Clasa muncitoare merge în paradis

Dimineață, mergând spre gara să o duc pe Ali care a plecat la părinții prietenului ei, mi-a povestit cum s-a distrat ea la nu știu ce club, azi noapte, undeva într-un cartier mărginaș al Timișoarei. Și mi-am adus aminte cum ne distrăm noi, la Sinaia, prin anii 70.
Miercuri și vineri era întotdeauna dans la Casino. În sălile cu marmură și oglinzi cât peretele, veneau oamenii muncii și se distrau, beau, dansau, agățau turiste venite la odihnă. Exact miercuri și vineri, ca nu cumva să stea acasă și să țină posturile.

Aici era paradisul clasei muncitoare din Sinaia in anii 70

Bineînțeles că noi, care eram elevi, ardeam de nerăbdare să mergem la dans. Numai că la poarta Casino-ului stătea un cerber, care nu ne lasă dacă nu aveam bilet. Iar ca să poți cumpără bilet, trebuia să ai 16 ani împliniți și să dovedești asta cu buletinul. În Sinaia, orășel pârlit, sigur că femeia de la cassă deja ne cunoștea pe toți și nu ne dădea bilete nici în ruptul capului. Așa că trebuia să rugăm pe câte cineva să ne cumpere și nouă, dar asta presupunea un risc: cerberul de la poartă putea să ne ceară la rândul lui buletinul, lucru pe care-l făcea periodic, după un calendar care nouă ne scăpa. Și el ne cunoștea pe toți așa încât, ca să ne lase să întrăm, trebuia să-i strecurăm în mână o monedă de trei sau cinci lei - chiar nu mai țin minte - iar el ne făcea semn să trecem. Acolo, la dans, spectacolul era total. În partea stânga, era formația, condusă de nea Bombonel - bateristul. În dreapta, niște coloane și tot felul de scaune printre ele. Iar în mijloc, dansatorii. Mie, pe vremea aia, îmi era rușine să dansez, așa că mă așezam pe un scaun și mă uităm cum se rup ceilalți în figuri. Mai cu seama la fete îmi erau ochii, era vremea minijupei, așa că aveam ce admira. Cu timpul, am început și eu să dansez, problema, însă, era alta: îmi era rușine să invit fetele la dans. Până la urmă s-a rezolvat și asta. Cel care m-a ajutat să depășesc momentul a fost prietenul meu Nicu, zis Buric. El avea aceleași probleme, îi era rușine. Dar într-o zi, a spus cam așa: „de-acum înainte, gata, orice-ar fi o să mă duc, o să invit fete și o să merg să dansez cu ele”. Mai mult decât atât, el a ales să își facă debutul într-un moment special: la început de tot, la prima melodie, când nu mai era nimeni în sală, deci el și fata pe care a invitat-o au fost singura pereche dansatoare de acolo. Cu alte cuvinte, dansau doar ei și toți ceilalți îi priveau. Ei bine, asta m-a convins și pe mine. Buric, plecând de la acea întâmplare, a realizat că nu-i poate sta nimic înainte, că orice-ar vrea să facă, poate să facă liniștit. Așa că într-o seară m-a anunțat că a pus la cale ceva incredibil. Eu nu știam ce să zic, mă cam îndoiam că va face acea chestie, dar a făcut-o. S-a dus la o domnișoară care stătea cuminte pe un scaun, picior peste picior, și a invitat-o la dans. Ea l-a refuzat politicos. Și atunci, exact așa cum îmi spusese că va proceda, Buric i-a tras domnișoarei o palmă. Sigur că ea a început să plângă, bineînțeles că acolo erau și părinții ei, iar tatăl a sărit la bătaie, numai că imediat au apărut mai mulți amici de-ai noștri ca să întrebe ce se petrece, așa că domnul acela supărat a lăsat-o moale, și-a luat familia și a plecat. Noi am tulit-o repede, pentru că nu era exclus că domnișoara și tatăl ei să meargă la miliție și să facă reclamație. Eu n-aș fi avut nicio problemă, dar Buric ar fi încasat, probabil, o mamă de bătaie, așa că mai prudent era să plecăm cu toții. Ceea ce am și făcut.