Daolică Dodă

Am promis că voi scrie despre întâlnirea de 30 de ani. Din mai multe puncte de vedere, pentru mine a fost un eșec. Dar poate că pentru ceilalți a fost OK.

Toată treaba a fost organizată de Bebe Cristescu. Pe vremea când eram elevi, ea era una dintre frumusețile școlii. Mulți dintre noi nici nu cutezam să ne imaginăm că am putea ajunge până la ea. Bebe a stabilit locul faptei: un hotel din Predeal.

Frumos, nimic de zis, dar aici mi s-a părut a fi un punct slab. Noi am terminat în Sinaia. De ce să facem întâlnirea la Predeal? De ce să nu închiriem o cabană în munte, deasupra Sinăii? Dar, în fine, OK și la Predeal.

Eu, unul, m-am pregătit cu muzică. Am stat jumătate de zi pe net și am căutat piesele pe care le ascultam în liceu. Pe unele chiar le-am găsit destul de greu, piese obscure pentru cei de azi, însă mari hituri în acei ani. Când spun greu nu mă refer la faptul că nu s-ar putea găși pe youtube sau în alte locuri. Nu, e vorba de altceva: cu trecerea timpului, am uitat și eu anumite piese, ori am uitat numele unor trupe. Așa că a trebuit să caut prin tot felul de clasamente întocmite de diverși nostalgici, până m-am declarat satisfăcut. Am umplut câteva CD-uri, care urmau să asigure muzica pentru o săptămână întreagă, dacă am fi stat atâta.

Am ajuns la hotel cu vreo câteva ore înainte de începerea marelui eveniment. Primul pe care l-am văzut, a fost Traian. Unul dintre „grei”, aș zice. În liceu, era un tip tare, masiv, cu care nu prea avea cine să se pună. L-am găsit la o masă, cu soția lui, degustând un whisky de calitate. Iată-l, discutând cu Aurică zis Magraonul:

Cu ochelari - Traian

Am stat de vorbă, ne-am amintit diverse din școală, apoi au început să apară colegii. Au venit și cei USA, din Germania ori din Franța. A venit și Mihai, cel care avea să-mi facă ediția cărții. Acolo, la acel chef, am stabilit toate detaliile. Și, bineînțeles, a venit și domnul Ivașcu, cel care ne-a fost diriginte:

Un diriginte legendar: Nicolae Ivascu

O sa pun, pe parcurs, poze de-ale colegilor mei, pentru că despre fiecare am povești interesante. Acum doar Aurică și Alex (zis și Huvez):

Aurică

Alex

Seară a început bairamul. Și, odată cu el, a venit dezastrul. Nu știu nici azi cine s-a ocupat de organizarea internă, acolo la hotel. Cert e că a apărut un cetățean cu un laptop, care punea muzică după cum i se părea lui că este cazul. Presupun că se credea un specialist în evenimente de acest tip, cred că se simțea foarte mândru că știe să alterneze genurile muzicale. Atâta le-a alternat, încât nu am ratat nici măcar unul dintre cântecele la modă, cum ar fi Pinguinul sau - oroarea ororilor - infama Jaga Jaga. Dar, ca și cum asta n-ar fi fost de-ajuns, muzica era foarte tare. Atât de tare, încât noi, cei de la mese, trebuia să urlăm pur și simplu unul la altul ca să ne putem înțelege. După o vreme, deja mă întrebam (și împreună cu mine alți câțiva colegi) care este diferența între o întâlnire de 30 de ani a unei clase și o ieșire oarecare la cârciumă, cu sau fără cunoscuți.

Până la urmă, am mers la cetățeanul care punea muzică și i-am explicat (prin urlete, desigur), că noi am vrea să ascultăm muzică din anii noștri de liceu și că, iată, avem și niște discuri pe care îl rugăm să le pună. Numai că omul era și foarte încăpățânat. A luat un disc și a zis că se ocupă el. Dar cred că se simțea jignit. Cum adică, el, tăticul petrecerilor, specialistul numărul unu din Predeal, să pună muzică adusă de alții? Adică el nu poate să găsească și singur acea muzică? Drept pentru care s-a apucat de căutat și a găsit, cine știe pe ce site puturos, niște muzică din anii 70, executată mizerabil la diverse instrumente. Așa că am început să auzim „Paloma Blanca” la acordeon și alte minuni, până când ne-am lăsat păgubași. A fost un fiasco. În acea seară, câțiva dintre colegi mi-au spus că la următoarea întâlnire nu vor mai veni.

Acum, după aproape doi ani de la eveniment, sigur că ceea ce a rămas este amintirea colegilor, bucuria revederii. Dar eu tot cred că am ratat un moment care putea fi deosebit.

În sfârșit. Ce a fost, a fost. Pun și o poză cu mine, alături de Mircea, unul dintre cei plecați din România. El mi-a fost, oarecum, rival, deși nu a știut nimeni niciodată. Pentru că era prieten cu o fată care mie îmi plăcea, dar nu aveam curajul să i-o mărturisesc. La întâlnirea de 30 de ani, ea nu a venit. Dar aveam să o regăsesc după o vreme, datorită Internetului.

Cu Mircea, actualmente Mark

Mircea este unul dintre cei - chiar nu știu câți vor fi fiind - care și-au schimbat, la plecarea din țară, inclusiv prenumele. Acum îl cheamă Mark. În liceu, făcuse un cor pe care îl dirija în stilul lui Ioan Luchian Mihalea. Parcă îl aud: „Șaaaapte văi și-o vaaale-adâncă/Daolică dodă p'aici lupii măă mănâncă".