Inimile ratelor

Luni, cand m-am trezit si mi-am dat seama ca sunt la Timisoara, mi-a si incoltit gandul: trebuie sa merg la mall. Si m-am dus. Dupa ce am colindat prin librarii, pe la naturisti, pe la telefoane etc, m-am dus si la Auchan. Ma gandeam sa iau cate ceva de pus in tigaie, din cele care pe la Hanovra nu le gasesti niciunde ori, daca le gasesti, au alt gust decat cel cu care te-ai obisnuit. Asa ca m-am infiintat in zona carnurilor si, ce sa vezi, mi-au cazut ochii peste niste pungi cu inimi de rata. Fapt e ca niciodata pana atunci nu-mi inchipuisem ca se poate gasi asa ceva in comert. N-am mai stat pe ganduri si am luat o punga - nici nu costa mult, vreo 6 lei aproape juma' de kil. Cand am ajuns acasa, am bagat punga in frigider si mi-am vazut mai departe de treburi.

Orasul jegului

Astazi plecam spre Germania. Am dimineata la dispozitie pentru rezolvarea catorva mici probleme incapatanate. Dar vreau sa ajung sa fac si cateva poze, pentru ca mi se pare incredibil in ce hal arata orasul. Si nu ma refer la curatenie, ori la gropile din asfalt, ci la impresia generala de conglomerat de maghernite. Cel puzin zona vecina celei in care locuieste Mitza arata exact ca un cartier periferic al unui oras din anii 20-30. Ori asta nu se poate descrie, e nevoie de poze.

Ma poate intreba oricine: pana acum nu ai vazut lucrurile astea? Ii voi raspunde: cand eram la Sinaia, ma obisnuisem atat cu prezenta muntelui, incat nici nu-l mai observam - altii, veniti de aiurea, nu incetau sa se minuneze si sa comenteze frumusetea peretilor de stanca. Asa patesc si eu acum, cand nu mai stau in Romania, ci intr-o tara civilizata. Abia astazi, revenit dupa un an, observ dezastrul din jur. Si imi amintesc de un oarecare domn care, scriind pe un forum, se referea intotdeauna la Timisoara prin expresia "orasul jegului". Mi se parea deplasat pe atunci, dar Doamne! nu-mi vine sa cred cum arata Timisoara vazuta cu ochii unui traitor in Hanovra...

Despărțirea de traiul pe vătrai

Ieri s-a încheiat episodul Breaza 2012-2013. După o săptămână de experimentat împreună cu Gogol străvechiul îndemn al lui Horațiu „Carpe diem”, a trebuit să mă întorc la Timișoara, de unde voi pleca azi spre Germania. Pentru prima dată mi-a venit extraordinar de greu să mă desprind de-acolo. Pe de-o parte îmi era dor de Maria, pe de alta aș mai fi rămas să mă bucur de ceea ce aș putea numi „trai pe vătrai”.

Mitza la 82 de ani

Duminica trecuta, am sarbatorit-o pe buni Mitza, care a implinit 82 de ani. Maria si cu mine i-am facut un tort. Eu am facut ciorba si spaghetti. Maria a scris o felicitare draguta. Si pentru ca o imagine face cat 1000 de cuvinte, uite in continuare echivalentul a vreo 7000 de cuvinte:

Inmultirea

Peste cateva ore, asteptam sosirea urmatoarei trupe din Romania: Lili, Mitza, Michelle, Cindy, Tina. So, de azi ne inmultim (de remarcat ca partea femeiasca se inmulteste de  sase ori, in vreme ce partea barbateasca ramane la vechile valori). Starea de agitatie - nerabdare - emotie care a cuprins-o pe Maria este greu de comparat cu ceva. Mai pe scurt, e fericita. Uite ce desen a facut, dupa ce am ispravit cu pregatirile:

SPRE GERMANIA

Cugetari pascale

Prin bucatarie, Mitza, Ali, Maria si Diana (mama lui Ali) fac diverse operatiuni culinar-gastronomice. Richi umbla ca turbat de colo-colo, incercand sa apuce vreo bucata de carne. Iar eu, ca un adevarat filosof ce ma aflu, stau la masa din dormitor, cu ochii in monitor si cuget. La ce cuget? La Traditie. 

Acum aproape 2000 de ani, Cristos a fost rastignit dupa ce venise cu Legea cea noua. Invatatura lui s-a raspandit masiv si astazi, sute de milioane de oameni sarbatoresc, an de an, nasterea, apoi invierea celui pe care il considera a fi insusi Dumnezeu. Cum fac ei asta? Retraind, pas cu pas, evenimentele petrecute atunci. Exista o sumedenie de etape pe care le are de parcurs un crestin in timpul marelui post. El trebuie sa mearga la diferite slujbe, fiecare marcand cate un episod din istoria ultimelor saptamani din viata Mantuitorului. Trebuie sa aprinda lumanari si sa faca pomeni; trebuie sa se roage in anumite ceasuri ale zilei, spunand anumite rugaciuni si nu altele. Trebuie sa poarte imbracaminte cernita, sa asculte muzica religioasa, sa cugete la Jertfa lui Cristos si tot asa, timp de sapte saptamani. 

Moatzele

Ieri, am facut o mica excursie prin satele din jur, in cursul careia cele doua "moatze" (asa le zice Dana) au trecut prin mici intamplari cu animale. Am facut poze cu telefonul, dar nu am cum sa le descarc, pentru ca am uitat cutia cu cabluri la Mitza. Maine seara, la Timisoara, o sa le urc.

Pe la 8, Dana si moatzele au facut pizza. Trebuie sa recunosc ca asa pizza eu nu am mai mancat. In primul rand, aluatul a fost fraged cu adevarat, iar in al doilea, compozitia a fost de vis. Au pus tot ce le-a cazut in mana, inclusiv salam de cerb si mistret, masline si schweitzer. Un deliciu absolut.

Plecarea la Timisoara

Maine pe la 10 plecam spre Timisoara. Maria a inceput vacanta de doua saptamani a Pastelui si sigur ca vrea acasa. Eu, trebuie sa recunosc deschis, nu simt nimic. Mi se rupe, cu alte cuvinte. Ca stau aici, ca stau acolo, e totuna. Maria abia asteapta sa o vada pe buni Mitza, pe Christine, pe Ali, e nerabdatoare sa se duca in vizita la Montessori. Ar trebui sa ma bucur de bucuria ei. Dar adevarul e ca nu simt nimic special. E o plecare precum oricare alta. Plec ca sa am de unde veni. Am devenit cetatean al lumii, nu mai sunt nici sinaian, nici timisorean, nici hanovrez, nici roman, nici german, nu mai sunt nimic: m-am aneantizat in oceanul global. Mi se pare pozitiv acest lucru, pentru ca abia asa mi-a iesit din cap ideea ca as fi cineva: nu sunt decat un individ intr-o imensa multime de indivizi. Partea neplacuta e ca asta te desensibilizeaza: daca toti suntem la fel, niste entitati neinsemnate, pentru ce ne-ar mai pasa unii de ceilalti? Facem lucrurile din datorie. Daca ma gandesc bine nu stiu de unde vine simtul datoriei: suntem datori, poate, fata de Creator, pentru ca ne-a creat? Ii platim datoria asta facand ceva cu vietile noastre? Crescandu-ne copiii si modelandu-i? Poate ca este asa. Dar eu recunosc cinstit: fac ceea ce fac, atat cat fac, fara sa simt nimic. Nu simt absolut nimic. Doar uneori, ma traverseaza cate o duiosie cand ma uit la Maria cum doarme, sau cand imi amintesc rasul ei de dimineata. Ma mai strabate, fulgerator, cate o nostalgie calda cand imi amintesc de anumiti oameni din trecut. In rest...un infinit gri, ca o sosea pe care nu circula nimeni.

Telenovela

Ieri, in timp ce pregateam diverse lucruri fine pe aragaz, am auzit istoria unei pisici povestita de Liliana catre Maria si Christine. Era vorba de o pisica din anii lui Ceausescu pe care socrii mei - Mitza si Valeriu (zis ulterior "Barosanu") o tineau in apartament. Locuiau la parter, nu era dificil sa tii o pisica obisnuita sa intre si sa iasa pe geamuri. Intr-o zi, pisica a disparut. Disparea ea, ce-i drept, cate o zi  - doua, ca orice pisica. De data asta, insa, a trecut vreo saptamana si nu s-a mai intors. Barosanu', suparat foc, a inceput sa bata cartierul cu pasul, cautand-o. A mers pe toate stradutele, printre blocuri, ce mai, n-a lasat nimic necercetat. La un moment dat, a auzit mieunatul pisicii venind de undeva din subsolul unui bloc. S-a dus acolo si a luat locatarii la rand, spunand ca aia e pisica lui si trebuie sa o ia inapoi. Pana la urma, administratorul a recunoscut ca a gasit matza pe strada si, fiind blanda, a putut s-o prinda, asa ca a dus-o in subsol ca sa lichideze soarecii. A mai spus ca nu stia ca e matza cuiva, ca daca ar fi stiut n-ar fi facut lucrul ala etc. Apoi a deschis usa de la subsol si Barosanu' si-a luat pisica. A dus-o acasa, dar lucrurile se schimbasera radical. Pisica era intr-un fel de stare de soc, ca in filmele cu copii rapiti. Se ducea tot timpul pe scari in jos, catre subsol si isi facea acolo nevoile, mieuna sinistru - pe scurt nu mai era ea insasi. In aceste conditii, Barosanu' a luat o decizie dureroasa:  a suit pisica in masina si a dus-o pe un camp unde i-a dat drumul. 

Daca s-ar fi intors acasa dupa o vreme, ar fi fost vorba, efectiv, de o telenovela cu pisici. Dar nu s-a mai intors

Prietenia

Mă întreabă o prietenă dacă am prieteni. Ea e virtuală, dar mă întreabă de cei reali. Îi spun că nu am şi îmi cere să-i dovedesc. Cum naiba poţi dovedi că nu ai prieteni?
Mă uit la Maria. Când avea cinci-şase ani, considera că fiecare copil pe care-l cunoaşte îi e prieten. Făcea liste cu ei şi se bucura că-s mulţi. Au trecut anii şi dintre ei n-a mai rămas niciunul. Acum are prieteni noi, cu mult mai puţini, de la şcoală. Se vor duce şi ei.
Mă uit la soacră-mea. La 80 de ani, nu are niciun prieten. Se vizitează cu o babă, dar acolo nu e vorba de prietenie ci mai degrabă de fapte creştineşti.
Îmi aduc aminte de mama. A avut o singură prietenă, căreia îi spunea Ți. Norocul lor că stăteau în Sinaia amândouă. Apoi Ți a murit şi mama a rămas fără prieteni.
Aşadar, ar fi vorba de o "prietenie torenţială" în copilărie, care se domoleşte treptat şi ajunge la secetă în anii bătrâneţii.

Mancarea de rufe

Socrul meu, Valeriu, inainte de a se casatori cu soacra mea, Mitza, a mai avut o casnicie din care au rezultat niste copii, nu retin cati, care le este sexul, unde se afla, ce varste au, cum se numesc si tot asa. Stiu doar ca unul dintre ei are o fata care s-a casatorit acum cativa ani cu un tip al carui nume imi scapa. Ce retin este ca am fost invitati si noi la nunta, lucru pentru care le sunt si astazi recunoscator celor care s-au casatorit.

Prima faza a fost ca petrecerea s-a tinut la cantina unei scoli profesionale. Intrarea se facea prin curtea din spate, ceva care mi-a amintit de practica pe care o faceam la scoala, inainte de 89. Pe jos, mozaic din ala de pe vremuri, din pietricele albe si gri, destul de unsuros, ca la orice cantina de scoala profesionala. 

O strafulgerare

Acum vreo luna, veneam acasa toti trei: Maria, Liliana si cu mine. Am parcat si m-am apucat sa culeg plasele si ce mai aveam de dus. Ele au luat-o inainte, au sunat la Mitza si au intrat in scara blocului. Am venit din urma, am intrat folosind cheia, apoi am inceput sa urc scarile. Dupa cateva trepte am ridicat privirile si am avut un mic soc: Liliana era sus, in capul scarilor, in semiobscuritate si nu zicea nimic. Mi-au trebuit doua secunde ca sa inteleg ca nu avea cheia si ma astepta sa descui, iar Maria intrase la Mitza. Toata treaba mi-a adus aminte de o scena din Amadeus al lui Milos Forman. Iat-o:

Arderea de tot

Ieri, am avut de mutat mobila. Mobila grea, un anumit dulap aproape ca nu am putut sa-l car. M-a ajutat un oarecare Ioji, preferat de Mitza pentru operatiuni prin casa.Toata treaba a plecat de la hotararea Lilianei de a instala o masa in balcon. In balcon stau eu, am aici calculatorul, tot felul de sertare cu diverse si acel dulap foarte greu, in care tin, in general, colectia de discuri. Am multe, intr-adevar, sunt colectionar de muzica si filme. Am facut pe comanda dulapul ala si a iesit unul foarte greu.

Trei activitati preferate ale Mariei

Iata cu ce s-a indeletnicit Maria in timpul mesei de alaltaieri, de la Mitza:

Sarbatorirea Pastelui prin pictura

Ieri, la masa festiva care se tine traditional la Mitza, au fost, fara mine, 6 oameni: Maria, Ali, Lili, Mitza, Christine si baba Mitzi - cea care a pus masline in plus in salata de boeuf a Mariei. De Christine am povestit cum m-a pacalit, impreuna cu Maria, de 1 aprilie, deci personajele sunt cunoscute.

Dupa masa, am mers sus: eu, Christine, Lili, Maria, Ali. Si ce le-a dat lor prin cap pe cand eu puneam muzica fina? Sa se apuce de pictat. Foarte frumos. S-au asezat la masa - care, privita de sus chiar arata ca un sevalet si s-au apucat de lucru. Prea multe nu-s de comentat, se vede totul in poze:

Maria, Lili, Ali si Christine la masa-sevalet

Salata de boeuf

Boeuf, in franceza, inseamna vita. Asadar a face salata de boeuf cu carne de pasare e o tampenie colosala. Dar deh, am intalnit tampenii si mai mari.

Azi, Maria, Ali, Mitza, Lili si o baba careia i se zice Mitzi, au facut salata boeuf cu - oroare - carne de pui. Lili si baba Mitzi umblau sprijinindu-se in cate o carja.

Rezultatul a fost pus in trei castroane diferite. Unul a fost ornat de Ali, altul de Maria si al treilea de baba Mitzi. Am primit telefon sa cobor ca sa aleg cea mai frumoasa salata. Iata-le:

Maria

Alte glasuri, alte incaperi

In seara asta e Invierea...Va fi, probabil, prima data dupa 35 de ani cand nu o sa ma duc sa iau Lumina.

Pe vremea cand eram elev, mergeam la Inviere la Manastirea Sinaia. Si, intotdeauna, aduceam acasa Lumina, pe care o lasam sa arda pana dimineata. Cand ajungeam, mama ma astepta cu masa intinsa: oua rosii, drob, branza, ceapa verde, ridichi, cozonac, plus alte bunatati. Gustam din toate, apoi mergeam la culcare, in camera mea, unde ardea candela pe care o aprinsesem de la lumanarea cu Lumina Invierii. Farmecul acelei candele arzand in intuneric era magic, de-a dreptul. Ascultam, in linistea noptii, sfaraitul fitilului, priveam umbrele in miscare pe care le proiecta flacaruia pe tavan si aveam impresia ca sunt in alta lume, fermecata si plina de chemari  misterioase

Nu stiu ceva mai bun, in perioada asta

Unde au disparut papadiile?

Ieri, pe drum, Ali se tot uita dupa campurile pline cu papadii (dandelion fields, ar fi zis John Lennon).

 

Mitza si Barosanu'

M-a sunat Maria de la Viena. Nu e multumita deloc, acolo copiii se culca la 8 seara, nu pe la 10-11 ca la Timisoara. Asadar, are program si nu ii convine. Eu ma bucur, sper sa vina de acolo cu alta viziune despre ce inseamna regulile. Dar nu pentru asta m-am apucat sa scriu, ci pentru ca am remarcat ceva interesant.

Inainte de a avea acest telefon, Maria a avut un altul, care este inca prin casa. Atunci avea un numar, acum are altul. Cum pentru o vreme au fost amandoua active, pe cel de-al doilea l-am memorat ca "Mariuca2". Acum, cand am vazut ca ma apeleaza Mariuca2, m-am gandit ca si catelul are in nume aceeasi cifra. El este Richi2, pentru ca nu am reusit sa o determinam pe Maria sa-i spuna altfel decat Richi.

Mitza si Barosanu' in fata blocului

Cum moare omul

In fiecare dimineata la ora 7, ies cu cainele nostru, pe nume Richi. Fac o tura de 10 -15 minute, il aduc acasa, apoi imi vad de treburile mele. In turele astea, sigur ca ne intalnim cu alti oameni (eu), respectiv caini (Richi). Un cuplu om-caine simpatic este format dintr-un domn de peste 60 de ani si un catel flocos, dintr-o rasa pe care nu o pot identifica. Domnul e imbracat in trening si alearga, iar catelul nu o ia inainte prea mult, nici nu ramane in urma (ceea ce Richi nu e in stare sa inteleaga, asa ca eu nu pot alerga). De mai multe ori ne-am intalnit si cei doi catei atata s-au jucat, incat lesele lor s-au incurcat si a fost o problema serioasa cu descalcirea.Toate astea se petrec pe trotuarele strazii Nistrului, care se intinde de-a lungul Begheiului (asta este raul Bega, asa zic banatenii).