Tovarășul Fănică

În 1927 am publicat în „Cugetul liber” câteva capitole dintr-o lucrare în care aş fi vrut să înfăţişez viaţa şi zbuciumul mişcării muncitoreşti din România. Încercarea n-a izbutit, dar o parte din material a servit pentru câteva schiţe. După primetle două capitole din „Omul de mâine", Fănică Stoenescu mi-a spus cu o clipire din ochi:

 — Mi se pare că m-ai băgat în roman, tov. Pas.

    — Ce te face să crezi ?

    — Ei, chestia cu tovarăşul Mitică... Pe mine m-ai descris.

Am tăgăduit. I-am înşirat câteva teorii de artă. I-am spus că nu m-am gândit la el. Cred că nu l-am convins, deşi a schimbat vorba. Astăzi când Fănică Stoenescu nu mai e printre noi, mărturisesc: Mitică era el. Republic un fragment din capitolul acela care îl zugrăveşte aşa cum a fost şi aşa cum l-am cunoscut toţi la Clubul Muncitorilor. Dar de data aceasta îl înfăţişez sub numele-i real.

Priveam din gară, de două ori pe zi, defileul trenuri­lor în care, claie peste grămadă, rezerviştii erau trans­portaţi la Mărăşeşti pentru ca, de acolo, prin transbordare, s-ajungă la Focşani şi să se împrăştie, pe urmă, pe la vetre.

Literatura naţionalismului intransigent, potrivnică încheierii unei păci ruşinoase şi partizană a rezistenţei în „triunghiul” eroic, deplânsese cu două luni în urmă tragedia bravilor luptători siliţi să se întoarcă la căminuri altfel decât cu nimbul victoriei pe frunte. E drept că nu vedeam nimbul acesta pe fruntea rezerviştilor, dar chipurile lor erau transfigurate de bucuria întoarcerii acasă.

Intr-o zi s-a desprins unul bărbos de pe scara unui vagon şi-a dat buzna spre mine.

—   Tovule, te salut!

Îmi strângea mâna şi-i râdeau ochii de fericire. Nu l-am recunoscut întâi. La drept vorbind, mintea nu căuta să-l găsească decât printre cunoştinţele făcute în Mol­dova, pe front, prin satele cutreierate şi prin spitale. Ei nu, cunoştinţa era de mai demult şi mai apropiată!

Fănică...

Tovarăşul Fănică de la Club, membru în partid şi în sindicatul croitorilor, vorbă lungă şi camarad convins, prezent la şedinţele de sâmbătă când credea că are da­toria să pună oratorului cel puţin o întrebare, cu gân­dul niciodată mărturisit de a-l deconcerta şi cu bucuria manifestată sincer când izbutea să-l arunce pe vorbitor în oarecare încurcătură... Tovarăşul Fănică împărţea manifeste prin cartiere, ajuta la expediţia gazetei, aşeza băncile înainte de începerea şedinţei, dădea semnalul co­rului, punea funduliţe la uşă, recomanda ziarul, aplauda, striga cel dintâi „trăiască, onoare lor" când oratorul anunţa la tribună un act de bravură muncitorească, şi „ruşine" când erau veştejite niscai turpitudini capitaliste. Propagandist oriunde şi oricând, tovarăşul Fănică îm­prăştia cuvântul socialismului în atelier, în tramvai şi-n mahalaua lui, intrând, natural, în conflict cu patronii, cu autorităţile şi cu vecinii. A intrat în conflict cu familia când n-a vrut să-şi boteze copiii şi cu directorul şcolii primare când s-a dus să protesteze împotriva notei dată unui copil care n-a ştiut la religie.

Fănică îmi scutura mâna şi mă privea cu un zâmbet care se pierdea, asemeni unor raze de soare, în barba încâlcită ca un fuior.

Trenul stătea în gară un sfert de ceas. Mi-a arătat între timp, în fraze scurte, desperechiate, bucuria că mă întâlneşte, odiseea lui în doi ani de război şi fericirea că se întoarce acasă.

—   Mi-am lăsat barbă ca să văz de mă cunosc copiii.

Şi zâmbetu-i se revărsa pe chip.

—   Bre, cum trecură toate... Credeam că nu mai scap. Am fost bolnav de tifos şi m-au vărsat pe urmă la par­tea sedentară. M-au trecut după aceea la Iaşi, la atelie­rele de croitorie ale armatei. M-am învârtit şi fiu... Au­zisem odată, nu te supăra, c-ai murit. Pe urmă c-ai căzut prizonier... Hei, o să ne vedem iar la mişcare. Mama lor de burjui... Ai văzut ce a fost în Rusia? Era să fug şi eu cu tovarăşul Dick... Ştii că era s-o păţesc anul trecut la Iaşi, când cu întâi Mai ? Era în Piaţa Unirii manifestaţie. Am vorbit cu un tovarăş basarabean, care mi-a dat o manta şi o căciulă rusească, şi m-am băgat şi eu printre ei. M-am apropiat de automobilul lui tov. Bujor. Tov. Bujor nu m-a cunoscut la’nceput. Pe urmă, să vezi ce bucurie: „A, bravo, să trăieşti, to­varăşe Fănică!" A dat mâna cu mine şi mi-a spus: „Hai cu noi în Rusia!“ Poate că aş fi mers, dar s-a făcut atunci o învălmăşeală şi m-am amestecat printre soldaţii ruşi cari aveau cocarde roşii la mantale şi cân­tau „Internaţionala" în limba lor. I-am tras şi eu, cu ei, pe româneşte, când, pac, lângă gară, mă-nhaţă un aghent. Norocul meu că erau pe-aproape nişte ruşi cari m-au făcut scăpat. Am fugit pe nişte uliţi şi-am aruncat man­taua şi căciula pe un maidan. Aveam capelul în buzu­nar. L-am îndesat pe frunte şi zbughe-o la atelier unde căprarul, unul care a fost pe la noi prin mişcare, mă ţi­nuse prezent.

Clipi şiret din ochi şi îşi contemplă barba, cu capu-n piept, cu gândul probabil la surpriza copiilor.

Iureş de voci. Trenul se pune în mişcare, Tovarăşul Fănică îmi prinde mâna şi mi-o scutură iar. Ezită un moment, apoi se pleacă şi mă sărută pe gură, cu două buze umede ca două lipitori:

—   La Bucureşti!

Şi sare, din fugă, pe o scară de vagon întorcând în urmă capu-i de Robinson Crusoe. Flutură capela cu cozorocul strâmb şi încearcă să-şi destindă chipul într-un zâmbet cât mai larg şi cât mai luminos ca să dovedea­scă toată bucuria reîntâlnirii,

Tovarăşul Fănică...

Tovarăşul Fănică, vorbă lungă, simplu şi bun şi drept, cel dintâi prieten întâlnit după doi ani de grele încer­cări. Tovarăşul Fănică a rămas curat şi înţelept şi opti­mist în vârtejul în care atâţia şi-au pierdut dreapta ju­decată şi şi-au trădat credinţele. In uniforma bearcă de rezervist codaş a purtat, neîntinat şi tânăr, sufletu-i naiv socialist.

Paradă n-a făcut. Datoria de mobilizat şi-a îndeplinit-o atunci când n-a avut încotro şi isteţimea şi râvna sa au fost rezervate pentru mai târziu când, reîntors la vatră, reîntors la mişcare, va aduce contribuţia mo­destei lui persoane pe altarul intereselor proletare. El nu avea, dealtminteri, trebuinţă de-ncercarea grea a răz­boiului pentru a-şi întări convingerile susţinute altfel decât pe fundament de teorie controversată. Dorinţa de mai bine era săpată adânc, în suflet, şi sufletul con­stituia călăuza dreaptă a tuturor acţiunilor lui.