Lucrari starnitoare de nostalgie

Floarea Timpului

Săptămâna trecută am dat o fugă pe la apartamentul unde a locuit mama până să meargă la cele veșnice. Nu stă nimeni acolo, nu pot nici măcar să-l închiriez, așa plin de mobile și cu utilitățile suspendate. M-am dus doar așa, să văd ce mai e pe-acolo și să mai rostogolesc gânduri nostalgice. Am revăzut imaginile trecutului și m-am mai învinovățit încă puțin pentru felul în care m-am purtat cu mama. Apoi m-am mai uitat prin dulapuri, prin tot felul de cutii, pe rafturile ticsite din debarale... În cele din urmă am luat la întâmplare un carton, un album vechi de tot cu poze de picturi celebre, pe care îl știu de când eram copil. Foindu-l, m-am pomenit că dintre paginile lui zboară și se așează pe covor o jumătate de coală dintr-un bloc de desen, tăiată de-a lungul și conținând un desen colorat, la vederea căruia toată copilăria mi-a revenit in suflet ca și cum nici n-ar fi plecat vreodată. Era celebra (în acele vremuri) „Floare a Timpului”, desen făcut de mine cu creioane colorate și pe care mama, săraca, îl prezenta peste tot ca una din dovezile precocității mele geniale. Uite:

De la prieteniile de altădată la sleepover

Maria are o colegă cu care a devenit și prietenă. Noțiunea de prietenie a copiilor este ceva destul de relativ aici, în Germania. Spun asta pentru că nu-mi mai amintesc chiar exact cum era cu prieteniile mele la vârsta de zece ani. Presupun că nu erau altfel în mod esențial, dar deh, timpul a trecut și acum mi se pare că adevăratele prietenii au fost cele din România - Sinaia - anii 60-70. Știu bine că e doar unul dintre nenumăratele moduri de manifestare ale nostalgiei, cea care face ca mai tot ce ni s-a întâmplat în copilărie și, evident, nu are cum se repeta, să capete semnificații și proporții edenice - în sensul că atunci eram în Rai și acum suntem într-o viață ștearsă, tristă etc. 

Plecarea la Timisoara

Maine pe la 10 plecam spre Timisoara. Maria a inceput vacanta de doua saptamani a Pastelui si sigur ca vrea acasa. Eu, trebuie sa recunosc deschis, nu simt nimic. Mi se rupe, cu alte cuvinte. Ca stau aici, ca stau acolo, e totuna. Maria abia asteapta sa o vada pe buni Mitza, pe Christine, pe Ali, e nerabdatoare sa se duca in vizita la Montessori. Ar trebui sa ma bucur de bucuria ei. Dar adevarul e ca nu simt nimic special. E o plecare precum oricare alta. Plec ca sa am de unde veni. Am devenit cetatean al lumii, nu mai sunt nici sinaian, nici timisorean, nici hanovrez, nici roman, nici german, nu mai sunt nimic: m-am aneantizat in oceanul global. Mi se pare pozitiv acest lucru, pentru ca abia asa mi-a iesit din cap ideea ca as fi cineva: nu sunt decat un individ intr-o imensa multime de indivizi. Partea neplacuta e ca asta te desensibilizeaza: daca toti suntem la fel, niste entitati neinsemnate, pentru ce ne-ar mai pasa unii de ceilalti? Facem lucrurile din datorie. Daca ma gandesc bine nu stiu de unde vine simtul datoriei: suntem datori, poate, fata de Creator, pentru ca ne-a creat? Ii platim datoria asta facand ceva cu vietile noastre? Crescandu-ne copiii si modelandu-i? Poate ca este asa. Dar eu recunosc cinstit: fac ceea ce fac, atat cat fac, fara sa simt nimic. Nu simt absolut nimic. Doar uneori, ma traverseaza cate o duiosie cand ma uit la Maria cum doarme, sau cand imi amintesc rasul ei de dimineata. Ma mai strabate, fulgerator, cate o nostalgie calda cand imi amintesc de anumiti oameni din trecut. In rest...un infinit gri, ca o sosea pe care nu circula nimeni.

Robotul înfulecător de pizza

Există oameni care nu privesc niciodată în trecut. Pentru ei tot ce contează este viitorul. Pentru ei nu mai există nimic din ceea ce a fost, lor le vine ușor să plece de oriunde, nu au niciun fel de nostalgie... Ăștia au fost și sunt oamenii cei mai căutați în societate. Pentru că dacă nu ai trecut, nu te poți teme de nimic. Dintre ei își racolează firmele angajații cei mai de nădejde, pe ei îi pot trimite oriunde oricând. Și tot pe ei ii folosesc cu maxim succes serviciile de spionaj. Își poate cineva închipui un James Bond măcinat de dor, gândindu-se cu o figură tristă la „the green grass of home”? Omul fără trecut este un mic robot căruia i s-a dat o pizza uriașă, din care înfulecă necontenit. Gândul nu i se întoarce niciodată la rotunjimea inițială, tot ce are el în cap este să înainteze, să mănânce. Imaginea permanentă din mintea lui este a părții de pizza care i-a mai rămas de consumat. Dacă-l întrebi despre ceea ce a mâncat în trecut, îți spune: „La ce bun să discutăm despre asta? Ce-am mâncat s-a dus. Să discutăm despre viitor”. Uite-așa, robotul mâncător de pizza ajunge într-o zi să înfulece ultima îmbucătură, după care, exact ca omul care și-a trăit viața dând tribut nostalgiei, moare. Asta e toată treaba: mor amândoi la fel. Și nu știu dacă vreunul dintre ei a înțeles mai mult decât celălalt.

Nostalgia

Maria stă în camera ei, nu știu exact cu ce se ocupă, dar s-a dus acolo cu intenția declarată de a face ordine. Eu, pe la bucătărie, trebăluiesc: mai spăl vase, mai fierb orezul Basmati, mai pun la marinat pulpele de pui, mai strig la câine, care stă numai printre picioarele mele, mai scap pe jos câte o furculiță care chițăie cum numai furculițele știu și, dintr-odată, mă văd cum stăteam eu în camera mea de la Sinaia, întins pe pat ori așezat la birou, cum citeam, cum scriam, cum priveam pe fereastră către munte și o auzeam pe mama alături, în bucătărie, trebăluind, spălând vase, strigând la câte una din cele trei pisici, scăpând câte o farfurie în chiuvetă și, cine știe, văzându-se pe ea mică, în camera ei și ascultând-o pe Busea, care trebăluia în bucătărie...
Doamne, mi-am spus, chiar acum, în secundele astea, ceea ce fac eu se transformă în istoria personală a Mariei, care peste ani și ani își va aminti de toate astea și poate o va cuprinde nostalgia, așa cum m-a cuprins pe mine, fără niciun preaviz, fără nicio explicație...