Despre Milică Înfrântul

A urcat pe creasta valului cu spirjinul lui Corneliu Coposu care, din rațiuni ce merită discutate separat, l-a preferat lui N. Manolescu drept candidat al Convenției Democratice Române. Ajuns președinte în 1996, a susținut o politică externă remarcabilă, pro-NATO, pro-Vest. În plan intern, a fost o teribilă deziluzie pentru cei care îl susținuseră și votaseră. A cedat psihic, s-a retras din cursa pentru realegere, a anunțat că „a fost învins de structuri”. Ca președinte, nu a făcut mai nimic pentru decomunizarea țării. În anii președinției lui Traian Băsescu, omul a devenit tot mai acru și agresiv.

Suferă, în mod evident, de ranchiună galopantă, de orbire resentimentară. A devenit, ca și discipolul său Mugur Ciuvică, un client al „antenelor” voiculesciene. Și-a permis să-i numească pe intelectualii străluciți ai acestei țări, pe Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihaieș, „suflete de sclavi”. A sprijinit din răsputeri puciul avortat din iulie 2012. Îl glorifică, într-o lungă scrisoare, pe guevaristul Ponta pentru că ar susține, pasămite, cauza luptătorilor anticomuniști. Ne crede oare pe toți spălați pe creier? Mai lipsește să ne spună că Ion Iliescu a fost adevăratul erou al revoluției din decembrie 1989. Un caz dezolant de rinocerizare.

Asta scrie Vladimir Tismăneanu despre Milică Înfrântul, care s-a apucat, mai nou, să-i ridice osanale lui Ponta. Ce rușine, băi Milică, ce rușine...