Mircea și pipele

Unul din marii prieteni pe care i-am avut de-a lungul vremii se numește Mircea. Eu eram student la matematică, el la inginerie. Ne întâlneam zi de zi, cu rare excepții și puneam țara la cale. Ore întregi, pierduți prin câte o cârciumioară, ori la unul dintre noi acasă (stăteam în gazdă, nu la cămin), discutam despre ce înseamnă lucrurile importante. Pe vremea aia, cântam la chitară muzică serioasă: Bach, Villa-Lobos etc. Mircea picta. Așa că discutam mult de tot despre muzică, despre pictură, dar ajungeam mai mereu la literatură și filosofie; pur și simplu era ceva care ne hrănea spiritual pe amândoi.

Când a ajuns în anul 5 de facultate, Mircea a renunțat la studiile de inginerie și s-a dus să dea admitere la arte plastice. A intrat pe unul dintre cele câteva locuri și a devenit unul dintre elevii preferați ai maestrului Vasile Grigore. Relația noastră a mai durat o vreme, după care Mircea a dispărut. Dar nu, nu a plecat cine știe pe unde. S-a închis în atelier și a avut puterea să renunțe la toate discuțiile alea. Venise momentul să facă, deci să urce un nivel. După ani și ani, ne-am reîntâlnit. Eu am scris o carte, el mi-a ilustrat-o. E vorba de Poveștile Mariei, desigur. Și, într-un fel, chiar dacă eu stau la Timișoara și el la București, vechea noastră relație s-a reluat. Ne întâlnim la București din când în când și facem câte o oprire la o berărie, unde parcă ni se pare că revenim la vremurile studenției. Dacă scriu acum despre Mircea, e pentru că sunt într-o mare dilemă. O să explic lucrul ăsta. Mircea face și acum ceea ce făcea pe vremea când s-a închis în atelier: pictează. Practic, asta este singura lui preocupare. Nu știe să se dea pe Internet, mi se pare că nici televizor nu mai are. De mașină nici nu poate fi vorba. Stă și pictează. I-a mers bine într-o vreme, acum a venit criza și îi merge rău. Dar nu contează, el pictează înainte. Așa că eu, care am făcut de toate în viață, plecând de la meseria de profesor și ajungând să o uit, m-am întrebat: oare așa este bine? Ăsta este sensul vieții? Să zicem că un oarecare este specialist în confecționat pipe. Tipul stă în atelier și face pipe, vinde una pe lună și cu banii câștigați reușește să subziste până vinde următoarea pipă. Vin și trec crize, războaie, molime și cutremure, dar pe el nu-l interesează: face pipe. Lumea se schimbă, oamenii circulă cu mașini supersonice, folosesc computere ultra-performante, dar el merge pe jos și comunică prin foi scrise de mână, introduse în plicuri. Oare există o filosofie adâncă ascunsă aici, pe care eu nu o pricep? Oare în asta să constea fericirea?