Maine pe la 10 plecam spre Timisoara. Maria a inceput vacanta de doua saptamani a Pastelui si sigur ca vrea acasa. Eu, trebuie sa recunosc deschis, nu simt nimic. Mi se rupe, cu alte cuvinte. Ca stau aici, ca stau acolo, e totuna. Maria abia asteapta sa o vada pe buni Mitza, pe Christine, pe Ali, e nerabdatoare sa se duca in vizita la Montessori. Ar trebui sa ma bucur de bucuria ei. Dar adevarul e ca nu simt nimic special. E o plecare precum oricare alta. Plec ca sa am de unde veni. Am devenit cetatean al lumii, nu mai sunt nici sinaian, nici timisorean, nici hanovrez, nici roman, nici german, nu mai sunt nimic: m-am aneantizat in oceanul global. Mi se pare pozitiv acest lucru, pentru ca abia asa mi-a iesit din cap ideea ca as fi cineva: nu sunt decat un individ intr-o imensa multime de indivizi. Partea neplacuta e ca asta te desensibilizeaza: daca toti suntem la fel, niste entitati neinsemnate, pentru ce ne-ar mai pasa unii de ceilalti? Facem lucrurile din datorie. Daca ma gandesc bine nu stiu de unde vine simtul datoriei: suntem datori, poate, fata de Creator, pentru ca ne-a creat? Ii platim datoria asta facand ceva cu vietile noastre? Crescandu-ne copiii si modelandu-i? Poate ca este asa. Dar eu recunosc cinstit: fac ceea ce fac, atat cat fac, fara sa simt nimic. Nu simt absolut nimic. Doar uneori, ma traverseaza cate o duiosie cand ma uit la Maria cum doarme, sau cand imi amintesc rasul ei de dimineata. Ma mai strabate, fulgerator, cate o nostalgie calda cand imi amintesc de anumiti oameni din trecut. In rest...un infinit gri, ca o sosea pe care nu circula nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu