De ce este Hrebenciuc nemuritor

Prima dată a fost Hrebenciuc. În 1992, după mitingul Convenției, la care se auziseră de pe margine huiduieli puternice contra țărăniștilor, cel supranumit ulterior Guzganul Rozaliu a venit la emisiunea lui Tucă și a zis cam așa: chiar țărăniștii huduiau, ca să creeze impresia că sunt oamenii lui Iliescu. Știu că am fost siderat: fusesem acolo, văzusem grupurile de agitatori inflamați, care urlau lozinci evident pre-gândite. Și cu toate astea, venea Hrebenciuc și spunea, fără să-i tremure un mușchi pe față, că indivizii ăia erau chiar țărăniștii. 

Anti-băseii

În 1995 eram țărănist de frunte la Sinaia. Cunoscusem o mulțime de lideri ai partidului, inclusiv pe Corneliu Coposu, și eram foarte activ - credeam că politica este o ocupație nobilă, pusă în slujba oamenilor și a comunităților etc. La un moment dat, având ceva treburi în București, am trecut pe la sediul PNȚCD din Rosetti. Persoanele pe care le căutam nu erau acolo, clădirea părea pustie. Doar într-o cameră de la etaj am auzit niște voci. Am bătut la ușă, am intrat și am văzut 4-5 siluete învăluite într-un fum gros de țigară. Una dintre ele era a Roxanei Iordache, fosta jurnalistă de la România liberă. 

Cum am înțeles ce înseamnă să fii băsel

Am înțeles, în sfârșit, ce înseamnă să fii băsel. Mi-a luat ceva vreme, câțiva ani buni, dar acum știu. Cât am fost susținător al lui Băsescu, îmi închipuiam că asta înseamnă și, evident, mă includeam în grup - eram și eu băsel. Dar astăzi am înțeles că lucrurile nu stau chiar așa. Nu orice susținător al lui Băsescu este un băsel. Nici pomeneală. A fi băsel este o calitate mai specială, pe care nu o au decât puțini, cred eu, dintre susținătorii lui Băsescu. La fel cum doar o parte dintre foștii susținători ai lui Milică Înfrântul sunt milici și nu toți susținătorii lui Ion Iliescu sunt ilicei.

Despre Milică Înfrântul

A urcat pe creasta valului cu spirjinul lui Corneliu Coposu care, din rațiuni ce merită discutate separat, l-a preferat lui N. Manolescu drept candidat al Convenției Democratice Române. Ajuns președinte în 1996, a susținut o politică externă remarcabilă, pro-NATO, pro-Vest. În plan intern, a fost o teribilă deziluzie pentru cei care îl susținuseră și votaseră. A cedat psihic, s-a retras din cursa pentru realegere, a anunțat că „a fost învins de structuri”. Ca președinte, nu a făcut mai nimic pentru decomunizarea țării. În anii președinției lui Traian Băsescu, omul a devenit tot mai acru și agresiv.

Mizeria politicii

Îmi scrie o prietenă cam aşa: „Stau şi mă uit la postările tale şi văd, în ultima vreme, numai politică, de care mi-e silă; unde sunt frumoasele poveşti pe care le urcai înainte?”. Evident că asta m-a făcut să cad pe gânduri. O avea dreptate prietena mea? E prea multă politică în blogul meu? E o eroare să scrii despre politică? Nu-i mai important de mii de ori să te ocupi de literatură, de muzică, de logică sau de filosofie?

Renașterea PNTCD

Cred că a sosit într-adevăr momentul ca PNȚCD să reintre pe scena politică și să preia sarcina înlăturării pentru mulți ani a stângii de la putere. Spun asta pentru că sunt coapte toate condițiile pentru renașterea acestui partid:
1. PNȚCD a ispășit pedeapsa pe care i-au dat-o românii pentru mizerabila guvernare din 1996-2000

Chestiunea torționarilor comuniști

Un subiect fierbinte, zilele astea, este cel al foştilor torţionari din puşcăriile comuniste. Am văzut un subom bătrân numit Vișinescu, abia târându-şi picioarele, dar sărind să-l lovească pe reporterul care îl întreba dacă-i pare rău pentru ce-a făcut. Acum a apărut şi un oarecare Ficioru, care a omorât sau a aprobat omorârea a peste 100 de oameni şi care îşi tortura victimele bătându-le cu bâte şi ghioage. Acest rebut uman a avut tupeul să pretindă că deţinuţii au murit de bătrânețe. 

Timisoara - 16 ani sub Ciuhandu

Spuneam ca am avut un soc plimbandu-ma pe strazile Timisoarei. Dupa 16 ani de administratie de tip Ciuhandu, asa arata unul dintre cartierele orasului si va asigur ca mai toate celelalte arata la fel, daca nu si mai rau. Singurele care nu intra in categoria asta sunt cele dezvoltate de particulari. Pare de necrezut, dar asta e realitatea. Asta este rezultatul celor 16 ani in care Ciuhandu, supranumit "reperul moral", "continuatorul lui Coposu" etc, a condus orasul impreuna cu echipa lui (Orza, Sasca etc). Cu aceste realizari va ramane el in istoria Banatului. Poftiti de admirati:

Aici functioneaza un cabinet medical

De ce au pierdut taranistii pe toata linia

In anul 2000, la alegerile generale, PNTCD - partidul lui Corneliu Coposu - a fost spulberat de pe scena politica, ratand intrarea in parlament. De atunci, nu si-a mai revenit. Cum imi spunea, la un pahar cu vin, Aurel Vlaicu - pe atunci inca director general al protoculului de stat: "Raul, tu trebuie sa intelegi, asta nu e doar sfarsitul unei perioade, asta e sfarsitul sfarsitului".

Comunicare și sporovăială

Unul dintre supliciile la care erau supuşi deţinuţii politici în vremea comuniştilor era tăcerea absolută. Omul era băgat în celulă şi nu putea schimba niciun cuvânt cu nicio altă persoană. Dacă vorbea singur, era bătut până la sânge. Nu e de mirare că unii au luat-o razna în astfel de condiţii. Alţii, însă, au reuşit să reziste - de exemplu Corneliu Coposu, despre care se spune că a stat zece ani singur într-o celulă strâmtă, unde i s-a aplicat regimul tăcerii. După ce a ieşit de-acolo, uitase să vorbească.

Grade de libertate

Mereu m-am gândit, în anii din urmă, la faptul că mie mi-ar fi prins bine să trăiesc sub un anume grad de asuprire. Am constatat că singurul mod în care pot să fac ceva este prin împotrivire. De îndată ce mi se dă libertatea completă, nu mai fac nimic în afară de a mă căina.
Numărul gradelor de libertate cu care este capabil să reziste un om poate fi foarte mic. Au existat tipi care au supravieţuit unor condiţii absolut incredibile - închişi ani de zile în cuşti, hrăniţi numai cu pâine şi apă, bătuţi zilnic etc. E celebru cazul lui Corneliu Coposu care a stat mai bine de şapte ani la recluziune şi nu a avut voie să vorbească, în toată această perioada, cu nimeni. Pentru mine, suprimarea unui grad oarecare de libertate ar fi putut însemna potenţarea unei atitudini creative şi sunt convins că mi-ar fi oferit un sens în viaţă, o raţiune de a merge mai departe. Aşa însă... mi se pare că a avea absolut orice libertate este echivalent cu a pluti în spaţiul intergalactic, cu posibilitatea de a o lua, în mod egal, în absolut orice direcţie.
O comparaţie mai vulgară ar fi cea cu restaurantul în care intră cineva şi vede toate mesele libere. Ei, cât de dificil e să aleagă una din ele! Dar dacă una singură ar fi liberă, ce s-ar mai năpusti el să se aşeze acolo...

Justitia la romani

Isi mai aminteste cineva de un anumit domn pe nume Alexandru Simionovici? Probabil ca foarte putini. E vorba de fostul prefect taranist de Botosani, care a fost prins in anul 2000 ca a facut niste matrapazlacuri cu banii publici. Mai precis, prefectul taranist a dat bani fara licitatie la o anumita tipografie, ca sa tipareasca buletinele de vor pentru alegeri. S-a declansat o ancheta, din care a derivat o alta ancheta: controlul averii. Ei bine, iata ca astazi procesul a ajuns aproape de sfarsit. Dupa zece ani de cercetari s-a ajuns la concluzia ca Simionovici nu poate justifica 180.000 lei. Curtea de Apel Suceava a emis o hotarare executorie in acest sens, asadar averea fostului prefect poate fi executata. Sentinta, insa, poate fi atacata cu recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Procesul, carevasazica, va continua. Cine stie pana cand, probabil alti zece ani. Poate pana cand Simionovici va trece in lumea celor drepti, devenind si eu unul dintre ei, iar justitia va da neputincioasa din umeri: "Ce putem sa mai facem, omul nu mai e pe-aici!".

Apocalipsa PSD

Azi, 13.11.2011, Mircea Geoană a primit lovitura de grație de la cei care cu numai doi ani în urmă îl numeau „cel mai bun produs politic românesc” și în multe alte feluri, cu multe epitete din cele care se foloseau îndeobște în legătură cu Corneliu Coposu. Liderii partidului, întruniți la Comisia de Integritate au votat excluderea acestui mare om din PSD. Cel mai probabil, el va fi exclus. Râsul este deja homeric.
Dar iată ce am descoperit, uitându-mă la scorul cu care a trecut propunerea de excludere, anume 43 la 5. Este vorba de intevenția nemiloasă a lui 11, număr care, deși n-a produs Apocalipsa generală, văd că generează diverse apocalipse mai mărunte. Azi a început apocalipsa PSD, să vedem ce mai urmează. Acum fiți numai atenți la descoperirile mele, comparabile doar cu catrenele lui Nostradamus.

Fara sot

Cinstit sa fiu, aproape uitasem de partidul meu, anume PNTCD. Ultima data am auzit de el la alegeri, cand Ciuhandu - penibilul primar de Timisoara, a iesit pe scena in Piata Unirii si a declarat, in numele PNTCD, ca il sustine pe Geoana la presedintie. 

Ei bine, astazi a fost una din zilele in care am auzit din nou despre partidul lui Coposu. Nu, PNTCD nu a murit, ba, mai mult, continua activitatea care l-a consacrat in ultimii douazeci de ani: se scindeaza. Ultimul intrat in galeria presedintilor taranisti este Vasile Lupu. Un tip extrem de corpolent, care se imbraca in straie populare cantarind pe putin 50 de kilograme si care vorbea sfatos, rotindu-si buzele si obrajii de parca ar fi mestecat prune. Vasile Lupu, singurul taranist despre care se poate spune ca a lasat ceva pozitiv in urma, pentru ca el este autorul "Legii Lupu", cea pe baza careia au inceput retrocedarile de paduri si terenuri agricole.

Asadar, avem iarasi doua PNTCD-uri: unul condus de Lupu, celalalt de Ciorbea. Cu siguranta unul dintre ele are mai multi membri decat celalalt, pentru ca, nu-i asa, numarul cinci este fara sot (cunoscatorii stiu la ce ma refer).

Vasile Lupu, inainte de cura cu Herbalife

Piciorul ganditor

Uite-asa vin amintirile. La al doilea simpozion de la Sinaia, prezidiul era ocupat de monarhistii adevarati. Intai de toate, Corneliu Coposu, in pozitia cea mai vizibila. In dreapta lui, Simina Mezincescu. Mai erau surorile Coposu si inca niste persoane, oameni cu greutate, bineinteles. Eu ma fataiam pe-acolo, ca doar eram organizator. Ii intrebam pe fiecare daca le lipseste ceva, ma agitam, in fine, tineam mortis sa iasa totul cum trebuie. La un moment dat, trecand prin spatele lui Coposu, am surprins un scurt dialog dintre Senior si doamna Mezincescu, pe care il redau asa cum mi-l amintesc:
- Simina, ai vorbit cu (...) sa ia textul (...) si sa il duca la (...) ?

- N-am vorbit, Cornel, ca m-a durut rau piciorul...

- Dar Simina, tu gandesti cu piciorul?

Un exemplu de sacrificiu

În 1994 am organizat, la Cazino-ul din Sinaia, primul simpozion dintr-o proiectată serie numită "Zilele Monarhiei Române". Din păcate, după cea de-a doua ediţie, din 1995, nu am mai putut continua, din motive pe care le voi explica. În orice caz, la ambele ediţii am avut invitaţi de marcă. În primul rând, Corneliu Coposu. Apoi, Alexandru Paleologu, Dan Grigore, Marilena Rotaru, Ion Diaconescu, Simina Mezincescu, Părintele Justin Marchiş şi mulţi alţii. Singurul refuz clar, formulat pe un ton destul de infect, a fost al lui Constantin Bălăceanu - Stolnici. În naivitatea mea, îmi închipuisem că un om că el nu poate să nu susţină monarhia. Ca să aflu, peste ani, că individul a fost un colaborator odios (exact ăsta e cuvântul), al securităţii.
Efortul de a organiza aşa ceva aproape de unul singur a fost imens. Important e că am reuşit, toată presa centrală a scris super elogios şi, probabil, am contribuit într-o oarecare măsură la câştigarea alegerilor din 96 de către CDR.

Congresul - fantomă

Astăzi, fostul și actualul meu partid, PNȚCD are un nou congres. Un congres - fantomă, cu spectre antebelice, lozinci găunoase și lamentații sinistre pe marginea a ceea ce am fost odată (și nu vom mai fi în vecii vecilor). Mult prea bătrânul Ion Diaconescu a ieșit din nou la rampă și a cerut ca toți țărăniștii, inclusiv cei excluși din partid, să participe la reconstrucție.

Gabriel Țepelea - emblemă a PNȚCD