Sticla de țuică

Am o sticlă de țuică de juma' de litru. O am de prin decembrie, când mi-a făcut-o cadou domnul Bila. Dacă mai țineți minte, domnul Bila este proprietarul porcului pe care l-am cumpărat și sacrificat de Crăciun. Domnul Bila locuiește in satul Babșa și se ocupă cu agricultura. A făcut o țuică nemaipomenită, zice dumnealui, dar mie, când am testat-o, mi s-a părut destul de neplăcuta la gust. În fine, eu nici nu sunt băutor de țuică. Am pus sticla undeva într-un raft si am uitat complet de ea.

Omul meu e cel mai în vârstă. Stă pe zidul de pe care a rostit sentința: „nu are nimic bateria”.

Astăzi, a venit Lenuţa - femeia care deretică prin casă (nu ştiu dacă aţi observat, dar absolut toate femeile care se ocupă cu dereticatul se numesc Lenuţa). A făcut ordine prin lucruri şi, după cum vă imaginaţi, a găsit sticla. M-am gândit să i-o fac cadou, pentru domnul care-i este soţ. Dar m-am gândit că n-are sens să încurajez un viciu de care ea se plânge de câte ori are ocazia.
Acum o oră, am ieşit cu Richi 2 la plimbare. Strada pe care ne plimbăm este plină de bănci şi de panouri cu inscripţia imbecilă „Îmi iubesc oraşul. Strâng resturile produse de câinele meu”. Pe una dintre bănci, am dat de un boschetar bătrân şi prăbuşit, pe care îl ştiu de multă vreme. Anul trecut, când lipsisem de acasă vreo lună şi bateria maşinii se descărcase, eram gata-gata să o schimb. Dar boschetarul, care stătea pe un zid din apropiere, mi-a zis „n-are nimic bateria”. Mi-a mai zis că el a fost şofer şi că a avut casă, maşină, bani, inclusiv un câine ca al meu. Dar, din cauză că bea, nevasta l-a dat afară din casă şi s-a făcut boschetar.
L-am găsit pe bancă. Richi s-a dus la el prietenos, boschetarul i-a zis ceva într-o limba ininteligibilă, apoi, nu ştiu de ce, mi-a urat şi mie ceva. Şi atunci mi-a venit ideea. De ce să nu-i dau lui sticla aia de ţuică? Oare or fi mulţi oameni pe lume care să se bucure mai mult decât el dacă primesc aşa ceva? Am mers cu Richi pe traseul obişnuit şi, la întoarcere, când am trecut prin dreptul boschetarului, i-am zis: „Dacă mai atârni pe-aici, o să-ţi aduc o sticlă de ţuică”. M-a întrebat de câteva ori: „Sigur?”, apoi a început să mormăie ceva pe limba lui.
Acum mă gândesc că i-am dat boschetarului ceva cu mult mai preţios decât sticla de ţuică: i-am dat o speranţă. Boschetarii sunt oameni care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Nimeni nu-i iubeşte, nimeni nu le duce dorul, nimeni nu le simte lipsa. Iar ei, prăbuşiţi şi măcinaţi de boli şi vicii, nu mai aşteaptă nimic altceva decât moartea. Nu îmi pot închipui că există vreun boschetar care speră că va sosi o vreme când se va ridica şi va reveni la o viaţă normală. Aşa că promisiunea mea cred că a venit ca o rază de lumină pentru acest boschetar. De acum înainte, până îi voi duce sticla (pentru că i-o voi duce), viața lui va avea un sens, nu va mai fi monotonă şi lipsită de importanţă. Nu, omul meu va simţi fiorul speranţei, va trăi pentru ceva, se va perpeli, va începe să raţioneze, să facă scenarii - „îmi aduce sau nu îmi aduce sticla aia”. Oh, cred că tocmai am făcut o faptă bună!