Cazul gării din Sibiu - o generalizare

Andrei Pleșu, zis si Căpcăunul Cumsecade, a dat o raită prin Sibiu, mânat de nostalgia vremurilor în care pe-acolo trecea în drum spre Păltiniș, unde se întâlnea cu Constantin Noica. Iată câteva impresii postate de el pe situl adevărul.ro, sub titlul „O gară europeană”.

„Am dat peste un loc neîngrijit, pe alocuri sordid, cu împrejurimi obosite, înghesuit între cîteva vechi construcţii „noi” şi o autogară plină de pasageri agitaţi, totul într-o atmosferă generală de iarmaroc comunal. Cum ieşi din clădire spre oraş, vezi, în partea stîngă, o casă veche, gălbejită, în prag de colaps, cu tencuiala aproape căzută. Ceea ce ar trebui să fie un şir de taxiuri la îndemîna celor abia sosiţi cade perpendicular pe faţada gării, aşa încît prima maşină disponibilă e la capul dinspre oraş al şirului. Călătorul trebuie, prin urmare, să-şi ia bagajul în cîrcă şi să se tîrască, epuizat, pînă la taxiul cel mai îndepărtat. E drept, prin jur, în devălmăşie, mai sînt şi alţi taximetrişti, care îţi fac semne discrete că te-ar putea lua peste rînd. Mica hală centrală a gării, oarecum „modernizată” (panouri electronice cu orarul plecărilor şi sosirilor) e un element de peisaj destul de nesemnificativ. E înconjurată de trepte scorojite şi dă spre un peron murdărel, deasupra căruia răsună, adesea, o voce feminină care anunţă evenimentele iminente ale „stabilamentului”. Evident, toate anunţurile se traduc, deîndată şi în englezeşte, ceea ce probează credinţa candidă a funcţionărimii locale că gara foşgăie de străini. Dar „ambalajul” nu e la înălţimea fuduliei. Ca să ajungi dincolo de linia întîi, trebuie să faci experienţa nefericită a unui pasaj subteran, care pare bombardat de curînd, după ce, mai întîi, a fost folosit de întreaga urbe drept closet public. Mergi ţinîndu-te de nas şi faci riscante exerciţii de echilibristică ca să ajungi, pe nişte foste scări, la linia pe care o cauţi. „Foste” sau „nu încă” scări, pentru că micile dale care, în mod normal, acoperă fiecare treaptă, nu există decît sporadic: în general, calci pe nişte pietroaie colţuroase prinse în beton. Cînd, în sfîrşit, ajungi lîngă şine, dai peste un spectacol cît se poate de melancolic: senzaţia e că te afli pe o linie de cale ferată abandonată undeva în pustiu, cu mulţi ani în urmă. Şinele sînt pline de bălării, greu de asociat ideii de „funcţionalitate” feroviară. Par, pur şi simplu, ieşite din uz, periculoase, un conglomerat de penurie, iresponsabilitate şi nesimţire. Impresia de suprarealism e accentuată de faptul, că, în această ambianţă multiplu fisurată, răsună, des, vocea crainicei de serviciu care, evident pe englezeşte, semnalează sosirea în cîteva minute a unui tren care, de fapt, e deja oprit în staţie, sau, dimpotrivă, sosirea iminentă a altuia care nu va apărea decît peste un sfert de oră.”
Desigur că în comentariile la articol, o sumedenie de oameni de condiție intelectuală joasă, vituperează rupestru la adresa Căpcăunului, închipuindu-și, probabil, că emit contraargumente. Pur și simplu, oamenii ăia nu contează. În lipsa lor, poate că atmosfera publică din România s-ar mai limpezi.

Am dat peste un loc neîngrijit, pe alocuri sordid, cu împrejurimi obosite, înghesuit între cîteva vechi construcţii „noi” şi o autogară plină de pasageri agitaţi, totul într-o atmosferă generală de iarmaroc comunal. Cum ieşi din clădire spre oraş, vezi, în partea stîngă, o casă veche, gălbejită, în prag de colaps, cu tencuiala aproape căzută. Ceea ce ar trebui să fie un şir de taxiuri la îndemîna celor abia sosiţi cade perpendicular pe faţada gării, aşa încît prima maşină disponibilă e la capul dinspre oraş al şirului. Călătorul trebuie, prin urmare, să-şi ia bagajul în cîrcă şi să se tîrască, epuizat, pînă la taxiul cel mai îndepărtat. E drept, prin jur, în devălmăşie, mai sînt şi alţi taximetrişti, care îţi fac semne discrete că te-ar putea lua peste rînd. Mica hală centrală a gării, oarecum „modernizată” (panouri electronice cu orarul plecărilor şi sosirilor) e un element de peisaj destul de nesemnificativ. E înconjurată de trepte scorojite şi dă spre un peron murdărel, deasupra căruia răsună, adesea, o voce feminină care anunţă evenimentele iminente ale „stabilamentului”. Evident, toate anunţurile se traduc, deîndată şi în englezeşte, ceea ce probează credinţa candidă a funcţionărimii locale că gara foşgăie de străini. Dar „ambalajul” nu e la înălţimea fuduliei. Ca să ajungi dincolo de linia întîi, trebuie să faci experienţa nefericită a unui pasaj subteran, care pare bombardat de curînd, după ce, mai întîi, a fost folosit de întreaga urbe drept closet public. Mergi ţinîndu-te de nas şi faci riscante exerciţii de echilibristică ca să ajungi, pe nişte foste scări, la linia pe care o cauţi. „Foste” sau „nu încă” scări, pentru că micile dale care, în mod normal, acoperă fiecare treaptă, nu există decît sporadic: în general, calci pe nişte pietroaie colţuroase prinse în beton. Cînd, în sfîrşit, ajungi lîngă şine, dai peste un spectacol cît se poate de melancolic: senzaţia e că te afli pe o linie de cale ferată abandonată undeva în pustiu, cu mulţi ani în urmă. Şinele sînt pline de bălării, greu de asociat ideii de „funcţionalitate” feroviară. Par, pur şi simplu, ieşite din uz, periculoase, un conglomerat de penurie, iresponsabilitate şi nesimţire. Impresia de suprarealism e accentuată de faptul, că, în această ambianţă multiplu fisurată, răsună, des, vocea crainicei de serviciu care, evident pe englezeşte, semnalează sosirea în cîteva minute a unui tren care, de fapt, e deja oprit în staţie, sau, dimpotrivă, sosirea iminentă a altuia care nu va apărea decît peste un sfert de oră.

Citeste mai mult: adev.ro/nvdns0

Am dat peste un loc neîngrijit, pe alocuri sordid, cu împrejurimi obosite, înghesuit între cîteva vechi construcţii „noi” şi o autogară plină de pasageri agitaţi, totul într-o atmosferă generală de iarmaroc comunal. Cum ieşi din clădire spre oraş, vezi, în partea stîngă, o casă veche, gălbejită, în prag de colaps, cu tencuiala aproape căzută. Ceea ce ar trebui să fie un şir de taxiuri la îndemîna celor abia sosiţi cade perpendicular pe faţada gării, aşa încît prima maşină disponibilă e la capul dinspre oraş al şirului. Călătorul trebuie, prin urmare, să-şi ia bagajul în cîrcă şi să se tîrască, epuizat, pînă la taxiul cel mai îndepărtat. E drept, prin jur, în devălmăşie, mai sînt şi alţi taximetrişti, care îţi fac semne discrete că te-ar putea lua peste rînd. Mica hală centrală a gării, oarecum „modernizată” (panouri electronice cu orarul plecărilor şi sosirilor) e un element de peisaj destul de nesemnificativ. E înconjurată de trepte scorojite şi dă spre un peron murdărel, deasupra căruia răsună, adesea, o voce feminină care anunţă evenimentele iminente ale „stabilamentului”. Evident, toate anunţurile se traduc, deîndată şi în englezeşte, ceea ce probează credinţa candidă a funcţionărimii locale că gara foşgăie de străini. Dar „ambalajul” nu e la înălţimea fuduliei. Ca să ajungi dincolo de linia întîi, trebuie să faci experienţa nefericită a unui pasaj subteran, care pare bombardat de curînd, după ce, mai întîi, a fost folosit de întreaga urbe drept closet public. Mergi ţinîndu-te de nas şi faci riscante exerciţii de echilibristică ca să ajungi, pe nişte foste scări, la linia pe care o cauţi. „Foste” sau „nu încă” scări, pentru că micile dale care, în mod normal, acoperă fiecare treaptă, nu există decît sporadic: în general, calci pe nişte pietroaie colţuroase prinse în beton. Cînd, în sfîrşit, ajungi lîngă şine, dai peste un spectacol cît se poate de melancolic: senzaţia e că te afli pe o linie de cale ferată abandonată undeva în pustiu, cu mulţi ani în urmă. Şinele sînt pline de bălării, greu de asociat ideii de „funcţionalitate” feroviară. Par, pur şi simplu, ieşite din uz, periculoase, un conglomerat de penurie, iresponsabilitate şi nesimţire. Impresia de suprarealism e accentuată de faptul, că, în această ambianţă multiplu fisurată, răsună, des, vocea crainicei de serviciu care, evident pe englezeşte, semnalează sosirea în cîteva minute a unui tren care, de fapt, e deja oprit în staţie, sau, dimpotrivă, sosirea iminentă a altuia care nu va apărea decît peste un sfert de oră.

Citeste mai mult: adev.ro/nvdns0

Zilele trecute, aflîndu-mă în Sibiu, m-am gîndit să fac o plimbare „comemorativă” pînă la gara cu pricina. A fost o idee tristă. Am dat peste un loc neîngrijit, pe alocuri sordid, cu împrejurimi obosite, înghesuit între cîteva vechi construcţii „noi” şi o autogară plină de pasageri agitaţi, totul într-o atmosferă generală de iarmaroc comunal. Cum ieşi din clădire spre oraş, vezi, în partea stîngă, o casă veche, gălbejită, în prag de colaps, cu tencuiala aproape căzută. Ceea ce ar trebui să fie un şir de taxiuri la îndemîna celor abia sosiţi cade perpendicular pe faţada gării, aşa încît prima maşină disponibilă e la capul dinspre oraş al şirului. Călătorul trebuie, prin urmare, să-şi ia bagajul în cîrcă şi să se tîrască, epuizat, pînă la taxiul cel mai îndepărtat. E drept, prin jur, în devălmăşie, mai sînt şi alţi taximetrişti, care îţi fac semne discrete că te-ar putea lua peste rînd. Mica hală centrală a gării, oarecum „modernizată” (panouri electronice cu orarul plecărilor şi sosirilor) e un element de peisaj destul de nesemnificativ. E înconjurată de trepte scorojite şi dă spre un peron murdărel, deasupra căruia răsună, adesea, o voce feminină care anunţă evenimentele iminente ale „stabilamentului”. Evident, toate anunţurile se traduc, deîndată şi în englezeşte, ceea ce probează credinţa candidă a funcţionărimii locale că gara foşgăie de străini. Dar „ambalajul” nu e la înălţimea fuduliei. Ca să ajungi dincolo de linia întîi, trebuie să faci experienţa nefericită a unui pasaj subteran, care pare bombardat de curînd, după ce, mai întîi, a fost folosit de întreaga urbe drept closet public. Mergi ţinîndu-te de nas şi faci riscante exerciţii de echilibristică ca să ajungi, pe nişte foste scări, la linia pe care o cauţi. „Foste” sau „nu încă” scări, pentru că micile dale care, în mod normal, acoperă fiecare treaptă, nu există decît sporadic: în general, calci pe nişte pietroaie colţuroase prinse în beton. Cînd, în sfîrşit, ajungi lîngă şine, dai peste un spectacol cît se poate de melancolic: senzaţia e că te afli pe o linie de cale ferată abandonată undeva în pustiu, cu mulţi ani în urmă. Şinele sînt pline de bălării, greu de asociat ideii de „funcţionalitate” feroviară. Par, pur şi simplu, ieşite din uz, periculoase, un conglomerat de penurie, iresponsabilitate şi nesimţire. Impresia de suprarealism e accentuată de faptul, că, în această ambianţă multiplu fisurată, răsună, des, vocea crainicei de serviciu care, evident pe englezeşte, semnalează sosirea în cîteva minute a unui tren care, de fapt, e deja oprit în staţie, sau, dimpotrivă, sosirea iminentă a altuia care nu va apărea decît peste un sfert de oră.

Citeste mai mult: adev.ro/nvdns0

Am dat peste un loc neîngrijit, pe alocuri sordid, cu împrejurimi obosite, înghesuit între cîteva vechi construcţii „noi” şi o autogară plină de pasageri agitaţi, totul într-o atmosferă generală de iarmaroc comunal. Cum ieşi din clădire spre oraş, vezi, în partea stîngă, o casă veche, gălbejită, în prag de colaps, cu tencuiala aproape căzută. Ceea ce ar trebui să fie un şir de taxiuri la îndemîna celor abia sosiţi cade perpendicular pe faţada gării, aşa încît prima maşină disponibilă e la capul dinspre oraş al şirului. Călătorul trebuie, prin urmare, să-şi ia bagajul în cîrcă şi să se tîrască, epuizat, pînă la taxiul cel mai îndepărtat. E drept, prin jur, în devălmăşie, mai sînt şi alţi taximetrişti, care îţi fac semne discrete că te-ar putea lua peste rînd. Mica hală centrală a gării, oarecum „modernizată” (panouri electronice cu orarul plecărilor şi sosirilor) e un element de peisaj destul de nesemnificativ. E înconjurată de trepte scorojite şi dă spre un peron murdărel, deasupra căruia răsună, adesea, o voce feminină care anunţă evenimentele iminente ale „stabilamentului”. Evident, toate anunţurile se traduc, deîndată şi în englezeşte, ceea ce probează credinţa candidă a funcţionărimii locale că gara foşgăie de străini. Dar „ambalajul” nu e la înălţimea fuduliei. Ca să ajungi dincolo de linia întîi, trebuie să faci experienţa nefericită a unui pasaj subteran, care pare bombardat de curînd, după ce, mai întîi, a fost folosit de întreaga urbe drept closet public. Mergi ţinîndu-te de nas şi faci riscante exerciţii de echilibristică ca să ajungi, pe nişte foste scări, la linia pe care o cauţi. „Foste” sau „nu încă” scări, pentru că micile dale care, în mod normal, acoperă fiecare treaptă, nu există decît sporadic: în general, calci pe nişte pietroaie colţuroase prinse în beton. Cînd, în sfîrşit, ajungi lîngă şine, dai peste un spectacol cît se poate de melancolic: senzaţia e că te afli pe o linie de cale ferată abandonată undeva în pustiu, cu mulţi ani în urmă. Şinele sînt pline de bălării, greu de asociat ideii de „funcţionalitate” feroviară. Par, pur şi simplu, ieşite din uz, periculoase, un conglomerat de penurie, iresponsabilitate şi nesimţire. Impresia de suprarealism e accentuată de faptul, că, în această ambianţă multiplu fisurată, răsună, des, vocea crainicei de serviciu care, evident pe englezeşte, semnalează sosirea în cîteva minute a unui tren care, de fapt, e deja oprit în staţie, sau, dimpotrivă, sosirea iminentă a altuia care nu va apărea decît peste un sfert de oră.

Citeste mai mult: adev.ro/nvdns0

Ceea ce vreau să spun eu este, însă, cu totul altceva: cu rare excepții, orașele noastre au zone care nu s-au schimbat nicicum dupa 1989. Cartiere întregi în care dacă intri, ai senzația că ai călătorit în timp. Gări sinistre, fabrici abandonate, spitale părăsite... 

Zilele trecute am postat poze cu ruinele hotelelui Vânătorul din Sinaia - cartierul Cumpătu. azi, pun poze ale unei clădiri care a fost, cândva, Cazino-ul Palace din Bușteni, apoi Hotelul Balnear Palace, apoi, după al doilea război, începând cu 1942, stabiliment pentru orfanii de război și, în sfârșit, în vremea comuniștilor, căminul de copii 9 Mai din Bușteni. Poftiți vă rog: