Despre datorie (1)

Eu nu va zic mai mult: cititi de la un cap la altul acest dialog al lui Platon, luati aminte si apoi ganditi-va la mizeria morala a unor Nastase, Antonescu, Voiculescu, Ponta etc.

CRITON

SOCRATE Ce-i cu tine aici atît de devreme, Criton? Sau o fi tîrziu?

CRITON E foarte devreme.

SOCRATE S-a luminat de ziuă?

CRITON Abia mijesc zorile.

SOCRATE Şi cum de s-a înduplecat paznicul închisorii să te lase să intri?

CRITON Am fost de-atîtea ori pe-aici, Socrate, încît mă ştie bine; şi-apoi, l-am îmbunat şi eu cu ceva.

SOCRATE Spune-mi, ai venit chiar acum sau eşti aici mai demult?

CRITON Mai demult.

SOCRATE Atunci de ce nu m-ai trezit şi-ai aşteptat atîta, şezînd lîngă mine fără un cuvînt?

CRITON Îţi spun drept, Socrate, nici eu n-aş fi vrut să stau de veghe atîta, îndurerat cum sunt, dar eram uimit văzîndu-te cît de lin dormi şi dinadins nu te-am trezit, ca să-ţi petreci aceste clipe cît mai tihnit cu putinţă. De fapt te-am admirat adesea şi mai înainte pentru firea ta, dar ca acum, de cînd cu nenorocirea aceasta, niciodată; o înduri cu atîta uşurinţă şi seninătate!

SOCRATE Dar bine, Criton, cum mi-ar sta la anii mei, să-mi pară rău că trebuie să mor? N-ar fi absurd?

CRITON Dragul meu Socrate, nenorociri ca aceasta se abat şi asupra altora de seama ta şi totuşi vîrsta nu le dă deloc detaşarea de a-şi primi cu resemnare soarta.

SOCRATE E drept. Dar tot nu mi-ai spus de ce-ai venit aşa devreme.

CRITON Ca să-ţi aduc o veste tristă, greu de îndurat; tristă şi greu de îndurat nu pentru tine, din cîte văd, ci pentru mine şi toţi prietenii tăi; şi poate pentru mine cel mai mult.

SOCRATE Ce veste? S-a întors corabia de la Delos?

CRITON Nu, încă nu, dar cred că va sosi astăzi din cîte spun nişte călători veniţi de la Sunion şi care au lăsat-o acolo. Nu încape deci îndoială că are să sosească astăzi şi că mîine, Socrate, viaţa ta va trebui să se sfîrşească.

SOCRATE Întîmplă-se-ntr-un ceas bun, Criton. Aşa vor zeii, aşa să fie. Dar tot nu cred că va sosi azi.

CRITON Ai vreun motiv?

SOCRATE Am, şi-o să ţi-1 spun. Trebuie să mor a doua zi după sosirea corăbiei, nu-i aşa?

CRITON Magistraţii aşa spun.

SOCRATE Bine, numai că eu, după cum spuneam, sunt con­vins că nu va sosi astăzi, ci mîine. Îţi spun asta luîndu-mă după un vis pe care l-am avut în noaptea aceasta, puţin mai înainte; aşa că bine ai făcut că nu m-ai trezit.

CRITON Ce vis?   

SOCRATE Se făcea că o femeie foarte frumoasă, înveşmîntată în alb, venea spre mine şi, chemîndu-mă, îmi spunea: „Socrate, tu în trei zile vei fi în ţara mănoasă, în Ftia".

CRITON Ciudat vis, Socrate.

SOCRATE Cred că e foarte limpede, Criton.

CRITON Prea limpede, mă tem. Dar mai bine ascultă-mi sfatul, Socrate, minunatul meu prieten, ascultă-mi-l cît mai este vreme şi salvează-te; căci dacă vei muri, pe lîngă faptul că pierd un prieten cum n-am să mai am altul vreodată, am să mai am de îndurat şi altă nenorocire, aceea că mulţi care nu ne cunosc bine nici pe mine, nici pe tine, vor crede că n-am făcut nimic ca să te salvez, deşi, cu oarecare chel­tuială, mi-ar fi stat în putere. Şi ce reputaţie este mai ruşinoasă decît să treci în ochii lumii drept un om care îşi pune averea mai presus decît prietenii? Cum o să creadă ei, cei mulţi, că, în ciuda stăruitoarelor noastre îndem­nuri, tu singur ai fost acela care ai refuzat să scapi de aici?

SOCRATE De ce să ne pese, bunul meu Criton, de pă­rerea celor mulţi? Oamenii cu judecată, singurii vrednici de luat în seamă, vor înţelege lucrurile aşa cum s-au pe­trecut cu adevărat.

CRITON E adevărat, Socrate; şi totuşi suntem nevoiţi să ţinem seama şi de părerea celor mulţi. Iată, chiar îm­prejurarea de faţă dovedeşte limpede că, dacă li se vorbeşte urît despre cineva, sunt în stare nu de un rău oarecare, ci, poate, de cel mai mare dintre toate.

SOCRATE Ce bine ar fi să fie aşa, Criton. Dacă cei mulţi ar putea fi în stare să facă răul cel mai mare, atunci ar fi în stare şi de cel mai mare bine. Dar ei nu sunt în stare nici de una, nici de alta: nimeni nu a devenit înţelept sau nu şi-a pierdut înţelepciunea datorită lor; tot ce fac, fac la întîmplare.

CRITON Să zicem că ai dreptate; spune-mi însă altceva, Socrate: nu-i aşa că, refuzînd să pleci din închisoare, te gîndeşti la mine şi la ceilalţi prieteni ai tăi? Ori te temi poate că vom avea de suferit din pricina sicofanților(1), care ne vor acuza că te-am răpit, silindu-ne astfel să pierdem fie întreaga noastră avere, fie bani şi poate chiar mai mult decît atît? Dacă de asta te temi, lasă grija asta la o parte, căci, ca să te salvăm, cred că suntem datori să înfruntăm primejdia aceasta şi, dacă e nevoie, chiar una şi mai mare. Te rog ascultă-mă şi fă cum spun.

SOCRATE O, Criton, sigur că sunt îngrijorat de toate acestea şi de cîte altele încă. . .

CRITON Dar crede-mă, n-ai de ce să te temi. La urma urmei cei dispuşi să te salveze, scoţîndu-te de aici, nici nu cer prea mult; iar sicofanţii ştii şi tu cît sunt de ieftini, nici pentru ei n-ar trebui bani prea mulţi. Îţi stă la îndemînă tot ce am şi cred c-ar fi de ajuns; dacă ţie însă, din prietenie pentru mine, îţi pare rău să-mi cheltuiesc averea, atunci să ştii că străinii care se află aici sunt gata s-o facă; unul dintre ei, Simmias tebanul, are la el toţi banii de care avem nevoie; nici Cebes n-ar precupeţi nimic, şi ca el mulţi alţii. Aşadar, repet, n-are rost ca, făcîndu-ţi astfel de gînduri să renunţi la salvarea ta, nici să-ţi faci o grijă din faptul că, aşa cum spuneai la proces, odată plecat din Atena, nu ţi-ai mai găsi rostul. Vei fi bine primit pretutindeni, oriunde te-ai duce. Dacă vrei să pleci în Tesalia, prietenii mei de acolo te vor trata cu cea mai mare stimă şi te vor ocroti, astfel ca nimeni de acolo să nu-ţi poată face vreun rău.

Şi încă ceva, Socrate; mi se pare că nu eşti îndreptăţit să faci ceea ce ai de gînd: să renunţi de bunăvoie la o salvare care îţi stă în putinţă; ba chiar aş zice că tu te străduieşti să ajungi exact acolo unde s-ar fi străduit şi chiar s-au străduit să te aducă duşmanii tăi, în dorinţa lor de a te nimici. Unde mai pui că, purtîndu-te astfel, îţi trădezi, mă tem, şi copiii: în loc să îi creşti şi să îi educi, făcîndu-i oameni întregi, tu îi părăseşti, lăsîndu-i la voia întîmplării. Vor avea parte, fără îndoială, de soarta obişnuită a orfanilor lipsiţi de orice sprijin. Una din două: ori să n-ai copii, ori, dacă-i ai, să pătimeşti alături de ei, crescîndu-i şi educîndu-i; tu însă pari să fi ales calea cea mai uşoară, cînd tocmai tu ar trebui s-o alegi pe cea pe care ar alege-o orice bărbat vrednic şi plin de curaj, tocmai tu care susţii sus şi tare că preocuparea vieţii tale întregi

a fost virtutea. În ce mă priveşte, îmi este ruşine, gîndindu-mă şi la tine şi la noi, prietenii tăi, cînd îmi dau seama că vom lăsa tuturora impresia că tot ce s-a petrecut se datorează laşităţii noastre: şi faptul că ai apărut în faţa tribunalului, putînd să nu apari, şi faptul că procesul s-a desfăşurat aşa cum s-a desfăşurat, şi deznodămîntul acesta ridicol; sunt sigur că toate acestea vor lăsa impresia că noi, ca nişte laşi şi nemernici, am fugit de primejdie şi nu te-am salvat, cum nu te-ai salvat nici tu însuţi, deşi, dacă eram cît de cît buni la ceva, puteam şi aveam mijloace s-o facem. Gîndeşte-te deci bine, Socrate, ca nu cumva nenorocirii să i se adauge ruşinea, a ta şi a noastră. Chibzu­ieşte, deşi nu mai e timpul să stai să chibzuieşti, ci ar trebui să fii gata hotărît. Nu mai e de şovăit: totul trebuie înde­plinit în noaptea care urmează. Dacă mai zăbovim, totul devine zadarnic, nu mai e nimic de făcut. Te rog dar, Socrate, ascultă-mă şi fă neapărat ce-ţi spun.

SOCRATE Dragul meu Criton, zelul tău ar fi demn de toată lauda, dacă ar fi îmbinat cu un anume grad de drep­tate; dacă nu, cu cît este mai mare, cu atît mă mîhneşte mai mult. De aceea suntem datori să cercetăm dacă e bine sau nu să facem ce spui tu. Tu ştii că eu, întotdeauna, nu m-am lăsat convins decît de raţiunile care, după o exami­nare atentă, s-au dovedit a fi cele mai bune. Or, nu pot dezminţi acum principiile pe care le-am invocat altădată numai pentru că mi s-a întîmplat ce mi s-a întîmplat; dimpotrivă, pot să spun că pentru mine ele au rămas neschimbate, şi că le preţuiesc ca şi înainte; iar dacă, în împrejurarea de faţă, nu vom putea formula altele mai bune, atunci poţi să fii convins că n-ai să-mi zdruncini hotărîrea chiar dacă ar căuta să ne sperie ca pe nişte copii, copleşindu-ne cu închi­sori, execuţii şi confiscări. Şi atunci care ar fi felul cel mai chibzuit de a judeca lucrurile? Ce-ar fi să ne întoar­cem întîi la ce ai spus tu în legătură cu părerile oamenilor? Oare e adevărată, în toate împrejurările, afirmaţia că de unele păreri trebuie să ţinem seama, iar de altele nu? Sau a fost adevărată doar înainte de condamnarea mea, iar acum se dovedeşte că a fost făcută doar aşa, într-o doară, de dragul vorbei, şi că de fapt nu era decît o joacă şi-o pălăvrăgeală? Ceea ce vreau eu, Criton, este să vedem împreună dacă, în raport cu împrejurarea de faţă, afir­maţia de atunci rămîne pentru mine adevărată sau nu, dacă ne luăm ziua bună de la ea sau îi păstrăm credinţă. Dacă nu mă înşel, oamenii care nu vorbesc doar ca să vor­bească au susţinut de fiecare dată cam ce spuneam şi eu adineauri, şi anume că, dintre părerile oamenilor, unora trebuie să le acordăm importanţă, altora nu. Gîndeşte-te bine, nu crezi că e foarte adevărat? Doar tu, pe cît intră în firea lucrurilor omeneşti, nu eşti ameninţat să mori mîine, situaţia în care mă aflu eu acum n-ar putea să-ţi descumpănească judecata. Gîndeşte-te deci: nu ţi se pare întemeiată afirmaţia că nu toate părerile oamenilor trebuie preţuite, ci unele da, altele nu? Ce zici? Nu e adevărat?

CRITON Ba da.

SOCRATE Şi nu crezi că trebuie preţuite cele bune, iar cele rele nu?

CRITON Aşa cred.

SOCRATE Şi nu sunt oare bune cele ale oamenilor cu minte şi rele ale celor fără minte?

CRITON Cum altfel!

SOCRATE Să vedem acum în ce fel s-a ajuns la aceste afirmaţii. Cineva care practică temeinic gimnastica ţine oare seama de lauda, critica şi judecata oricărui om, sau numai de ale aceluia care este medic sau pedotrib(2)?

CRITON Numai de ale aceluia.

SOCRATE Atunci el trebuie să se teamă numai de critica aceluia şi trebuie să se bucure numai de laudele lui, nu de ale altora.

CRITON Desigur.

SOCRATE Prin urmare el trebuie să se comporte, să se antreneze şi chiar să mănînce şi să bea numai după sfatul cunoscătorului şi specialistului, şi nu după al tuturor celorlalţi.

CRITON Aşa este.

SOCRATE Bine. Dar dacă, aşa stînd lucrurile, el nu ascultă de părerea lui şi îi nesocoteşte laudele, preţuind în schimb vorbele celor mulţi şi nepricepuţi, oare nu îi va merge rău?

CRITON Cum să nu?

SOCRATE Dar răul acesta în ce constă? La ce duce şi ce anume primejduieşte în cel ce nu ascultă?

CRITON Trupul, de bună seamă, căci pe el îl vatămă.

SOCRATE Întocmai. Şi nu urmează oare că aşa se întîmplă şi cu toate celelalte lucruri, pe care nu le mai înşirăm acum, deci şi cu ceea ce este drept şi nedrept, urît şi fru­mos, bine şi rău, adică tocmai cu obiectul deliberării noastre? Trebuie oare să ascultăm şi să ne temem de părerea celor mulţi sau de cea a unui singur om, dacă el e cel ce se pricepe cu adevărat? Şi, în acest caz, oare nu ne vom ruşina şi nu ne vom teme de el mai mult decît de toţi ceilalţi laolaltă? Iar dacă nu îl vom urma, nu vom corupe oare şi nu vom pîngări acea parte din noi care ar fi putut deveni mai bună prin respectarea binelui, dar s-a pierdut prin nerespectarea lui? Sau poate asta nu contează?

CRITON Ba dimpotrivă, Socrate, cred că tocmai asta contează.

SOCRATE Să mergem mai departe: dacă, urmînd părerea unui nepriceput, distrugem ceea ce ar fi putut deveni mai bun printr-un regim sănătos, dar a fost stricat printr-unul nesănătos, mai merită oare să trăim cu acea parte din noi vătămată? De trup vorbim, nu-i aşa?        

CRITON Da, de trup.

SOCRATE Şi merită să trăim cu un trup chinuit de sufe­rinţă şi bolnav?

CRITON Hotărît, nu.

SOCRATE Atunci crezi că merită să trăim dacă s-a alterat în noi acea parte pe care nedreptatea o înjoseşte şi drep­tatea o înalţă? Sau poate partea aceasta a fiinţei noastre, indiferent cum îi spunem, sensibilă la dreptate şi la ne­dreptate, are în ochii noştri mai puţin preţ decît trupul?

CRITON Hotărît, nu.

SOCRATE Prin  urmare  acea  parte  este  superioară corpului.

CRITON Cu mult.

SOCRATE Deci, dragul meu, nu trebuie să ne pese atît de mult de ceea ce vor spune despre noi cei mulţi, ci de ceea ce va spune cel care ştie ce este drept şi ce este ne­drept, de el singur şi de adevărul însuşi. Aşadar, vezi de la bun început că, îndemnîndu-mă să ţin seama de părerea mulţimii în privinţa a ceea ce este drept, frumos şi bun, sau dimpotrivă, mă îndrumai pe un drum greşit. Pe de altă parte, cineva ar putea foarte bine obiecta că mulţimea are puterea să ne trimită la moarte, nu-i aşa?

CRITON Fără îndoială, Socrate.                                                                                            

SOCRATE Aşa cred şi eu. Numai că, bunul meu prieten, asta nu schimbă nimic din ce am stabilit mai sus. Şi acum mai gîndeşte-te la ceva: rămîne pentru noi adevărat sau nu că a trăi conform binelui trebuie să fie mai presus de a trăi pur şi simplu?

CRITON Rămîne adevărat.

SOCRATE Şi rămîne oare adevărat sau nu că a trăi con­form binelui este unul şi acelaşi lucru cu a trăi frumos şi drept?

CRITON Rămîne.

SOCRATE Deci, dacă pînă aici suntem de acord, trebuie să cercetăm dacă încercarea mea de a fugi de aici fără îngăduinţa atenienilor este un lucru drept sau nu. Dacă ne va părea drept, vom încerca; dacă nu, vom renunţa. Iar cît priveşte gîndurile tale despre bani, reputaţie, creşterea copiilor, ia seama, Criton: este tocmai felul de a gîndi al acestei mulţimi care trimite cu mare uşurinţă un om la moarte şi care apoi, dacă i-ar sta în putere, l-ar reînvia cu aceeaşi nesăbuinţă. Dar noi, de vreme ce aşa rezultă din raţionamentul nostru, nu trebuie să cercetăm nimic altceva decît ceea ce am spus adineauri şi anume dacă, dînd celor ce mă vor scoate de aici bani şi alte dovezi de recunoştinţă, vom săvîrşi un lucru drept, atît ei cît şi noi, sau dacă, procedînd aşa, nu cumva comitem ceva ne­drept. Dacă se va dovedi că săvîrşim un lucru nedrept, nu va trebui să ţinem seama nici de moarte, nici de orice altă suferinţă rezultînd din acceptarea situaţiei de acum, ci numai de primejdia de a săvîrşi un lucru ne­drept.

CRITON Pare să fie aşa cum spui tu, Socrate; atunci ce să facem?

SOCRATE Să chibzuim, prietene, împreună şi dacă ai să-mi faci vreo obiecţie, fă-o, şi am să ţin seamă de ea; dar dacă nu, renunţă de pe acum, dragul meu, să-mi tot repeţi că trebuie să evadez. Căci, ca să consimt să fac asta, ţin foarte mult să mă convingi cu argumente. Aşadar gîndeşte-te dacă eşti de acord cu principiul discuţiei noastre și încearcă să răspunzi la ceea ce te voi întreba, din adîncul convingerii tale.

CRITON Voi încerca, desigur.

(1) Sicofant - denunțător, delator; clevetitor

(2) Pedotrib - maestru de gimnastică pentru copii în Grecia antică.

P2