Bach și velociraptorii

Ceea ce fac eu este complet inutil. Mă gândeam însă că a face lucruri inutile poate fi un răspuns la absurditatea vieţii. În plus, a face lucruri inutile şi absurde este mai mult decât a nu face niciun fel de lucruri. Dar iată că vine un moment în care constaţi că este inutil chiar şi să faci lucruri inutile. Adică viaţa rămâne la fel de absurdă, indiferent cât este de util sau de inutil ceea ce faci tu. De fapt, mi se pare o prostie fără seamăn să te pui cu viaţa şi să faci lucruri ca răspuns la ceea ce face ea.

Alex Stefanescu si artele martiale

Daca am postat articolul lui Alex Stefanescu despre predarea religiei in scoli, am facut-o nu pentru ca as fi de acord in totalitate cu argumentele lui, ci pentru ca le-o da frumos peste boturi celor doi liber cugetatori de mucava, Remus Cernea si Emil Moise, care merita sa fie terfeliti putin. 

Inutilitate

Mi s-a luat!

Nu mai am niciun chef sa scriu pe blog. Mi se pare o inutilitate perfecta, mai ales cand vine vorba de urcat literatura. Nu am niciun fel de feedback, nu am habar daca e cineva multumit ca poate citi ce urc eu - sa zicem Buzzati, ori Calvino, ca sa nu mai vorbesc de Cehov sau de Goethe. Nu mi-am propus sa fac culturalizare, departe de mine gandul asta, tot ce-am vrut a fost sa urc aici textele care m-au format. Evident ca aceste texte nu mai pot forma pe nimeni altcineva, pentru ca ele sunt, ca sa zic asa, depasite. Astazi literatura este altceva decat era pe vremea copilariei si a tineretii mele. Asa incat pur si simplu nu am nicio speranta si de fapt nicio dorinta de a influenta pe cineva. N-am reusit eu s-o fac pe Maria sa citeasca, daramite pe niste necunoscuti care ajung pe blogul meu din intamplare.

Disprețul și batjocura

Îmi place să urc poze pe blogul meu şi pe zidul pus la dispoziţie de Facebook. Foarte mulţi oameni fac lucrul asta, deci nu sunt un original. Dacă te uiţi la pozele care sunt urcate, le poţi clasifica rapid: poze de familie, poze cu animale, flori, prăjituri, peisaje etc. Desigur, eu vorbesc aici despre pozele făcute de utilizatorii FB, sau de fotografii profesionişti. Nu am nicio clipă în vedere imaginile procesate de diverşi pricepuţi în photoshop şi nici pozele cu mesaj creştin, moral, filosofic etc, alea în care se ia un trandafir şi se scrie pe el un text de genul „Frumuseţea are nevoie de spini” etc.

Adevarata Friptura de Miel la Cuptor

M-am gandit sa dezvalui astazi o reteta atat de bine pastrata, incat este cunoscuta doar de cativa oameni pe tot intinsul globului. Cum am pus mana pe ea? Poate o sa povestesc odata si asta. Pana una alta, o urc aici si sper sa o citeasca multa lume, inainte ca un anumit domn, al carui nume incepe cu initiala S si care nu are interes ca ea sa fie cunoscuta, sa-mi arunce in aer blogul.

Aceasta reteta se numeste, simplu: "Adevarata Friptura de Miel la Cuptor".  Uite-o:

Scurta cronica a Annei Magdalena

Capitolul I

   Cum s-a ivit capelmaistrul Johann Sebastian Bach din vuietele orgii, asemenea Sfântului Gheorghe, cum singuratica auditoare a fugit înfiorată din biserică, şi cum a devenit tânăra Magdalena soţia atotputernicului Bach, pe care l-a înţeles cu desăvârşire, pentru că-i era drag din tot sufletul.

Am primit azi, în singurătatea mea, o vizită care mi-a înveselit inima. M-a căutat Caspar Burgholt, altădată cel mai iubit dintre discipolii scumpului meu Se­bastian, îmbătrânit şi dânsul între timp. I-a trebuit însă o oarecare stăruinţă ca să poată da de urma bătrânei doamne Bach în părăsirea şi sărăcia ei, de când zile­le fericite ale familiei au fost prea curând date uitării.

Avem multe să ne împărtăşim unul altuia, bătrâ­nul şi cu mine. El vorbea de succesele sale modeste, de nevasta şi de copiii săi mărişori, dar am vorbit înde­osebi despre cel care ne părăsise, lui maestru, iar mie soţ. După ce, în convorbirea noastră prietenească, am reînviat multe amintiri minunate din anii aceia fără sea­măn, Caspar a rostit câteva cuvinte care împrumută pe neaşteptate un rost mai adânc vieţii mele de sin­gurătate şi răstrişte:

3/4 Led Zeppelin

Ieri, 2 decembrie, trupa Led Zeppelin a fost invitata la Casa Alba pentru a primi un premiu important, care se acorda celor care au avut contributii esentiale in cultura americana. Doua lucruri sunt de observat. Primul, ca America acorda acest premiu unei trupe care nu este americana: Led Zeppelin s-a constituit spre finalul anilor '60 in Marea Britanie. Ce-i drept, dupa ce au ajuns pe culmile gloriei, au urcat rapid pe locul doi la vanzari de discuri in SUA. Asadar, cultura americana a fost, fara discutie, influentata de aceasta trupa extraordinara. Al doilea lucru de observat este ca Obama i-a premiat pe cei trei Zeppelini (au fost patru, dar bateristul John Bohnam a murit in 1980), dupa ce a castigat alegerile. Asadar, Obama nu s-a gandit sa tranforme evenimentul intr-un gest de campanie electorala. 

Obama la intalnirea cu 3/4 Led Zeppelin

Dublura

În scenele periculoase ori neplăcute, actorii de film sunt înlocuiți de dubluri. Dacă trebuie sărit din mers de pe coviltirul unei căruțe, n-o să sară Richard Gere în persoană, ci dublura lui. La fel, când e de intrat într-un canal plin de dejecții, n-o să între Michelle Pfeiffer, ci o persoană costumată și machiată ca să semene cu ea. Ei bine, de o dublură de felul asta aș avea și eu nevoie. Sunt, precum orice alt om, actor în filmul numit „viața”. Și atunci de ce să interpretez personal ceea ce nu-mi convine? De ce să nu vină dublura să facă tot ce e periculos, ori scârbos, ori enervant, iar eu să-mi văd liniștit de scenele care-mi plac? De ce să nu stau eu liniștit, scriind cărți de povești, făcând plăcinte vrăjitorești și ascultând Bach (uneori și Pink Floyd)? De ce să trebuiască să mă duc unde nu am chef, să discut cu oameni pe care-i detest, să strâng căcăței de-ai câinilor, să spăl mașina, să tund iarba, să scriu rapoarte, să fac, în general, ce nu-mi convine?

Contraste hanovreze

Ieri, am facut o tura prin Hanovra cu musafirii nostri - Miha, Nico, Michelle, Cami. Poate trebuia sa spun musafirele, dar, in fine, nu mai insist. E pentru prima data cand haladuiesc pe strazile Hanovrei sambata si am avut marea surpriza sa intalnesc personaje pe care nu ma asteptam sa le gasesc si aici. Cersetori, indivizi cu multe obiecte petrecute prin nari si urechi, femei buhaite de bautura, batrani zdrentarosi care vorbesc singuri. Practic, cam tot ce vezi prin Timisoara ori prin Bucuresti intr-o zi obisnuita. Imi pare foarte rau ca nu am avut cu mine camera foto, dar cu prima ocazie o sa ma duc din nou si o sa fac un pictorial.

O domnisoara sensibila

Prin anii mei de liceu, aveam obiceiul sa ma duc la concert la Biserica Neagra din Brasov, ori la Filarmonica. Nu era un obicei pe care il deprinsesem de unul singur, daca ar fi fost dupa mine m-as fi dus mai degraba la concerte de genul Phoenix, ori Sfinx. Dar ma invarteam intr-o societate amatoare de muzica serioasa - clasica mai pe scurt. Printre acei oameni se afla si Luminita, o profesoara de matematica din Busteni cu care sunt si azi prieten, chiar daca, intre timp ea a ajuns in Australia si eu in Germania.

Luminita este melomana in adevaratul sens al cuvantului. Asculta muzica - asculta cu adevarat. Nu cum facem noi, ceilalti, care ascultam cand se iveste ocazia. Ea se duce la concerte, cumpara dvd-uri, asculta posturi de radio care emit clasica si tot asa. Nu frunzareste cate ceva pe youtube, nu urca piese pe facebook - ea asculta si se hraneste cu muzica intr-un mod pe care multi nu-l pot intelege.

Invierea lui Fapardokly

Ați auzit vreodată de Fapardokly? Presupun că în 98% din cazuri răspunsul este NU. Pentru că omul care a înfiinţat trupa Fapardokly nu a fost nici Dylan şi nici Clapton. El a fost un oarecare domn cu numele real Fankhauser, care a ajuns pe val în anii 70 şi care a înfiinţat şi/sau a cântat cu tot felul de trupe de genul Merrell Fankhauser & H.M.S. Bounty, the Exiles sau The Impacts. Fapardokly nu e decât una dintre ele.
În acei ani, eu unul eram un avid colecţionar de informaţii despre muzicienii „străini”. Informaţiile astea le luam din revista Săptămâna, unde apăreau nişte clasamente, din felurite publicaţii de genul „Melody Maker” - în caz că ajungeau prin Sinaia - şi de la Europa Liberă. Aveam caiete şi caiețele în care lipeam conştiincios poze alb-negru decupate din reviste şi scriam titluri de piese pe care nu le ascultasem niciodată. Aşa se face că am ajuns să îi dedic o pagină şi lui Fapardokly.

Isenacum

Iata un nou indiciu ca nimic nu este intamplator. 

Dupa cum stie toata lumea, inclusiv Maria (nu inseamna insa ca toti sunt si de acord!) Bach a compus cea mai frumoasa muzica ever. El s-a nascut la Eisenach. Numele latinesc al lui Eisenach este Isenacum. Din Isenacum, prin amestecarea literelor (adica prin anagramare) se obtine "en musica", adica "iata muzica". Si tot din Isenacum se obtine, prin anagramare si dublarea n-ului, "en canimus", ceea ce se traduce prin "ascultati, cantam".

Simțul proprietății

Am observat la Maria o reacție rapidă la orice ar putea interpreta că o acțiune potrivnică ei. Sigur că dacă îi iei un lucru, să zicem, ori anulezi o promisiune pe care i-ai făcut-o, orice copil reacționează așa. Chiar dacă îndeplinirea promisiunii e ceva aparținând viitorului, ceva pe care el încă nu-l are în proprietate, copilul se va simți cumva atacat, agresat și va reacționa. Și, de fapt, nu doar copilul. Îmi aduc aminte de o promisiune pe care mi-a făcut-o mama pe când aveam vreo 5-6 ani: „când o să împlinești 18 ani, o să te duc la Paris”.

Mircea și pipele

Unul din marii prieteni pe care i-am avut de-a lungul vremii se numește Mircea. Eu eram student la matematică, el la inginerie. Ne întâlneam zi de zi, cu rare excepții și puneam țara la cale. Ore întregi, pierduți prin câte o cârciumioară, ori la unul dintre noi acasă (stăteam în gazdă, nu la cămin), discutam despre ce înseamnă lucrurile importante. Pe vremea aia, cântam la chitară muzică serioasă: Bach, Villa-Lobos etc. Mircea picta. Așa că discutam mult de tot despre muzică, despre pictură, dar ajungeam mai mereu la literatură și filosofie; pur și simplu era ceva care ne hrănea spiritual pe amândoi.

Pacanitul

Motivul pentru care am hotarat sa nu mai intru niciodata intr-un sediu de banca altfel decat cu casti pe urechi, este ca nu mai suport pacanitul. Ce pacanit? Va explic imediat.

Pana acum cativa ani, aveam de-a face cu mai toate bancile din Timisoara. Mergeam tot la doua zile pe la ei, pentru diverse operatiuni. Coada fiind, ma instalam comod intr-un fotoliu si ma simteam nemaipomenit de bine. Mai ales iarna, cand era frig afara, ce senzatie era sa stai in fotoliu, in sediul unei banci, la caldurica, si sa privesti oamenii plini de zapada trecand prin fata geamurilor... Era deosebit de reconfortant, simteai ca nu-ti lipseste nimic, ca esti protejat, aveai un fotoliu adanc, aveai confort, banii ti-i dadea (ti-i si lua, ce-i drept) banca si nu oricum, ci prin intermediul unei domnisoare amabile, ce sa mai vorbim: raiul pe pamant.

Imbecilitatea unor titluri din presa

Citesc in EVZ un articol cu un titlu incredibil: "Norvegian cu talent: românul Bogdan Ota a demonstrat că e genial în două minute". Stau si ma intreb daca omul care a scris acest articol e sanatos la cap. Cum vine asta, sa demonstrezi in doua minute ca esti genial? Asa ceva s-ar putea intampla, eventual, in cazul unui om de stiinta, care ar veni cu un rezultat revolutionar, dar nici atunci nu ar fi de ajuns doua minute. Si, mai mult: cui i-a demonstrat romanul Ota ca este genial? Exista o instanta in fata careia se duc oamenii si demonstreaza ca sunt genii? Publicul norvegian este o astfel de instanta? Sincer sa fiu, acest titlu de articol mi se pare una dintre cele mai mari dobitocii care se pot imagina.

Bogdan Ota, in timpul demonstratiei

Untul si cultura

A sosit masa! Gata, acum e aici, in locul unde pana ieri trona dulapul cu discuri. Asadar, de azi inainte, in loc sa ma intorc si sa spun: "iata, numai daca intind mana pot sa iau un Bach sau un Fellini (stiti, eu ascult Fellini si ma uit la filme de Bach), o sa zic: "numai ce intind mana si pot sa iau o jumara sau un castravecior murat". Ori, de ce nu, o berica!

N-are picioare de sticla, in rest e la fel

E o masa alba, foarte mare. Picioarele ei sunt doua placi de sticla sau ce-o fi aia, una pusa vertical, alta orizontal. Din cauza ei, nu mai putem deschide/inchide termopanele decat daca se suie Maria cu genunchii sau daca o sa slabesc eu 50 de kile si o sa ma pot intinde suficient.
Cred ca Noica ar fi numit asta "trecerea de la cultura la unt".

Nu pot s-o iubesc pe Lady Gaga

Nu stiu de ce, dar ascultand "Vincent", imi vine sa zic: "O urasc pe Lady Gaga". Dar apoi realizez ca biata femeie nu are nicio vina. Asa ca o sa zic altceva: "Urasc sistemul care a creat-o pe Lady Gaga". Vreau ca Maria, fetita mea, sa asculte Don McLean si nu 50 Cent, sa se uite la tablourile lui Van Gogh si nu la chilotii lui Gaga. Vreau ca Maria sa priveasca cerul instelat al noptii si nu tavanul cu striatii de otel al mall-ului unde pe ecrane uriase se vad miscandu-se Parazitii, Shakira, Puya, sau Rihanna. Imi doresc ca ea sa-mi spuna "tata, hai sa mergem sambata asta pe munte" si nu "vreau la concertul lui Justin Biber". Imi doresc din tot sufletul sa-mi ceara bani pentru "Minunata calatorie a lui Nils Holgersson prin Suedia" si nu pentru un nou model de telefon mobil.

Romanii aveau talent

Umberto Eco (Numele Trandafirului) zicea pe undeva ca, in ziua de azi, cartile sunt despre carti. Ideea e ca mai tot ce stim, din carti stim. Eu, de exemplu, sunt mare specialist in crocodili, pentru ca subiectul o fascineaza pe Maria. Tot ce stiu despre crocodili stiu din carti, am vazut o singura data un crocodil (si ala destul de amarat) la gradina zoologica din Praga. Dar pot sa vorbesc ore intregi despre aceste fiinte. Ei, daca as scrie o carte cu (sau despre) crocodili, practic ar fi o carte despre cartile cu crocodili.

Tot asa si cu postarile mele pe blog, ele se inlantuiesc, vorbind una despre alta, in asa fel incat plec de la Cartarescu si ajung la mezozoic (ah, nu, nu pentru ca el este poreclit Mamutul), sau incep cu gugustiucii si ajung la Ploiesti. Vreti sa vedeti cum?

Pare ca purtam parul lung pe vremea aia

Biblia lui Bach