Argumentul ceasului

În secolul XVIII, un anume William Paley - un cleric englez - a formulat ceea ce el considera a fi o demonstrație a existenței lui Dumnezeu, cunoscută astăzi sub numele de „argumentul ceasului”. El spune cam așa: mergi pe un câmp și găsești pe jos un ceas. Te uiți la el și tragi concluzia că a fost făcut de un ceasornicar. Ei bine, în același mod, privind un arbore, ochiul unul om, o pasăre etc etc până la lumea însăși, tragi concluzia că toate au fost făcute de un proiectant inteligent. Sau:

Călcarea poruncilor de către copaci

De câte ori merg cu mașina și trec printre lungi șiruri de arbori, mă întreb ce-or zice ei când văd camioanele pline cu trunchiuri de copaci doborâte de ne-sațiul omenesc. Cum ar fi, mă întreb mai departe, să stau pe marginea unui drum și să văd trecând camioane pline cu corpuri omenești, fără să am habar de unde vin și unde se duc, de ce nu au viață, cine le-a decapitat, ce n-au făcut bine... Chiar așa, mă duc încă și mai departe cu gândul, cu ce au greșit copacii? Ce nu au făcut cum trebuie? Au călcat vreo poruncă de-a lui Dumnezeu? Le-a spus Creatorul să se ridice și să umble, iar ei n-au ascultat? Mie mi se pare că dacă se pune problema greșelii, nimeni nu-i poate sta omului alături.

Apasarea solara

Unul din amicii amicilor mei a simtit, intr-o zi, o senzatie neobisnuita in dreptul plexului solar, exact cand ajunsese pe la mijlocul rugaciunii de dimineata. Mai tarziu, incercand sa o descrie, spunea ca este foarte asemanatoare cu cea pe care simte omul atunci cand, aflat intr-o cabina suspendata care urca muntele, trece de unul dintre stalpii de sustinere a cablului. Cei care au mers pe munte cu astfel de cabine, stiu despre ce e vorba: pentru o frantura de secunda, dupa ce a trecut de stalp, cabina pare a se prabusi in gol, dar cablul o retine, aducand-o inapoi, nu inainte insa ca toti pasagerii sa scoata diverse tipete speriate. Intr-adevar, in astfel de clipe, cei mai multi simt in plexul solar un fel de apasare in aparenta dulce, in realitate insa plina de mustul bolborositor al pericolului. 

Plecarea la Timisoara

Maine pe la 10 plecam spre Timisoara. Maria a inceput vacanta de doua saptamani a Pastelui si sigur ca vrea acasa. Eu, trebuie sa recunosc deschis, nu simt nimic. Mi se rupe, cu alte cuvinte. Ca stau aici, ca stau acolo, e totuna. Maria abia asteapta sa o vada pe buni Mitza, pe Christine, pe Ali, e nerabdatoare sa se duca in vizita la Montessori. Ar trebui sa ma bucur de bucuria ei. Dar adevarul e ca nu simt nimic special. E o plecare precum oricare alta. Plec ca sa am de unde veni. Am devenit cetatean al lumii, nu mai sunt nici sinaian, nici timisorean, nici hanovrez, nici roman, nici german, nu mai sunt nimic: m-am aneantizat in oceanul global. Mi se pare pozitiv acest lucru, pentru ca abia asa mi-a iesit din cap ideea ca as fi cineva: nu sunt decat un individ intr-o imensa multime de indivizi. Partea neplacuta e ca asta te desensibilizeaza: daca toti suntem la fel, niste entitati neinsemnate, pentru ce ne-ar mai pasa unii de ceilalti? Facem lucrurile din datorie. Daca ma gandesc bine nu stiu de unde vine simtul datoriei: suntem datori, poate, fata de Creator, pentru ca ne-a creat? Ii platim datoria asta facand ceva cu vietile noastre? Crescandu-ne copiii si modelandu-i? Poate ca este asa. Dar eu recunosc cinstit: fac ceea ce fac, atat cat fac, fara sa simt nimic. Nu simt absolut nimic. Doar uneori, ma traverseaza cate o duiosie cand ma uit la Maria cum doarme, sau cand imi amintesc rasul ei de dimineata. Ma mai strabate, fulgerator, cate o nostalgie calda cand imi amintesc de anumiti oameni din trecut. In rest...un infinit gri, ca o sosea pe care nu circula nimeni.

Ne-rostuirea

Îmi vine tot mai greu să găsesc un rost în ceva. Faptul că lumea merge înainte indiferent dacă tu eşti viu sau mort, dacă ai sau nu copii, dacă eşti muritor de foame sau miliardar, îmi apare ca argumentul de necontestat că  nimic nu are un sens. Nu vreau să mă pierd în întrebări - capcană, de genul „dacă nimic nu are sens, atunci nici discuţiile despre sens nu îşi au sensul” etc. Problema e că eu simt lipsa sensului şi pentru mine ăsta e cel mai important lucru. Reacţia e ca la durere: dacă o simţi, niciun fel de discuţie despre ea nu-ţi poate ajuta la ceva - tot ce vrei e înlăturarea ei. Dar cum să înlături senzaţia că totul e lipsit de sens? La cine să te duci să ţi-o înlăture? La popă? La doctor? La filosof? Uneori mi se pare că fiecare din ei te-ar putea ajuta, alteori că niciunul. Cred că până la urmă nu ai ce face: dacă te-a pălit ne-rostuirea, e ca şi cum te-ar fi lovit o boală incurabilă. Nu se ştie de unde vin bolile incurabile, avem doar ipoteze cu privire la factorii de risc etc. Dar atât. Marea problema este că în cazul bolilor incurabile mai poţi spera să apară cândva un tratament, că doar cercetarea nu stă o clipă. Dar în cazul ne-rostuirii, cred că nu are sens să speri: niciodată, dar niciodată nu va exista o soluţie bazată pe metodele medicinei - fie ea alopată, homeopată, psihopată ori turmentată. Acolo sunt lucruri care ţin de conectarea fiecăruia cu divinitatea şi eu, cel puţin, nu pot să cred că omul va ajunge să poată decide altfel decât creatorul său.

Caderea in SF

Computerul a adus, zice-se, mari servicii omenirii. Prea putini insa discuta despre deserviciile aferente. Ca trebuie sa fie si din alea, nu? Inca nu a inventat omul ceva care sa fie exclusiv folositor. Tot gandindu-ma la lucrurile astea, am realizat brusc unde e pacaleala: pur si simplu computerul ne-a furat o dimensiune! Vietile noastre (inca nu ale tuturor, slava Domnului), se desfasoara pe o suprafata plana. Am ajuns fiinte bidimensionale. Tot ce ne trebuie se gaseste pe monitor: carti, filme, sex, conversatii, filosofie, violenta etc.