Problema percepției

Am avut odată o discuţie cu un amic de-al meu, om gospodar şi muncitor, inginer de profesie. Eram în maşină şi veneam de undeva, nu mai ştiu de unde, către casă. După ce am epuizat subiectele politice şi rezervele de bancuri, m-a pus naiba să deschid o mică discuţie pe teme filosofice simple. Anume, i-am spus că nu avem nicio dovadă că o culoare, să zicem roşu, este percepută de amândoi în acelaşi fel. Treaba e simplă ca bună ziua: tu vezi ceva pe care-l numeşti roşu, eu văd acelaşi ceva şi îl numesc roşu, însă nu am de unde şti cum îţi apare ţie culoarea aia. Aş putea şti doar dacă aş fi în locul tău pentru o secundă. Percepţia culorii, a sunetului, a atingerii etc sunt treburi personale şi niciodată, orice aş face, nu voi şti cum percepi tu ceva.

Tipul m-a ascultat şi pe urmă a început: „Cum dracu băi, să vezi tu aşa şi eu altfel, roşu e roşu, uite acoperişul ăla, e roşu sau nu?” Eu îi spuneam: „Da dragă, e roşu, dar de unde ştii cum îmi apare mie roşul ăla? Dacă eu văd chestia aia aşa cum vezi tu verdele?” După aia s-a inflamat tot mai mult, în aşa hal încât a ajuns să-mi spună cuvinte grele. M-a jignit, mi-a zis că a început să înţeleagă de ce sunt eu aşa cum sunt, că îşi da seama ce varză e în capul meu, că trebuie să fie foarte greu să exişti în acest mod şi multe altele. Până la urmă, am cedat. I-am spus că îl rog să mă ierte, că totul a fost o glumă, o mică farsă pe care am pus-o la cale pentru că prea ne plictiseam etc.
Cred acum că o problemă de tipul ăsta, al percepţiei, poate crea duşmănii mai mari decât între băsei şi anti-băsei.