La micul canton surpat dintre dealuri,
unde pe zi opreşte-un singur tren,
tăcut aşteaptă, rumegând finaluri,
bătrânul cal cu potcoave de-arsen.
Mereu la aceeaşi oră de seară,
ciuleşte
urechea, priveşte-n zări -
ştie că trenul urmează s-apară,
speranţe-aducând din mari depărtări.
In şuier de aburi trenul soseşte,
sirena sună cu glas ireal,
locomotiva cu scrâşnet opreşte
şi timpul încetează claustral.
Nimeni nu coboară, nimeni nu suie
în trenul
cu doar un singur vagon.
Priveşte în înserarea gălbuie
mecanicul spre cal, lângă canton.
Privirea-i întoarce, cu ochi de lapte,
bătrânul cal, de parcă l-ar ruga
să-l ia cu
dânsul departe, în noapte.
Dar vai, caii-n trenuri nu pot urca.
Alunecând pe şinele nedrepte,
se pune în mişcare
micul tren.
Rămâne-n loc încă o zi s-aştepte
bătrânul
cal cu potcoave de-arsen.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu