Se afișează postările cu eticheta Montessori. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Montessori. Afișați toate postările

luni, 18 februarie 2013

Schimbarea bucşelor cu recomandare

În vremea în care aveam Dacia, toată ziua bună ziua trebuia să schimb piese la ea. Piesele se găseau pe la diverși indivizi cu relațiila magazinele de profil, care țineau marfa sub tejghea și o dădeaula suprapret, ori direct la fabrică, la Pitești. De multe ori, însă, foloseam piese făcute prin MEFIN Sinaia - bielete și alte minuni, care se produceau acolo, în atelierele statului, la cerere: vorbeai cu un maistru, îi spuneai ce vrei și în câteva zile aveai piesa. O nebunie, ce mai. Azi umblu cu mașini serioase, la care piesele nu se strică așa, cu una cu două. Totuși, pentru că nimic nu-i veșnic, nici măcar Volkswagen nu poate face mașini cu piese veșnice, lucru pe care l-am descoperit recent. Auzeam un zgomot enervant pe partea stângă și mă gândeam că s-a dus naibii vreun arc ori cine știe ce chestie groaznică. Așa că am profitat de săptămâna în care am mers la Timișoara și am rezolvat problema. Să vă povestesc cum.


miercuri, 30 ianuarie 2013

Edeka, my love

Cum ziceam cu doua posturi inainte, in ora dintre autobuze am mers sa pierdem vremea printr-un magazin Edeka, unde lucreaza o iapa germana plina de idei proaste, dar fixe. A doua zi, ne-am dus iar, cu cash in buzunare. Am luat iarasi paine, nu mai stiu ce pungi cu bunatati (aiurea) de-ale Mariei si ce m-am gandit eu? Pai m-am gandit ca n-ar strica sa-mi iau o sticla de whisky. Nu mai bausem asa ceva de luni de zile, asa ca merita sa iau niste Johnny Walker (keep drinking), ca sa fac un mic chef cu ocazia redobandirii permisului de conducere. Zis si facut. Am mai luat niste dulciuri, niscai branza, in fine, ce ia omul cand se duce la magazin. 
Cand am ajuns in zona de Kasse, m-am uitat cu luare-aminte si am vazut-o pe iapa fixista: trona pe scaunul ei rotativ si era vigilenta - nu care cumva sa nu fie totul in perfecta ordine, inclusiv toate cardurile sa fie semnate. Asa ca m-am dus, natural, la alta Kasse, unde trona o alta persoana, durdulie si ea. 


miercuri, 26 septembrie 2012

Reintoarcerea

In mai 2011, postam pe blog o poveste scurta si dramatica, despre Evelina, colega Mariei de la Montessori, care fusese diagnosticata cu o boala foarte grava. Uite aici postarea.
Aflu azi cu bucurie si usurare, ca Evelina s-a facut bine. A invins boala si s-a intors la scoala. 
Fara sa vreau, imi vin in minte versurile colindului: "O, ce veste minunata"!
Evdelina in curtea scolii, acum cateva zile



vineri, 30 martie 2012

Plecarea la Timisoara

Maine pe la 10 plecam spre Timisoara. Maria a inceput vacanta de doua saptamani a Pastelui si sigur ca vrea acasa. Eu, trebuie sa recunosc deschis, nu simt nimic. Mi se rupe, cu alte cuvinte. Ca stau aici, ca stau acolo, e totuna. Maria abia asteapta sa o vada pe buni Mitza, pe Christine, pe Ali, e nerabdatoare sa se duca in vizita la Montessori. Ar trebui sa ma bucur de bucuria ei. Dar adevarul e ca nu simt nimic special. E o plecare precum oricare alta. Plec ca sa am de unde veni. Am devenit cetatean al lumii, nu mai sunt nici sinaian, nici timisorean, nici hanovrez, nici roman, nici german, nu mai sunt nimic: m-am aneantizat in oceanul global. Mi se pare pozitiv acest lucru, pentru ca abia asa mi-a iesit din cap ideea ca as fi cineva: nu sunt decat un individ intr-o imensa multime de indivizi. Partea neplacuta e ca asta te desensibilizeaza: daca toti suntem la fel, niste entitati neinsemnate, pentru ce ne-ar mai pasa unii de ceilalti? Facem lucrurile din datorie. Daca ma gandesc bine nu stiu de unde vine simtul datoriei: suntem datori, poate, fata de Creator, pentru ca ne-a creat? Ii platim datoria asta facand ceva cu vietile noastre? Crescandu-ne copiii si modelandu-i? Poate ca este asa. Dar eu recunosc cinstit: fac ceea ce fac, atat cat fac, fara sa simt nimic. Nu simt absolut nimic. Doar uneori, ma traverseaza cate o duiosie cand ma uit la Maria cum doarme, sau cand imi amintesc rasul ei de dimineata. Ma mai strabate, fulgerator, cate o nostalgie calda cand imi amintesc de anumiti oameni din trecut. In rest...un infinit gri, ca o sosea pe care nu circula nimeni.


vineri, 9 martie 2012

Despărțirea de Montessori

Vineri, înainte de a pleca spre Praga, am dat o fugă la școală, unde Maria își uitase mărțișoarele. Prilej numai bun de poze pentru colecție.



duminică, 3 aprilie 2011

Un tur de forta

Ieri am avut o zi grea, trebuie sa marturisesc. Am facut un tur de forta, mergand pana la Viena si inapoi. Am mers cu Maria si doua colege de-ale ei, intr-un schimb de copii organizat de Montessori. Deci Maria sta o saptamana la o familie din Viena, dupa care copiii acelei familii vin si locuiesc o saptamana la noi. Cel mai mult ma bucur ca Maria o sa fie fortata sa foloseasca germana pe care o invata de doi ani. Inca nu si-a dat drumul, stie multe cuvinte, dar nu incropeste propozitii, plus ca e timida.
Sambata care vine, iar ma duc, ca sa iau fetitele. Nu e simplu, mai ales cu ele in masina. Ieri m-am dus cu ele si m-am intors singur. Sambata va fi mai dificil, pentru ca ma voi intoarce cu ele si parte de drum o voi face noaptea. Ma gandesc sa merg de vineri si sa inoptez acolo, chiar la familia Fisher, unde locuieste Maria. Au o casa teribil de frumoasa si camere destule. M-au invitat si ieri sa raman, dar nu eram pregatit. Voi trai si voi vedea.
Ideea e ca la intoarcere, undeva in apropierea Budapestei, am intrat, fara sa-mi dau seama, pe contrasens, cu 180 km la ora. Pur si simplu nu realizam ca merg aiurea, mi se parea ca sunt trei benzi pe sensul meu si ca merg pe banda a treia. Doamne fereste de mai rau !


După mine!