Moatzele

Ieri, am facut o mica excursie prin satele din jur, in cursul careia cele doua "moatze" (asa le zice Dana) au trecut prin mici intamplari cu animale. Am facut poze cu telefonul, dar nu am cum sa le descarc, pentru ca am uitat cutia cu cabluri la Mitza. Maine seara, la Timisoara, o sa le urc.

Pe la 8, Dana si moatzele au facut pizza. Trebuie sa recunosc ca asa pizza eu nu am mai mancat. In primul rand, aluatul a fost fraged cu adevarat, iar in al doilea, compozitia a fost de vis. Au pus tot ce le-a cazut in mana, inclusiv salam de cerb si mistret, masline si schweitzer. Un deliciu absolut.

12 Apostel

In duminica in care am parasit Bad Nenndorf si ne-am mutat in Hannover, am mancat pizza la o carciuma recomandata de receptionera. Receptionera era grasana si ne-a spus ceva ce o interesea pe ea in mod evident: pizza de acolo e uriasa. Ne era foame si oricum nu mai aveam chef sa cautam, asa ca ne-am infipt la locul indicat, care s-a dovedit a fi restaurantul "12 Apostel" - aproape lipit de hotelul Sheraton. 

Bere, pizza și pitoni

Aseară, după Sea Life, ne-am dus să mâncăm ceva la un mic restaurant din Bad Nenndorf. Frumușel restaurant, elegant și cochet. Cred că o să mai dau pe-acolo. Berea bună, iar pizza delicioasă. Un amănunt: marginile pizzei erau doar puțin mai crocante decât restul aluatului, nu ca la noi, unde marginile sunt tari ca piatra și cei mai mulți preferă să le arunce. (Maria, dacă ar citi postul ăsta, ar zice: "Tata, dar pizza nu are margini, e rotundă. Poate vrei să zici marginea", iar eu i-aș răspunde că nu e rotundă, că dacă îi desenezi conturul pe o hârtie o să vezi că arată mai degrabă ca o linie frântă închisă).

Robotul înfulecător de pizza

Există oameni care nu privesc niciodată în trecut. Pentru ei tot ce contează este viitorul. Pentru ei nu mai există nimic din ceea ce a fost, lor le vine ușor să plece de oriunde, nu au niciun fel de nostalgie... Ăștia au fost și sunt oamenii cei mai căutați în societate. Pentru că dacă nu ai trecut, nu te poți teme de nimic. Dintre ei își racolează firmele angajații cei mai de nădejde, pe ei îi pot trimite oriunde oricând. Și tot pe ei ii folosesc cu maxim succes serviciile de spionaj. Își poate cineva închipui un James Bond măcinat de dor, gândindu-se cu o figură tristă la „the green grass of home”? Omul fără trecut este un mic robot căruia i s-a dat o pizza uriașă, din care înfulecă necontenit. Gândul nu i se întoarce niciodată la rotunjimea inițială, tot ce are el în cap este să înainteze, să mănânce. Imaginea permanentă din mintea lui este a părții de pizza care i-a mai rămas de consumat. Dacă-l întrebi despre ceea ce a mâncat în trecut, îți spune: „La ce bun să discutăm despre asta? Ce-am mâncat s-a dus. Să discutăm despre viitor”. Uite-așa, robotul mâncător de pizza ajunge într-o zi să înfulece ultima îmbucătură, după care, exact ca omul care și-a trăit viața dând tribut nostalgiei, moare. Asta e toată treaba: mor amândoi la fel. Și nu știu dacă vreunul dintre ei a înțeles mai mult decât celălalt.