Intoarcerea la origini

Azi plecam la mare. Intai am vrut sa mergem in Franta, dar nu am gasit cazare convenabila, asa ca pana la urma am ales Italia. Plecam deseara, mergem pana pe la 3-4 dimineata, ne odihnim cateva ore la un motel, apoi continuam drumul pana in Austria, unde facem o escala pentru o cafea la o cunostinta din Fieberbrunn. Dupa aia, nu ne mai oprim pana pe plaja. 

Aici, la Hanovra, raman cainii - Cindy si Richi. Norocul nostru a fost cu Christine, care a venit sa stea aici cat suntem noi plecati. Altminteri, trebuia sa luam si bichonii, ceea ce ar fi insemnat un dezastru urias. De fapt, nici nu stiu daca am mai fi plecat in asemenea conditii.

Autobuze si tramvaie

Marti, miercuri si joi, cum spuneam, am fost nevoit sa rezolv transportul scolar al fiica-mii cu autobuze si tramvaie. Pentru asta, m-am pregatit temeinic. Am rugat-o pe Christine sa sune la firma de transport (USTRA) si aia ne-au dat legaturile, la minut. Am scris toate pe o hartie si am bagat-o in portofel. Am invatat pe de rost niste intrebari in germana, de tipul "wo ich muss aussteigen". Problema a aparut la intoarcerea catre casa. Anume: ultimul autobuz cu care mersesem - pe numele lui 200, are statia la vreo 200 de metri de scoala, pe o strada cu nume complex. In mod normal, asa cum este pretutindeni, peste drum se gaseste statia pentru autobuzul care merge in sens contrar. Mi-am luat eu fetita de la scoala in prima zi si ne-am dus glont in acea statie. Cand, ce sa vezi? Autobuzul care vine acolo nu e 200. E altul, despre care nu-mi spusese nimeni, cu numarul 100.

Recuperarea

La finalul experientei mele cu ridicarea permisului de conducere, pot spune doua lucruri: legea nemteasca e la fel de abuziva ca si cea romana, iar regulamentele politiei rutiere germane sunt imbecile. Despre lege am mai scris pe-aici, asa ca n-o sa revin. Despre politie insa, o sa scriu cu naduf.

Asadar, dupa ce am condus cu viteza foarte mare si am fost prins de radar, am platit o amenda si mi s-a ridicat permisul pentru o luna. In adresa pe care mi-a trimis-o politistul Schultz, mi s-a cerut sa ma duc frumos la posta si sa pun pe adresa politiei din Bielefeld un plic continand permisul meu de conducere. 

Trei zile fara masina

Azi, maine si poimaine trebuie sa-mi aduc fetita de la scoala folosind mijloace de transport in comun. De la scoala pana acasa e ceva distanta. Trebuie sa schimb doua autobuze si un tramvai, chestie foarte interesanta pentru unul care nu s-a mai suit intr-un autobuz de un milion de ani. 

Herr instalator

Intrucat si conductele nemtesti se infunda, exact ca alea romanesti, prapadite, azi am avut nevoie de instalator - in caz ca nu-l chemam, n-as mai fi putut folosi instalatiile din bucatarie. Fiind Christine pe la noi si vorbind ea germana, a rezolvat problema in doi timpi si trei miscari, cu ajutorul telefonului. A gasit o firma in apropiere si omul lor a sosit cam dupa vreo ora si jumatate. A venit cu o dubita plina de scule si alte minuni. Un tip pe la 28 de ani, cu cercel, o namila de neamt cu pieptul inainte, mandru de el, de meseria pe care o face si de tara in care traieste.

Ziua focului

Ziceam aseara ca dupa incendiul de miriste pe care l-am fotografiat la Biled, au urmat intamplari interesante, chestii din alea care se intampla odata in viata. Iata cum au decurs lucrurile. Am ajuns acasa, am dat cep unui Jack Daniel's, apoi m-am apucat sa caut versurile excelentei piese intitulate "De la sate". O piesa pe care o ascult din cand in cand, pentru versuri - care mi se par geniale. De ce oare mi se par geniale? Cred ca din cauza ca zugravesc perfect satul romanesc actual. O sa le urc si pe ele in urmatorul meu post. 

Plecarea la Timisoara

Maine pe la 10 plecam spre Timisoara. Maria a inceput vacanta de doua saptamani a Pastelui si sigur ca vrea acasa. Eu, trebuie sa recunosc deschis, nu simt nimic. Mi se rupe, cu alte cuvinte. Ca stau aici, ca stau acolo, e totuna. Maria abia asteapta sa o vada pe buni Mitza, pe Christine, pe Ali, e nerabdatoare sa se duca in vizita la Montessori. Ar trebui sa ma bucur de bucuria ei. Dar adevarul e ca nu simt nimic special. E o plecare precum oricare alta. Plec ca sa am de unde veni. Am devenit cetatean al lumii, nu mai sunt nici sinaian, nici timisorean, nici hanovrez, nici roman, nici german, nu mai sunt nimic: m-am aneantizat in oceanul global. Mi se pare pozitiv acest lucru, pentru ca abia asa mi-a iesit din cap ideea ca as fi cineva: nu sunt decat un individ intr-o imensa multime de indivizi. Partea neplacuta e ca asta te desensibilizeaza: daca toti suntem la fel, niste entitati neinsemnate, pentru ce ne-ar mai pasa unii de ceilalti? Facem lucrurile din datorie. Daca ma gandesc bine nu stiu de unde vine simtul datoriei: suntem datori, poate, fata de Creator, pentru ca ne-a creat? Ii platim datoria asta facand ceva cu vietile noastre? Crescandu-ne copiii si modelandu-i? Poate ca este asa. Dar eu recunosc cinstit: fac ceea ce fac, atat cat fac, fara sa simt nimic. Nu simt absolut nimic. Doar uneori, ma traverseaza cate o duiosie cand ma uit la Maria cum doarme, sau cand imi amintesc rasul ei de dimineata. Ma mai strabate, fulgerator, cate o nostalgie calda cand imi amintesc de anumiti oameni din trecut. In rest...un infinit gri, ca o sosea pe care nu circula nimeni.

Cu Mihai Tanasescu la groapa de gunoi

Vad in presa stirea bomba: Mihai Tanasescu a fost numit vicepresedinte al BEI (Banca Europeana pentru Investitii), in locul unui grec pe nume Plutarchos Sakellaris. Mare lovitura de imagine pentru Romania (asa cred eu, daca gresesc nu e nicio paguba). Daca scriu despre asta nu e nici pe departe pentru ca m-ar fi apucat niscai frisoane patriotarde, ci pentru ca mi-am adus aminte de o intamplare cu ursi in care a fost implicat Mihai Tanasescu.

Chibritul

Am gasit, in sfarsit, poza pe care o cautam ca sa pot scrie despre Alifantis. L-am avut invitat la Savoart - evenimentul din decembrie in care am fost atat de implicat si am avut surpriza sa descopar in el un om extraordinar de placut, fara ifose, cu care mi-ar placea sa stau la povesti nopti intregi. Iata poza:

Partea feminina: Liliana, Maria, Christine, Delta

Am facut poza asta cu un aparat mic, al lui Christine, pe care, din graba, l-am scapat intai pe jos. Noroc ca nu s-a stricat, i-a zburat doar un capacel pe care l-am putut pune la loc fara probleme.

Am luat si un disc pe care am primit autograful lui Alifantis, dar si un lucru mai putin obisnuit: o cutie de chibrituri lungi, pe care o vedeti in poza care urmeaza:

Am aprins un bat, apoi i-am zis lui Alifantis: "ar fi trebuit ca in loc de sfrrrrr sa se auda ce bine ca esti...". "Sau ce minune ca sunt", a comentat cineva printre rasete.

Simțul proprietății

Am observat la Maria o reacție rapidă la orice ar putea interpreta că o acțiune potrivnică ei. Sigur că dacă îi iei un lucru, să zicem, ori anulezi o promisiune pe care i-ai făcut-o, orice copil reacționează așa. Chiar dacă îndeplinirea promisiunii e ceva aparținând viitorului, ceva pe care el încă nu-l are în proprietate, copilul se va simți cumva atacat, agresat și va reacționa. Și, de fapt, nu doar copilul. Îmi aduc aminte de o promisiune pe care mi-a făcut-o mama pe când aveam vreo 5-6 ani: „când o să împlinești 18 ani, o să te duc la Paris”.

Christine

Craciun cu Christine. Am mai spus: o tipa excelenta. Ma bucur ca o cunosc. Iata un "pictorial":

Telenovela

Ieri, in timp ce pregateam diverse lucruri fine pe aragaz, am auzit istoria unei pisici povestita de Liliana catre Maria si Christine. Era vorba de o pisica din anii lui Ceausescu pe care socrii mei - Mitza si Valeriu (zis ulterior "Barosanu") o tineau in apartament. Locuiau la parter, nu era dificil sa tii o pisica obisnuita sa intre si sa iasa pe geamuri. Intr-o zi, pisica a disparut. Disparea ea, ce-i drept, cate o zi  - doua, ca orice pisica. De data asta, insa, a trecut vreo saptamana si nu s-a mai intors. Barosanu', suparat foc, a inceput sa bata cartierul cu pasul, cautand-o. A mers pe toate stradutele, printre blocuri, ce mai, n-a lasat nimic necercetat. La un moment dat, a auzit mieunatul pisicii venind de undeva din subsolul unui bloc. S-a dus acolo si a luat locatarii la rand, spunand ca aia e pisica lui si trebuie sa o ia inapoi. Pana la urma, administratorul a recunoscut ca a gasit matza pe strada si, fiind blanda, a putut s-o prinda, asa ca a dus-o in subsol ca sa lichideze soarecii. A mai spus ca nu stia ca e matza cuiva, ca daca ar fi stiut n-ar fi facut lucrul ala etc. Apoi a deschis usa de la subsol si Barosanu' si-a luat pisica. A dus-o acasa, dar lucrurile se schimbasera radical. Pisica era intr-un fel de stare de soc, ca in filmele cu copii rapiti. Se ducea tot timpul pe scari in jos, catre subsol si isi facea acolo nevoile, mieuna sinistru - pe scurt nu mai era ea insasi. In aceste conditii, Barosanu' a luat o decizie dureroasa:  a suit pisica in masina si a dus-o pe un camp unde i-a dat drumul. 

Daca s-ar fi intors acasa dupa o vreme, ar fi fost vorba, efectiv, de o telenovela cu pisici. Dar nu s-a mai intors

Sarbatorirea Pastelui prin pictura

Ieri, la masa festiva care se tine traditional la Mitza, au fost, fara mine, 6 oameni: Maria, Ali, Lili, Mitza, Christine si baba Mitzi - cea care a pus masline in plus in salata de boeuf a Mariei. De Christine am povestit cum m-a pacalit, impreuna cu Maria, de 1 aprilie, deci personajele sunt cunoscute.

Dupa masa, am mers sus: eu, Christine, Lili, Maria, Ali. Si ce le-a dat lor prin cap pe cand eu puneam muzica fina? Sa se apuce de pictat. Foarte frumos. S-au asezat la masa - care, privita de sus chiar arata ca un sevalet si s-au apucat de lucru. Prea multe nu-s de comentat, se vede totul in poze:

Maria, Lili, Ali si Christine la masa-sevalet

Christine si obiectul greu

Vinerea trecuta, Maria a plecat la mall, unde petrece destul timp impreuna cu Liliana. Eu am ramas acasa, ca de obicei cand vine vorba de mall. Mall-ul este o inventie sinistra, in opinia mea. O sa scriu mai incolo despre asta.

Nu mai stiu cat era ora, cand ma suna Maria si-mi zice: "Tata, e o problema, trebuie sa o ajuti pe Christine". Christine este o prietena de-a Lilianei, cu care Maria se intelege foarte bine. "Ce problema? Si de ce ma suni tu pentru problema lui Christine?" am intrebat-o eu. "Are ceva de carat, nu stiu ce".

Christine, Maria si o pisica