Prietenia

Mă întreabă o prietenă dacă am prieteni. Ea e virtuală, dar mă întreabă de cei reali. Îi spun că nu am şi îmi cere să-i dovedesc. Cum naiba poţi dovedi că nu ai prieteni?
Mă uit la Maria. Când avea cinci-şase ani, considera că fiecare copil pe care-l cunoaşte îi e prieten. Făcea liste cu ei şi se bucura că-s mulţi. Au trecut anii şi dintre ei n-a mai rămas niciunul. Acum are prieteni noi, cu mult mai puţini, de la şcoală. Se vor duce şi ei.
Mă uit la soacră-mea. La 80 de ani, nu are niciun prieten. Se vizitează cu o babă, dar acolo nu e vorba de prietenie ci mai degrabă de fapte creştineşti.
Îmi aduc aminte de mama. A avut o singură prietenă, căreia îi spunea Ți. Norocul lor că stăteau în Sinaia amândouă. Apoi Ți a murit şi mama a rămas fără prieteni.
Aşadar, ar fi vorba de o "prietenie torenţială" în copilărie, care se domoleşte treptat şi ajunge la secetă în anii bătrâneţii.

Sigur, am exagerat când i-am spus prietenei virtuale că nu am prieteni reali. Am, sunt câţiva, risipiţi prin diverse puncte ale globului. De ce îmi sunt prieteni? Pentru că avem un trecut comun, în care ne-am fost aproape, în care poate ne-am iubit. Îmi sunt prieteni pentru că îmi dau iluzia că dacă aş avea o problemă serioasă de tot, mi-ar fi alături. Dar ştiu bine că asta nu se va întâmpla. Hai să presupunem că într-o zi aş deveni boschetar. Ar veni oare vreunul dintre prieteni să mă culeagă de pe drumuri, să mă ducă acasă la el, să mă scoată din starea aia disperată, să mă pună pe roate? N-ar veni şi nici eu nu sunt sigur că m-aş duce după vreunul din ei dacă ar păţi el chestia asta. Prietenia se bazează în mod tainic pe o presupoziţie: aceea că vom rămâne aşa cum suntem. Adică eu sunt OK aici la mine, tu eşti OK acolo la tine, noi doi avem un trecut în care am fost nedespărţiţi, deci acum suntem prieteni. Dar nu e, nu e aşa.
Prietenia adevărată ar trebui să meargă până la sacrificiu. Prietenul tău ar trebui să străbată oceanele înot, să străpungă tunele pe sub munţi ca să ajungă mai repede şi să fie lângă tine la greu. Dar cine face asta în zilele noastre? Va spun eu: unele animale o fac, pisicile care se întorc la stăpân de la sute de kilometri distanţă, sau câinii care zac şi aşteaptă prin staţii de autobuz să li se întoarcă stăpânul. Dar nu o fac din prietenie, ci din anumite necesităţi interioare pe care noi în general nu le putem înţelege. Prietenia de tipul ăsta între oameni ţine astăzi de domeniul legendei.
Tot ce pot spune e că există oameni care au ieşit din marea masă a indiferenţei şi care îmi sunt mai aproape decât ceilalţi oameni, eu fiindu-le lor, la rândul meu, mai aproape.