CRITON(2)
SOCRATE
Admitem
oare că nu trebuie în niciun fel să săvîrşim cu bună ştiinţă o nedreptate? Sau
putem crede că într-un anume fel ne e îngăduit s-o săvîrşim, iar în altul nu?
Ori poate admitem — aşa cum am căzut de acord adesea, că săvîrşirea unei
nedreptăţi nu este, în niciun fel, nici ceva bun, nici ceva frumos? Să se fi
spulberat oare în aceste puţine zile toate vechile noastre convingeri dobîndite
împreună? Am putut noi, Criton, la anii
noştri, bătrîni cum suntem, să ne amăgim atîta vreme cu credinţa că discutăm
serios, cînd de fapt noi eram aidoma unor copii? Sau poate totuşi ce ne spuneam
noi pe atunci rămîne adevărat mai presus de orice, indiferent dacă mulţimea
spune aşa sau altfel şi indiferent dacă trebuie să trecem prin încercări mai
grele sau mai uşoare ca aceea de acum, şi anume că pentru acela care săvîrşeşte
o nedreptate aceasta este, fără excepţie, ceva rău şi înjositor? Ce crezi,
admitem acest lucru sau nu?