Am auzit de Liiceanu, ca tot omul, odată cu apariția „Jurnalului de la Păltiniș”, unde domnia-sa descrie tot felul de peripeții de nivel superior ale unor tineri gânditori care gravitau în jurul lui Constantin Noica. E vorba de întâmplări din lumea ideilor, prin care Gabriel Liiceanu se mișca încă de pe-atunci cu multă ușurință și grație.
Ca student de la matematică, am citit acea carte din scoarță în scoarță și am fost foarte marcat. Apăreau acolo lucruri de care nu auzisem, apoi legături subtile între acele lucruri, oamenii vorbeau despre supraviețuirea prin cultură, făceau filosofie cum alții respirau, foloseau cuvinte care - la prima audiție - mă înspăimântau. Entelehie, spre exemplu, sau metanoia, care m-a dus imediat cu gândul la paranoia. În plus, nu se spunea nimic de Ceaușescu, nici măcar în prefață. Și, bineînțeles, cartea se găsea doar cu pile, trebuia să ai un amic librar sau să fii norocos s-o găsești.
Mai târziu, când a apărut „Epistolarul”, admirația mea a devenit liberă de orice constrângere. Am citit și aproape că am învățat pe dinafară schimburile de scrisori între Liiceanu, Pleșu, Paleologu, Petru Creția, etc. Nu puteam crede că există oameni ca ei, care vorbesc germana și greaca veche, care pot cita din orice gânditor, oricât de obscur, din orice timp și din orice loc (la vremea aia nu se punea problema internetului, cine cita nu te păcălea), care se înțelegeau între ei prin cuvinte care nu numai că nu existau în limba română, dar nici măcar nu puteau fi explicate pe scurt, ci doar cu ajutorul unor lungi texte pline de trimiteri la diverși autori și interpreți. Fascinația ajunsese, în cazul meu, la cote paroxistice floride. Vă puteți închipui ce am simțit în momentul în care, după Revoluție, a apărut revista 22. Oh, dar acolo scriau idolii mei, Liiceanu, Pleșu, Paleologu, apăruseră și alții, Dan Pavel și chiar nu îmi vin acum în minte toate numele. Nu mă mai săturam să citesc acea revistă. Ba, mai mult, îmi doream să scriu și eu acolo. Am conceput un articol împănat cu termeni de genul "paradigmă", "apoftegmatic", "indelebil", etc, în care nu mai țin minte despre ce era vorba. L-am trimis la sediul 22 și, bineînțeles, nu am primit niciun răspuns. Era un prim semn al constituirii elitelor (sau a cluburilor de fițe, mai degrabă), care nu primeau membri doar pentru că scriau cu neologisme. Înclin să cred că articolul meu era destul de interesant, în orice caz eram mândru de el, îl citiseră și vreo doi amici care păruseră încântați. Mă gândeam că dacă l-au citit, cei de la 22 ar fi putut măcar să dea un semn, chiar și negativ, să-mi spună eventual că am dat-o în bară, să mă sfătuiască să mă las de scris, să facă ceva. Ei au preferat tăcerea. Așa că m-am dus la București cu articolul meu și cu ziarul „Cumpătul” pe care îl înființasem în Sinaia împreună cu câțiva colegi și amici. Odată cu articolul, trimisesem la 22 și un exemplar din "Cumpătul", în speranța naivă că el va fi remarcat și promovat chiar în paginile revistei 22. Așa că m-am dus la sediul din Calea Victoriei al GDS - grupul care scotea revista, înarmat cu ultimul număr din „Cumpătul”. Mai eram cu un amic din Sinaia, dar am uitat numele lui. Am intrat in sediu fără să ne întrebe nimeni ce vânt ne aduce. Am bântuit prin săli, sălițe, coridoare, am urcat scări interioare, am străbătut spații neamenajate, ne-am și așezat la un moment dat pe niște canapele roșii, să ne tragem sufletele. În tot acest timp, n-am întâlnit pe nimeni.
Într-un târziu, a apărut cineva, un bărbat subțire, cu ochelari, care purta pe chip o expresie greu de descifrat. I-am spus cine suntem și ce vrem. A zis „da, desigur” și ne-a poftit să coborâm la parter. În timp ce treceam prin diverse alte săli, îi tot vorbeam despre noi, cei din Sinaia, despre ziarul Cumpătul, despre proiectele noastre de colaborare, iar el zicea continuu „da, da, bineînțeles, sigur că da”. La un moment dat a dat a înțelege că știe de noi, că a primit scrisoarea și a citit articolul, însă politica editorială, multitudinea textelor care își așteptau rândul la publicare, făcuseră imposibilă apariția lui, dar negreșit îi va veni rândul - „fără discuție, sigur că da, în curând”. Apoi ne-am trezit lângă ieșire. Domnul cu ochelari a deschis ușa, ne-a condus până afară, știți cum, cu mâinile lipite curtenitor de spinările noastre, apoi ne-am urat toate cele cuvenite, după care noi am fost afară, iar el înăuntru. N-am apucat să facem doi pași, că am auzit sunetul cheii întoarse în broască. Gata, nu mai era niciun pericol, intrușii fuseseră alungați, GDS și revista 22 își puteau continua activitatea.
Mai târziu, când a apărut „Epistolarul”, admirația mea a devenit liberă de orice constrângere. Am citit și aproape că am învățat pe dinafară schimburile de scrisori între Liiceanu, Pleșu, Paleologu, Petru Creția, etc. Nu puteam crede că există oameni ca ei, care vorbesc germana și greaca veche, care pot cita din orice gânditor, oricât de obscur, din orice timp și din orice loc (la vremea aia nu se punea problema internetului, cine cita nu te păcălea), care se înțelegeau între ei prin cuvinte care nu numai că nu existau în limba română, dar nici măcar nu puteau fi explicate pe scurt, ci doar cu ajutorul unor lungi texte pline de trimiteri la diverși autori și interpreți. Fascinația ajunsese, în cazul meu, la cote paroxistice floride. Vă puteți închipui ce am simțit în momentul în care, după Revoluție, a apărut revista 22. Oh, dar acolo scriau idolii mei, Liiceanu, Pleșu, Paleologu, apăruseră și alții, Dan Pavel și chiar nu îmi vin acum în minte toate numele. Nu mă mai săturam să citesc acea revistă. Ba, mai mult, îmi doream să scriu și eu acolo. Am conceput un articol împănat cu termeni de genul "paradigmă", "apoftegmatic", "indelebil", etc, în care nu mai țin minte despre ce era vorba. L-am trimis la sediul 22 și, bineînțeles, nu am primit niciun răspuns. Era un prim semn al constituirii elitelor (sau a cluburilor de fițe, mai degrabă), care nu primeau membri doar pentru că scriau cu neologisme. Înclin să cred că articolul meu era destul de interesant, în orice caz eram mândru de el, îl citiseră și vreo doi amici care păruseră încântați. Mă gândeam că dacă l-au citit, cei de la 22 ar fi putut măcar să dea un semn, chiar și negativ, să-mi spună eventual că am dat-o în bară, să mă sfătuiască să mă las de scris, să facă ceva. Ei au preferat tăcerea. Așa că m-am dus la București cu articolul meu și cu ziarul „Cumpătul” pe care îl înființasem în Sinaia împreună cu câțiva colegi și amici. Odată cu articolul, trimisesem la 22 și un exemplar din "Cumpătul", în speranța naivă că el va fi remarcat și promovat chiar în paginile revistei 22. Așa că m-am dus la sediul din Calea Victoriei al GDS - grupul care scotea revista, înarmat cu ultimul număr din „Cumpătul”. Mai eram cu un amic din Sinaia, dar am uitat numele lui. Am intrat in sediu fără să ne întrebe nimeni ce vânt ne aduce. Am bântuit prin săli, sălițe, coridoare, am urcat scări interioare, am străbătut spații neamenajate, ne-am și așezat la un moment dat pe niște canapele roșii, să ne tragem sufletele. În tot acest timp, n-am întâlnit pe nimeni.
Într-un târziu, a apărut cineva, un bărbat subțire, cu ochelari, care purta pe chip o expresie greu de descifrat. I-am spus cine suntem și ce vrem. A zis „da, desigur” și ne-a poftit să coborâm la parter. În timp ce treceam prin diverse alte săli, îi tot vorbeam despre noi, cei din Sinaia, despre ziarul Cumpătul, despre proiectele noastre de colaborare, iar el zicea continuu „da, da, bineînțeles, sigur că da”. La un moment dat a dat a înțelege că știe de noi, că a primit scrisoarea și a citit articolul, însă politica editorială, multitudinea textelor care își așteptau rândul la publicare, făcuseră imposibilă apariția lui, dar negreșit îi va veni rândul - „fără discuție, sigur că da, în curând”. Apoi ne-am trezit lângă ieșire. Domnul cu ochelari a deschis ușa, ne-a condus până afară, știți cum, cu mâinile lipite curtenitor de spinările noastre, apoi ne-am urat toate cele cuvenite, după care noi am fost afară, iar el înăuntru. N-am apucat să facem doi pași, că am auzit sunetul cheii întoarse în broască. Gata, nu mai era niciun pericol, intrușii fuseseră alungați, GDS și revista 22 își puteau continua activitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu