Noica - Povestiri despre OM (1)

POVESTEA SENZAȚIEI

A fost odată un om ca toți oamenii, unul tânăr, care simțea din plin, gândea nu mai mult decât trebuie, ca toți tinerii, și se bucura de viață. Mai ales simțirea sa îi trezea satisfacții, căci vedea cum prin ea poate cunoaște de-a dreptul lumea, în lung și în lat, în toată bogăția și adevărul ei. De aceea și avea multă încredere în simțirea sa.

Cazul gării din Sibiu - o generalizare

Andrei Pleșu, zis si Căpcăunul Cumsecade, a dat o raită prin Sibiu, mânat de nostalgia vremurilor în care pe-acolo trecea în drum spre Păltiniș, unde se întâlnea cu Constantin Noica. Iată câteva impresii postate de el pe situl adevărul.ro, sub titlul „O gară europeană”.

Solidarizarea cu Andrei Pleșu - un demers inutil

În primăvara anului 1991, într-o după-amiază plină de soare, stăteam la o bere cu un bun amic, pe terasa cabanei Schiori din Sinaia. Pe vremea aia citeam, ca orice român, toate ziarele şi revistele posibile. Aşa se face că aveam la mine, pe lângă Zig Zag, Baricada, Adevărul şi ce-o mai fi fost, un exemplar purulent din „România Mare”, publicaţie care se ocupa sistematic cu terfelirea tuturor celor care nu mergeau pe linia trasată de Ion Iliescu. De îndată ce oricare dintre aceştia călca pe bec, dovedindu-se ori pro-occidental, ori pur şi simplu anti-comunist, în revista lui VC Tudor apăreau articole kilometrice în cadrul cărora respectivul era numit microcefal, băutor fruntaş, vânzător de ţară, coadă de topor şi câte altele. Ei bine, în numărul pe care-l primisem eu în acea zi frumoasă de primăvară era împroşcat cu secreţii ministrul culturii. Titlul, întins pe două pagini, era următorul: „Andrei Pleşu - un bandit în guvernul României”.

Căscarea ochilor

Am ajuns la Hannover azi noapte la 12:30, după o călătorie de 15 ore. Ne făcuserăm socoteala că o să plecăm la 7 şi o să ajungem la 10, dar s-au întâmplat tot felul de chestii.
Întâi că ne-am trezit după 7.
Apoi, nu am mai găsit declaraţia nevestei cum că e de acord să ies cu Maria din ţară. Am căutat-o de mi-au sărit capacele şi până la urmă am găsit-o într-o cutie aflată în portbagaj. Apoi n-am găsit alte hârtii pe care trebuia să i le las soacrei că să rezolve diverse lucruri.

Relații metafizice cu câini și capre

Dau peste un blog câinesc, unde, printre altele, este citat Constantin Noica:

Am rămas faţă în față, încordați, cu ochii țintă unul la altul, traşi parcî de firul acesta întins care ne lega privirile, el câinele și eu omul. Simțeam că-i e frică de mine și nu mă puteam împiedica să-mi fie frică de el. Nici unul nu se mișca, spre a nu rupe un anumit echilibru creat. Ceva obscur, ceva originar ne lega într-o asemenea unitate, încât simțeam că suntem, el câinele și eu omul, fețele unui aceluiași act existential. Berdiaev are dreptate: omul poate avea relații METAFIZICE cu câinele.

Untul si cultura

A sosit masa! Gata, acum e aici, in locul unde pana ieri trona dulapul cu discuri. Asadar, de azi inainte, in loc sa ma intorc si sa spun: "iata, numai daca intind mana pot sa iau un Bach sau un Fellini (stiti, eu ascult Fellini si ma uit la filme de Bach), o sa zic: "numai ce intind mana si pot sa iau o jumara sau un castravecior murat". Ori, de ce nu, o berica!

N-are picioare de sticla, in rest e la fel

E o masa alba, foarte mare. Picioarele ei sunt doua placi de sticla sau ce-o fi aia, una pusa vertical, alta orizontal. Din cauza ei, nu mai putem deschide/inchide termopanele decat daca se suie Maria cu genunchii sau daca o sa slabesc eu 50 de kile si o sa ma pot intinde suficient.
Cred ca Noica ar fi numit asta "trecerea de la cultura la unt".

Liiceanu și primele cluburi de fiţe

Am auzit de Liiceanu, ca tot omul, odată cu apariția „Jurnalului de la Păltiniș”, unde domnia-sa descrie tot felul de peripeții de nivel superior ale unor tineri gânditori care gravitau în jurul lui Constantin Noica. E vorba de întâmplări din lumea ideilor, prin care Gabriel Liiceanu se mișca încă de pe-atunci cu multă ușurință și grație.