In adolescenta am fost un cititor asiduu. Citeam cam tot ce-mi cadea in mana. Luam carti pe sub mana de la librareasa lui tata, cotrobaiam prin imensa biblioteca stransa de mama si citeam. Visul meu era sa devin scriitor. Nici nu-mi imaginam ca vor veni vremuri ca cele de azi cand absolut oricine doreste va scrie carti si le va publica online. Scriitorul era o fiinta mai presus de oamenii obisnuiti. Nici nu cutezam sa-mi inchipui ca as putea sta de vorba face to face cu Gunter Grass ori cu Ken Kesey. Cumva mi se parea ca astfel de oameni nu au o viata ca a noastra, nu ies din case, nu merg sa cumpere paine, nu, ei doar scriu. Mai pe scurt, scriitorii erau niste zei, ascunsi pentru eternitate in muntele lor inaccesibil.
Zeul e zeu cata vreme nu se arata. De indata ce s-a pogorat printre oameni, devine de-al lor. La fel stau lucrurile cu idolii. Daca te apunci sa-ti faci idol dintr-o vedeta de cinema, spre exemplu si intr-o buna zi o intalnesti in carne si oase, stai cu ea la o cafea si incepe sa-ti vorbeasca despre cum ii place varza si ce bataturi are la picioare, s-a terminat. Nu poti sa idolatrizezi pe cineva care e exact ca si tine, il doare spatele si poarta ciorapi grosi. Cu atat mai mult cand idolul tau iti arata ce are in suflet. Asta poate fi o adevarata tragedie. Daca omul care scrie poezie sensibila, care te misca pana la lacrimi, iti spune intr-o zi ca este obsedat sexual ori ca ar dori sa extermine toate pisicile, poti ajunge chiar sa-l urasti. Asa incat un scriitor, un actor, un interpret, un om care se adreseaza, prin tot ceea ce face, sufletului tau, n-ar trebui sa coboare in piata si sa ti se arate asa cum este el in realitate.
Am spus toate astea pentru ca azi dimineata mi s-a prabusit un idol. E vorba de Nicu Alifantis. Omul ale carui cantece nu ma mai saturam sa le ascult in tinerete. Ascultam piesele lui aproape cu religiozitate, de pe discuri de vinil - pe vremea aia aveam pick-up. In masina aveam casetofon si ascultam, impreuna cu prietena mea, "Emotie de toamna" in timp ce mergeam catre Predeal pentru o cafea la Trei Brazi. Cat de bine se potriveau toate - peisajul, vocea lui Alifantis, fericirea de a fi cu persoana pe care o iubeam...
Au trecut anii si l-am cunoscut pe Alifantis. L-am invitat la Timisoara, la un eveniment pe care il organizasem. A venit, a cantat si mi-au dat lacrimile ascultandu-l. Dupa concert am stat la un vin, ne-a povestit despre concertele lui, despre muzica, mi s-a parut extraordinar ca nu vorbeste de politica, de mizeria din tara, ca nu zice rautati despre alti interpreti, ca se bucura sa bea un pahar cu noi. Am facut apoi poze... oh, ce mandru eram ca stau cu Maria, Liliana si Alifantis intr-o poza!
Iar azi dimineata, la prima ora, deschid calculatorul si-l vad pe Alifantis dezbracat si aratandu-si adevarata fata. "Cred in programul USL, cred in tandemul Ponta - Tariceanu, il voi vota pe Victor Ponta in 16 noiembrie", spune el. Prilej pentru bloggeri sa reaminteasca o postare din august a interpretului, pe care a sters-o dupa ce a vazut cum reactioneaza oamenii si in care Alifantis, idolul adolescentei mele, scrie, scurt: "ma declar solidar cu Antena 3 si oamenii ei frumosi, puternici si curajosi". Cu Dana Grecu, adica. Si cu Mihai Gadea. Si cu Badea.
Am o poza in care stau alaturi de Alifantis. Eram mandru pana azi dimineata de ea. Ca sa ma trezesc ca stau intr-o poza cu Ciuvica. Asta ma doare mai mult decat as fi putut sa-mi inchipui.
Alifantis, de ce n-ai ramas acolo, in munte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu