Mizeria politicii

Îmi scrie o prietenă cam aşa: „Stau şi mă uit la postările tale şi văd, în ultima vreme, numai politică, de care mi-e silă; unde sunt frumoasele poveşti pe care le urcai înainte?”. Evident că asta m-a făcut să cad pe gânduri. O avea dreptate prietena mea? E prea multă politică în blogul meu? E o eroare să scrii despre politică? Nu-i mai important de mii de ori să te ocupi de literatură, de muzică, de logică sau de filosofie?

Șpaga eternă

În anul 437 înaintea lui Cristos, filosoful grec Socrate a fost condamnat la moarte şi obligat să bea o cupă cu otravă. Motivul? Coruperea tinerilor atenieni prin dialogurile pe care le purta cu ei la tot pasul. În timp ce aştepta liniştit în celulă sosirea zilei în care trebuia să bea otrava, unul dintre discipolii lui, pe nume Criton, a încercat să-l salveze de la moarte.
Platon relatează discuţia dintre Socrate şi Criton, desfăşurată chiar în celula în care era închis filosoful. Iată începutul acestei discuţii:

SUMO

Fel de fel de indivizi comentează politică pe site-uri și bloguri. Au limbaj, vocabular, idei, care vin de la inteligență și educație. Bun. Întrebarea este: dacă ai inteligență și educație, de ce să stai și să scrii despre politică? De ce să nu scrii, de exemplu, despre relația ta cu îngerii, despre ursuleți, despre pădurea care înfrunzește, despre muzică ori despre pârtiile de schi? De ce să fii înverșunat în loc să fii senin? La ce-ți poate folosi asta? Ei bine, răspunsul este că oamenii ăștia vor putere. Asta e tot: putere. Lucru care se vede foarte clar din parcursurile profesionale ale multora dintre cei care au scris în presa românească de-a lungul anilor. Mulți au devenit consilieri ai politicienilor, purtători de cuvânt, experți. Alții au ajuns în multinaționale, pe poziții importante. Destui dintre ei apar la televizor, ca formatori de opinie. Câțiva dintre ei au ajuns chiar deputați. Foarte mulți s-au retras după ce și-au făcut plinul și acum au afaceri. Cred că poți să-i numeri pe degete pe cei care nu s-au lipit de nimic. 

Anonimatul

Sa zicem ca intr-o buna zi ma hotarasc sa cheltui niste bani ca sa aduc un cantaret de colinde, sa zicem Hrusca, la nu stiu ce festival a copiilor. Il contactez, imi spune ce bani vrea, eu sunt de acord, il platesc, vine, canta, pleaca. Nu stie nimeni in afara de el ca eu sunt cel care am platit. Numele meu nu apare pe vreun afis, nu tin discursuri etc. Dar copiii sunt incantati ca le-a cantat Hrusca. Se pune intrebarea: oare ar trebui ca eu sa consider banii aceia bani pierduti?