Prabusirea unui idol

In adolescenta am fost un cititor asiduu. Citeam cam tot ce-mi cadea in mana. Luam carti pe sub mana de la librareasa lui tata, cotrobaiam prin imensa biblioteca stransa de mama si citeam. Visul meu era sa devin scriitor. Nici nu-mi imaginam ca vor veni vremuri ca cele de azi cand absolut oricine doreste va scrie carti si le va publica online. Scriitorul era o fiinta mai presus de oamenii obisnuiti. Nici nu cutezam sa-mi inchipui ca as putea sta de vorba face to face cu Gunter Grass ori  cu Ken Kesey. Cumva mi se parea ca astfel de oameni nu au o viata ca a noastra, nu ies din case, nu merg sa cumpere paine, nu, ei doar scriu. Mai pe scurt, scriitorii erau niste zei, ascunsi pentru eternitate in muntele lor inaccesibil.

Concert

Cand eram adolescent, mi-as fi dat un deget sa pot merge la un concert Deep Purple. Dar n-a fost sa fie, nici pentru mine, nici pentru alte cateva sute de mii de tineri romani din anii aia. Sunt convins ca inclusiv pentru asta l-a luat dracu' pe Ceausescu.

Carne de cal sub talpa bulgareasca

Vad ca nu se mai opreste scandalul cu carnea de cal. Zilnic sunt descoperite noi si noi locuri in Europa unde oamenii baga in ei cal crezand ca e vaca. Ultima firma care a fost depistata pozitiv e cea care aproviziona fast-food-urile de la IKEA. Prilej sa-i spun Mariei ca nu-i exclus sa fi ciugulit si noi ceva carnita de mustang, pentru ca nu era chip sa mergem la IKEA si sa nu vrea Maria sa ne oprim sa si mancam cate ceva pe-acolo. Bun prilej, cu adevarat! Poate acum sa inteleaga si ea ca gustul e inselator, ca atata amar de populatie nu poate fi hranita ca la mama acasa, cu gaina de curte etc. Si poate o sa accepte sa manance lucruri facute la noi in cuptor. Om trai si om vedea.

Traducerea(3)

In cele din urma, am realizat ca o traducere cu care sa pot iesi pe Amazon trebuie sa fie citita de un vorbitor nativ de engleza, care nu are habar de limba romana. In acest caz, orice corectura ar fi cea finala, mai cu seama daca textul ar fi citit de cineva care citeste in mod curent. 

Prin urmare, m-am gandit eu, m-as putea multumi cu traducerea initiala, asa cum este ea, pe care sa i-o dau cuiva care nu stie romana, ci doar engleza. M-am rasucit in toate felurile: de unde sa iau o asemenea persoana? Nu vedeam alta solutie decat sa apelez tot la prietenii mei virtuali, rugandu-i sa gaseasca pe cineva etc. Dar asta deja mi se parea total absurd, pentru ca daca ai rugat pe cineva un lucru si el nu l-a facut personal, cum naiba sa insisti cerandu-i inca si mai mult, adica sa implice o terta persoana? Mai ales ca in lumea civilizata nu prea-ti vine sa rogi ceva pe careva decat daca iti este prieten foarte bun. Asa incat...

In camera cealalta

Bocanitul tocurilor in camera cealalta, sunetul acesta cu totul si cu totul special... Prima data l-am inregistrat pe cand eram copil - stateam cuibarit sub plapuma si mama, dincolo, se pregatea sa plece la scoala. Inchideam ochii si ma strangeam cumva in mine, plin de o fericire pe care nu aveam s-o mai regasesc vreodata. Cand mama era gata de plecare, tocurile se auzeau mai tare, mai apasat cumva, intai pentru ca se apropiau de usa, dar mai ales pentru ca pasul ei capata o determinare aparte: "m-am invartit in fata oglinzii, am schimbat cinci bluze, acum gata, totul e in regula, asa ca... la drum!" Atunci venea culmea fericirii, pentru ca mama intra la mine in dormitor, se apropia incet - si tocurile parca ar fi fost dintr-odata imbracate in vata - ridica usor de tot plapuma, ca sa nu ma trezeasca, dar sa poata dezveli obrazul meu caldut, care o invita la o sarutare. Ma prefaceam ca dorm si mama se prefacea ca ma crede, dar jucam amandoi momentul asta, pentru ca ne placea, deopotriva, amandurora.

Schützenfest

Maine se incheie aici, la Hanover, o chestie numita Schützenfest. Duminica trecuta a avut loc un mars urias, o defilare, nu am idee cum se numeste, ceva cam ca la Carnavalul de la Rio. Dupa aia, s-a deschis marele balci sau cum s-o fi numind ceea ce vedeti in poza:

Bineinteles ca a trebuit sa ma duc acolo cu cele doua fete - Maria si Michelle. Si nu doar odata. Plus ca si Liliana s-a dus. Si nu odata. Chiar acum pleaca intr-acolo din nou. In fine.

Kabel Deutschland

Aventura instalarii netului in Germania este una demna de a fi povestita.

Firma cu care am facut contractul se numeste Kabel Deutschland. Contractul a fost semnat (online) acum mai bine de doua saptamani. El prevede  ca firma sa trimita un modem pe care sa mi-l instalez singur. Excelenta treaba. Pachetul mi-a sosit ieri, prin DHL. Carevasazica, a durat ceva. Bun. Am instalat ce era de instalat si, cand sa intru pe net, surpriza: nu am acces la niciun site. Oriunde m-as duce, primesc mesajul de eroare "Server not found", cu toate ca jos in bara apar conectat si semnalul mi se spune ca este "excellent".

O inscriptie pe un gard

Ieri, cand sa iesim din Serengeti Park, am vazut pe gardul imprejmuitor urmatoarea inscriptie: "Die Gedanken sind frei", ceea ce vrea sa spuna "Gandurile-s libere". Iata:

Luna Park

Chiar peste drum de scoala Mariei, s-a deschis un Luna Park. E imens, pur si simplu, viu colorat, animat - pe scurt, visul oricarui copil. Aproape in fiecare zi, dupa ore, dam o raita pe-acolo. Maria nu a ratat nimic, de la carusel pana la casa groazei, cu exceptia chestiilor in care nu are voie sa se urce singura si in care eu nu am niciun chef sa ma introduc. Liliana nu se suie niciodata in chestii invartitoare, asa ca pana la urma probabil ca tot eu ma voi sacrifica. Deocamdata am acceptat sa ma urc doar intr-o roata imensa, din inaltimea careia am "survolat" imprejurimile. Uite:

Aventura tunisiana

Cand Maria avea doi ani, mi-a venit ideea sa mergem la mare in Tunisia. Nu mai tin minte cu precizie cine, insa stiu ca imi povestise o cunostinta cat de bine si frumos e acolo. Am gasit o agentie care ne-a trimis la Hammamet, unde experienta pot spune ca a fost destul de dura. Asa zisul hotel era alcatuit din mai multe cladiri asemanatoare unor silozuri. Niciuna nu avea etaj, asa ca nu puteai spera sa privesti de pe terasa marea, romantic. Pana la plaja era un adevarat labirint de alei pe care il strabateam in fiecare dimineata cu Maria in brate, pentru aerosoli, strecurandu-ma printre tufe si copaci infloriti.

Parcarile de la Sinaia

Ca vechi sinaian ce ma aflu, nu pot trece cu usurinta peste stirile despre orasul meu, nu pot ignora parerile unora si altora despre ce se petrece acolo. Asa ca nu am putut sa ma fac ca nu observ textul urcat de Mugur Bunea pe Facebook, in care nu face altceva decat sa reproduca scrisoarea pe care i-a adresat-o primarului de Sinaia, Vlad Oprea. Iata despre ce este vorba:

Cu Mihai Tanasescu la groapa de gunoi

Vad in presa stirea bomba: Mihai Tanasescu a fost numit vicepresedinte al BEI (Banca Europeana pentru Investitii), in locul unui grec pe nume Plutarchos Sakellaris. Mare lovitura de imagine pentru Romania (asa cred eu, daca gresesc nu e nicio paguba). Daca scriu despre asta nu e nici pe departe pentru ca m-ar fi apucat niscai frisoane patriotarde, ci pentru ca mi-am adus aminte de o intamplare cu ursi in care a fost implicat Mihai Tanasescu.

Langenhagen

Alaltaieri, pe la ora 14, Liliana a trebuit sa plece cu avionul. Se punea problema masinii: sa o lase in aeroport contra taxe, ori sa o iau eu. Am batut palma pentru varianta a doua. A ramas ca pe la 11 sa-i spun in ce loc ma aflu, ea sa vina si sa ma ia, sa mergem impreuna la aeroport, ea sa se duca la avion iar eu sa aduc masina acasa. Bun. Ce m-am gandit eu? Ia sa folosesc prilejul ca sa cunosc putin mai bine Hannover. Asa ca am luat-o pe jos catre aeroport. Am mers, cu vantul in fata, mai bine de zece kilometri, prin tot felul de cartiere, ocazie cu care am dibuit si un magazin de la care cred ca as putea cumpara, in sfarsit un ibric (caut peste tot si degeaba). Am mers si am tot mers, pana am iesit din Hannover si am patruns in Langenhagen, un orasel care da numele aeroportului hanovrez. Uite poze:

Câinele care stă cu mine și nu e al meu

Azi, înainte de a pleca să o iau pe Maria de la școală, am ieșit puțin cu Richi. Marea problema e că dacă nu este scos cel puțin de trei ori pe zi, face pipi pe mochetă, iar mocheta asta prăzulie este mare cât tot apartamentul, cu excepția bucătăriei și a băii. Așa că îl scot, n-am chef să mă pună turcii la plată.

Porcarioare nemtesti

Ieri, in Hannover, am intrat intr-un magazin cu numele "Discount". Toate erau mai scumpe, dar nu mai aveam timp sa caut, asa ca am luat de-acolo paine, apa si niste legume pentru supa. Marea surpriza nu a fost numele mincinos al magazinului, ci intrebarea pusa de grasana zambitoare si ochelarista de la Cassa: "aveti nevoie de bon"? Ei na, in buricul Germaniei, te intreaba daca iti trebuie bonul, exact ca in Turcia sau in Romania. 

Asadar, mare atentie pentru cei care calatoresc aici: nemtii fac aceleasi porcarioare pe care le fac si ai nostri. Acum vreo doi trei ani, la un supermarket, am luat mai multe chestii si ce sa vezi, la cassa a iesit totalul cam mare. Liliana facuse adunarile in minte si trebuia sa platim in jur de 150 de euro, dar ne-am pomenit ca ni se cer vreo 180. Diferenta era mare, asa ca ne-am uitat pe bon: tipa de la cassa trecuse niste pantalonasi de-ai Mariei de doua ori. I-am spus, a zis "sorry" si a refacut bonul. Ei, daca noi am fi platit 180, dupa ce plecam ea ar fi stornat frumos factura si ar fi emis alta, corecta, bagand 30 de euro in buzunar, pe care ar fi pretins ca i-a restituit clientului, adica noua.

Uitătura galeşă

Dintre membrii familiei Baz, cel mai mult o iubeste Richi pe Liliana. Apoi urmeaza Maria si, in sfarsit, eu. Mi se pare absolut firesc: Liliana e cea care l-a tuns, ingrijit, tzesalat, cocolosit etc, iar eu sunt singurul care l-a altoit, care a strigat la el si care l-a facut "carnat", "pishon", "purcel" etc. In consecinta, cand plec eu de-acasa, individul nu are nicio parere de rau. Cand pleaca Liliana insa...e dezastru, iar daca pleaca impreuna cu Maria e catastrofa. Iaca niste poze cu Richi uitandu-se galeş, din balcon, dupa Liliana si Maria care plecau cu masina:

Fotografii de mare viteza

Azi se face o saptamana de cand am plecat in marea calatorie. Vinerea trecuta, la ora asta, eram in fibrilatii cu incarcatul lucrurilor in masini. Am plecat pe la 11, eu cu mine insumi, Maria cu Liliana si cu Richi. Dupa ce am scapat din Romania, am intrat pe autostrada ungureasca si am bagat viteza. Nu eram decat noi, nu stiu din ce cauza. Mai aparea cate-un camion cand si cand, puteam merge kilometri intregi fara sa ne ajunga nimeni si fara sa ajungem pe careva. Asa ca ne-am gandit noi sa ne jucam putin. Ne-am apucat sa mergem paralel, eu pe prima banda, restul familiei pe a doua si sa ne strambam unii la altii. Pana la urma, am facut si poze. E ceva sa faci poze la 140 pe ora. Uite:

Banda2

Banda1

Ausländer

De cateva zile am devenit Ausländer. Adica strain. Alien. Am fost ieri la primarie sa ne inregistram ca rezidenti. Peste tot, cuvinte compuse cu Ausländer, de genul Ausländerstelle. Prin sala, pe scaune, la cozi, tot felul de negri, amerindieni, coreeni, ma gandeam ca poate oricand sa apara si un extraterestru. Am luat numar de ordine si am ajuns la un birou, in fata unui domn cu un ecuson pe care scria Herr Rohr. Mi mi s-a parut ca suna ca h - error. Dar tipul a fost un mare meserias. Intai a turuit o fraza de vreo doua minute in germana, apoi a dat-o pe engleza. Ne-a zis sa luam loc pentru ca inregistrarea aia e "a long job".

Pe malul lacului

Ieri, pe malul lacului Maschzee, in Hanovra, Maria s-a dat cu rolele, Liliana a plimbat catelul, iar eu am facut poze. Mi s-a parut incredibil sa vad oameni de toate culorile, sexele, religiile, orientarile sexuale (oare cum mi-oi fi dat eu seama de aceste nuante?) alergand, pedaland, alunecand, culisand, trepidand etc, fara nicio inhibitie si, cu siguranta, fara niciun fel de gand circulandu-le prin minte - ceea ce nu poate fi decat minunat. Iata cateva mostre:

Un fel de femeie-comisar in mars

Rollerita impingand un carucior de invalid
Pacat ca nu mi-a iesit foarte clar

Doi domni din Timisoara

Exista in Timisoara doi domni care nu pot sa ma retina pentru nimic in lume. Ma intalnesc cu ei din cand in cand, le spun cine sunt, ei zic "aha", sau "aaaaaaa", discutam, ne despartim in relatii cordiale si proaspete, dupa care trece un timp si, cand ne intersectam pe strada, eu ma uit fix in ochii lor, ei intr-ai mei, apoi trecem mai departe. Stiti cum e cu sclipirea aia din ochi, pe care daca o vezi iti dai seama imediat ca omul te-a recunoscut si atunci il saluti cu sau fara bucurie. La acesti doi domni insa, sclipirea lipseste: se uita la mine pret de o milisecunda, cu ochi inexpresivi, apoi isi vad de treaba lor.