Obiectivitate şi relativism
Constat că piaţa ideilor e, la toate nivelele, invadată de o inflaţie relativistă care
se ia drept „obiectivitate“. E rău Ponta? Nu zic nu, dar nici Iohannis
nu e mai breaz. Pesedeul e plin de mafioţi? Ce vorbeşti?! Da’ pedeliştii
cum or fi? E defectă Elena Udrea? Dar lasă că nici cu Monica Macovei nu
mi-e ruşine! E Tăriceanu mai „prostănac“ decît chiar Geoană? O fi, dar
nici Blaga nu e chiar atît de diferit de Băsescu! Mai departe: au greşit
ruşii că au forţat frontierele Ucrainei? Să fim „obiectivi“: americanii
ce-au căutat în Irak? S-a băgat Putin peste georgieni? Păi, Obama nu
s-a băgat peste sirieni? Ş.a.m.d. Un demon al entropiei, al unei
omogenizări „analitice“ – din care rezultă că nimeni nu are, de fapt,
dreptate, că nimeni nu e mai „legitim“ decît ceilalţi, ba chiar că cei
care se cred mai „legitimi“ sînt tot nelegitimi, ba chiar niţeluş mai
puţin legitimi decît cealaltă „tabără“ – invadează judecata
„echidistanţilor“ şi se recomandă drept „obiectivitate“.
Avem de a face cu o confuzie logică. Obiectivitatea înseamnă a lua notă, fără parti-pris, de realitate, a evalua toate datele oferite de inventarul faptelor şi a decide (adică a opta) pentru
un verdict. Evident, nimeni nu e infailibil, iar realitatea nu e
zugrăvită geometric, în alb-negru. Nu există doar Feţi-Frumoşi şi Zmei
şi, mai ales, Feţii-Frumoşi nu sînt neapărat virgini, iar Zmeii nu sînt
neapărat smoală pură. Şi totuşi, pînă la urmă, balanţa trebuie să se
încline. Nu există „bine absolut“ şi „rău absolut“, dar dacă, pornind de
la această premisă, ajungem la concluzia că între bine şi rău nu există
cine ştie ce deosebiri, că binele e ciuruit de rele şi răul atenuat de
intenţii bune, sau de „prejudecăţi“ partizane, sfîrşim în amoralitate.
Obiectivitatea nu se poate dispensa de criterii şi de ierarhii.
Nu e o specie a indiferenţei. A fi obiectiv înseamnă a fi gata să te
laşi corectat, dacă experienţa îţi contrazice ipotezele. Nu înseamnă
însă a privi lumea inert, placid, rece, ca un simplu mecanism de
depozitare a informaţiei. De altfel, un asemenea comportament este, la
nivel uman, imposibil. Sîntem fiinţe vii, de carne şi sînge, sîntem un agregat reactiv, în
care judecata, emotivitatea şi empiria vorbesc laolaltă. Chiar cei care
se pretind nepărtinitori nu fac, în realitate, altceva decît să
conteste „obiectivitatea“ celor care îi contrazic.
Dar dacă „obiectivitatea“, cu întregul ei spectru de „subiectivităţi“, e omenească, „relativismul“ e un mod de a plana deasupra umanului.
Relativistul nu are criterii şi pretinde că nu are afecte. El nu alege
un adevăr sau altul, ci, pur şi simplu, pune la îndoială existenţa
adevărului. Nimeni nu are dreptate pînă la capăt, pentru că nu există dreptate. Nici un act omenesc nu are mai multă legitimitate decît altul, pentru că, de fapt, ideea „legitimităţii“ e relativă. Ergo: cine pretinde că acţionează legitim e încă şi mai rău decît cine nu acţionează, sau decît cine acţionează arbitrar. A pretinde că acţionezi „legitim“ e o formă de aroganţă: te comporţi ca şi cum deţii definiţia
binelui şi a adevărului, ca şi cum eşti reprezentantul lor pe pămînt. E
mult mai „frumos“, mai just, să susţii că totul e o apă şi-un pămînt,
că nu există decît interese ascunse şi convingeri contextuale, că plutim
între adeziuni subiective, conspiraţii perfide şi ipocrizii diavoleşti.
Nu e nici o diferenţă între Putin şi Obama, între democraţiile
occidentale şi fundamentalismele orientale, între invazia sovietică a
Cehoslovaciei şi acţiunile NATO în fosta Iugoslavie. Doar că unii s-au
distribuit singuri în rolul de „băieţi buni“, şi i-au distribuit pe
ceilalţi în rolul de „băieţi răi“.
Dusă la limită, o asemenea „ideologie“ ar trebui să eşueze în
misticism: lumea e „căzută“, omul e rău, indiferent în ce tabără joacă,
nu există decît soluţia unei melancolii universale şi a unei retrageri
în nonacţiune. Să lăsăm problemele lumii în mîna lui Dumnezeu. Reversul
politic al acestui mod de a gîndi este „neamestecul în treburile
interne“. Să-şi vadă fiecare de treaba lui. Irakul cu Saddam Hussein,
Iugoslavia cu Miloşevici, România cu Ceauşescu, Cambodgia cu Pol Pot.
Sau dacă toţi ăştia nu ne plac şi găsim normal să vedem trupe străine
invadîndu-le ţările „ca să facă ordine“, atunci să nu mai bombănim dacă
şi ruşii, la rîndul lor, năvălesc peste Cehoslovacia, Georgia şi
Ucraina. Ori toţi să murim, ori toţi să trăim!
Cu această logică, pînă şi votul „aşa-zis“ democratic ar trebui
suspendat. Fură guvernanţii? Fură! Dar fură şi opoziţia! Promisiuni
mincinoase fac toţi, dubioase înţelegeri transpartinice fac toţi, gafe
şi demagogie găseşti în toate părţile. „Obiectiv“ vorbind, toţi sînt
defecţi. Şi orice vot e, prin definiţie, părtinitor. Aşa că să stăm,
relativist, acasă. În rest, fie ce-o fi!
Aparut aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu