Exercitiu de admiratie

Dar sa revin la Liiceanu. In decembrie 2002, scriam, in "ZIAR de Sinaia" - saptamanal al amicului meu Sorin Bugan, sub pseudonimul Andrei Badila, urmatorul articol:

                      ELIBERAREA

In vremea lui Ceausescu, frica era starea de spirit dominanta, mai cu seama printre intelectuali. Acestia sunt personalitati accentuate, care se opun prin structura oricaror constrangeri. Din aceasta pricina, multi dintre ei au fost haituiti, arestati, batuti, iar unii au disparut fara urma. Scopul era clar: inspaimantarea celorlalti, pentru a-i determina sa isi reprime pornirea naturala de a fi critici ai sistemului. La fel procedeaza teroristii. Ei ingrozesc populatia si autoritatile cu posibilitatea ca in orice moment sa produca suferinta si oroare. Iata de ce, fara nici un dubiu, se poate vorbi despre un terorism de stat in vremea lui Ceausescu (si, evident, inaintea lui, in toata perioada puterii comuniste).

Liiceanu

Daca poporul roman ar fi fost alcatuit suta la suta din intelectuali, regimurile terorii nu ar fi ajuns si, chiar daca ar fi reusit, nu s-ar fi putut mentine la putere. Marea majoritate este formata, insa, din oameni simpli, preocupati aproape exclusiv de problemele subzistentei. Ei au fost masa de manevra a terorismului de stat. Pentru ei s-a inventat superioritatea muncitorului fata de filozof si artist. Ei sunt aceia care au scandat, dupa 89, “Noi muncim, nu gandim”.

Puterea instalata in 2000 este reprezentata, majoritar, la varf, de oameni familiarizati cu, sau chiar sustinatori ai mentalitatilor de tip mineresc. Asa ca nu trebuie sa mire pe nimeni ca puterea se teme de intelectuali, asa cum se temea si pe vremea lui Stalin. O coalizare a intelectualitatii, a mediilor universitare, ar putea sa mature de la putere un regim care se manifesta din ce in ce mai pregnant ca avand o filozofie totalitara. Si atunci, acest regim, nu face altceva decat ceea ce stie, in mod organic, transmis prin gene de la NKVD: terorizeaza intelectualii, ii aresteaza, le baga spaima in oase. “Cine nu e cu noi, e impotriva noastra”, spune puterea, astazi, in mileniul al treilea, intr-o tara invitata sa adere la NATO.

Dupa ce directorul Bibliotecii Nationale, Dan Erceanu, s-a opus cand guvernul a vrut sa rechizitioneze cladirea bibliotecii, iata ca acum este arestat, dus cu catuse in beciurile politiei si aratat intregii tari in aceeasi postura cu criminalul Passaris. Pentru ca fostul consilier prezidential Mugur Ciuvica a lansat, in spatiul public care este Internet-ul, niste acuzatii la adresa primului ministru, majoritatea publicate anterior in presa, el a fost ridicat de pe strada si anchetat. Exemplele sunt multe, cu magistrati ca procurorul Lele, cu medici, profesori, jurnalisti. Toti, oameni care nu accepta un sistem in care ori te supui, ori esti un paria. S-a ajuns pana acolo, incat se inchid posturi de televiziune care nu sunt obediente fata de regim. Primarul capitalei, Traian Basescu, este haituit ca un vanat de intreg partidul de guvernamant, primarii care nu apartin puterii sunt taiati de la alocarile bugetare, consilierii sunt cumparati, pur si simplu, ca vitele la obor.

In acest peisaj sumbru, s-a petrecut, recent, un eveniment extraordinar, datator de speranta, care pe mine, cel putin, m-a eliberat de orice teama. Un act exemplar de curaj, de natura sa dovedeasca romanilor ca spiritul nu moare si nici nu se preda. O raza de lumina, aparuta ca prin minune, acum, la doi ani de cand terorismul de stat a inceput sa se insinueze din nou in vietile noastre. Iata despre ce este vorba.

Dan Erceanu

Vineri, 13.12.2002, spre miezul noptii, la postul de televiziune “Realitatea TV”, Stelian Tanase l-a avut ca invitat pe Dan Erceanu, directorul arestat si, apoi, eliberat, al Bibliotecii Nationale. Un om blajin, linistit, care dadea senzatia ca inca nu realizeaza ce se petrece. In cuvinte simple, el a povestit odiseea anchetarii si arestarii sale. Te apuca jalea. Aveam in fata ochilor un om acuzat ca a savarsit o fapta de natura penala. Anume, ca ar fi permis, contra unor sume mari in valuta, facsimilarea unui evangheliar, “Codex Aureus”, vechi de 1200 de ani, aflat in proprietatea Bibliotecii Nationale. Acest om, la perchezitie, se jena ca in casa este dezordine. I-a poftit pe anchetatori la o cafea. A mers, apoi, cuminte, la birou, pentru o noua perchezitie. A cooperat perfect cu anchetatorii, simtindu-se, asa cum spune, total nevinovat. Si, in aceste conditii, Dan Erceanu, directorul Bibliotecii Nationale si unul dintre marii graficieni ai Romaniei, este pus in catuse, apoi aratat tarii, ca orisicare borfas. In vreme ce deputatul PSD Bivolaru, omul care a prejudiciat BRD cu 2.250 miliarde de lei, nu numai ca nu a simtit cum e sa ai mainile legate, dar in timpul anchetei era acompaniat la Parchet, cu alai, de toate varfurile partidului. 

Ceea ce a fost, insa, cu adevarat extraordinar, a fost prezenta in studio a lui Gabriel Liiceanu. Un mare spirit al vremurilor noastre. Un om care a venit acolo, fara a-l fi cunoscut pe Dan Erceanu, pur si simplu pentru a se solidariza cu el. Pentru a-si manifesta uimirea si ingrijorarea cu privire la derapajele totalitare ale actualei (si vremelnicei) puteri. Gabriel Liiceanu a facut un gest admirabil, de care putini sunt in stare: a iesit la lupta, pentru o cauza care nu-l priveste in mod direct. A venit in fata oamenilor pentru a trage un semnal de alarma, pentru a arata ca ceea ce se intampla nu este decat o repetitie pentru ceea ce va sa vina. In loc sa stea si sa sarbatoreasca succesul ultimei sale carti “Usa interzisa”, declarata cartea anului, Liiceanu s-a dus, in miez de noapte, sa apere o idee. Ca prin farmec, teama mea s-a risipit. Si eu sunt un intelectual. Si eu ma simt amenintat, de doi ani incoace. Zi de zi am trait cu sentimentul ca oricand se poate intampla orice, ca mi se pot fabrica dosare, ca pot fi ridicat de pe strada si dus in beciurile politiei, de unde sa mi se dea drumul dupa cateva zile, cu scuzele de rigoare. Si asta numai pentru ca nu am fost si nu voi fi de-al lor. Din acest moment, am scapat de teama. Pentru ca am inteles ca daca mi s-ar intampla asa ceva, ar exista oameni care sa fie alaturi de mine. Sentimentul ca nu esti singur este exceptional. Si acest sentiment mi l-a redat Gabriel Liiceanu. Pentru asa ceva, multumirile sunt de prisos.

Dupa cum se poate vedea cu usurinta, scriam cu multa admiratie despre Liiceanu. Pur si simplu, asa mi se parea atunci ca trebuie sa scriu. Astazi, nu stiu daca as mai face-o. Nu pentru ca gestul lui mi se pare acum mai putin semnificativ, ci pentru ca am devenit mult mai exigent cand vine vorba de exprimarea admiratiei. E un subiect foarte larg, o sa scriu despre asta. Pe scurt, insa, acum cred ca un gest al cuiva nu trebuie sa te faca sa te precipiti si sa-ti declari admiratia fata de omul acela. Cred ca admiratia poate fi exprimata doar fata de un om care a facut o suma de gesturi admirabile, doar atunci cand celelalte gesturi, cele care ar putea fi criticate, sunt in minoritate. Ori, eu m-am repezit sa ii declar vesnica admiratie si inca pe un ton ditirambic unui om care avea sa ma dezamageasca profund.