Din cazurile lui Sherlock Holmes (1)

Scandal în Boemia

          Pentru Sherlock Holmes, ea este întotdeauna Femeia. Foarte rar l-am auzit numind-o altfel. In ochii lui, ea domină și eclipsează întregul sex feminin. Nu că ar fi simţit el vreun sentiment înrudit cu iubirea pentru Irene Adler. Pentru mintea lui rece, precisă, dar admirabil de echilibrată, toate sentimentele - şi mai ales iubirea — erau respingătoare. Era, ca să zic aşa, cea mai bună maşină de raţionat şi de observat din lume, dar postura de îndrăgostit nu i s-ar fi potrivit deloc. Nu vorbea niciodată de pasiunile dulci decât cu ironie şi dispreţ. Erau lucruri admirabile pentru observator — excelente pentru dezvăluit motivele şi acţiunile bărbaţilor. Dar ca gânditorul profesionist să admită astfel de tulburări în temperamentul lui delicat şi ajustat cu rafina­ment însemna să introducă un factor care l-ar fi distras şi ar fi putut arunca îndoieli asupra tuturor rezultatelor lui mentale. Nici nisipul într-un instrument sensibil sau o zgârietură pe una din lupele lui de înaltă performanţă n-ar deranja mai tare decât un sentiment puternic într-o fire ca a lui. Şi totuşi, pentru el nu exista decât o singură femeie, iar acea femeie era defuncta Irene Adler, de dubioasă şi îndoielnică amintire.

         Nu-l prea văzusem pe Holmes în ultimul timp. Căsătoria mea ne îndepărtase unul de celălalt. Fericirea mea totală şi interesele concentrate asupra casei, interese care apar în jurul bărbatului care se vede pentru prima dată stăpânul propriului cămin, erau de-ajuns să-mi absoarbă întreaga atenţie, în timp ce Holmes, care ura din tot sufletul lui boem orice formă de tovărăşie, stătea în locuinţa noastră din strada Baker, îngropat în vechile lui cărţi şi alternând de la săptămână la săptămână cocaina cu ambiţia, toropeala drogului cu energia sălbatică a firii lui pasionate. Era la fel de profund atras de studiul crimei ca întotdeauna şi îşi ocupa imensele facultăţi şi extraordinarele capacităţi de observaţie cu urmăritul acelor indicii şi cu limpezirea acelor mistere care fuseseră abandonate de poliţie ca fiind fără speranţă. Din când în când auzeam câte o relatare vagă a faptelor lui: chemarea la Odesa pentru a se ocupa de cazul uciderii lui Trepoff, solu­ţionarea ciudatei tragedii a fraţilor Atkinson la Trincomalee şi, în cele din urmă, misiunea pe care o îndeplinise atât de delicat şi cu atâta succes pentru familia regală din Olanda. Cu toate astea, în afară de aceste semne ale activităţii lui, pe care doar le împărtăşeam cu ceilalţi cititori ai presei cotidiene, ştiam puţine lucruri despre fostul meu prieten şi tovarăş.

Intr-o seară - era pe 20 martie 1888 - mă întorceam de la un pacient (căci acum revenisem la medicina civilă), luând-o prin strada Baker. Când am trecut pe lângă uşa atât de bine cunoscută, care se asociază întotdeauna în mintea mea cu vremea când îmi curtam viitoarea soţie şi cu incidentele sumbre ale „Studiului în roşu", am fost cuprins de o dorinţă puternică de a-l vedea din nou pe Holmes şi de a şti cum îşi mai folosea acum extraordinarele capacităţi. Apartamentul lui era bine luminat şi, chiar în momentul în care m-am uitat în sus, i-am văzut silueta înaltă şi subţire trecând de două ori prin dreptul ferestrei, conturându-se întunecată pe fundalul obloanelor. Se plimba prin cameră repede şi nerăbdător, cu capul în piept şi cu mâinile la spate. Pentru mine, care îi cunoşteam fiecare stare de spirit şi fiecare obicei, atitudinea şi comportamentul lui vorbeau de la sine. Avea din nou de lucru. Ieşise din visele lui create de drog şi era pe urmele unei noi probleme. Am sunat la uşă şi am fost condus în camera care înainte fusese parţial a mea.

Holmes nu se entuziasmă. Foarte rar o făcea; dar cred că se bucura să mă vadă. Abia rostind un cuvânt, dar cu o privire prietenoasă, îmi făcu semn să mă aşez într-un fotoliu, îmi aruncă cutia lui cu trabucuri şi arătă spre o cutie cu spirt şi spre un aprinzător aflate într-un colţ. Apoi, stătu lângă foc şi mă cercetă în felul lui deosebit şi introspectiv.

—  Căsătoria îţi prieşte, remarcă el. Cred, Watson, că te-ai îngrăşat cu trei kilograme şi jumătate de când nu ne-am mai văzut.

—  Trei, am răspuns eu.

        — Într-adevăr, ar fi trebuit să chibzuiesc mai mult. Cred că doar puţin mai mult, Watson. Şi văd că profesezi din nou. Nu mi-ai spus că ai de gând să te înhami la treabă,

—   Atunci, de unde ştii?

           — Văd, deduc. Cum de ştiu că te-ai udat foarte tare recent şi că ai o servitoare extrem de neîndemânatică şi de neglijentă?

           —  Dragul meu Holmes, e prea mult!, am zis eu. Ai fi fost cu siguranţă ars pe rug dacă ai fi trăit cu câteva secole în urmă, E adevărat că joi am făcut o plimbare la ţară şi m-am întors acasă într-o stare jalnică, dar nu-mi imaginez cum ai dedus asta, din moment ce eu mi-am schimbat hainele. Cât despre Mary Jane, este incorigibilă, iar soţia mea i-a dat preavizul; dar, din nou, nu văd cum ţi-ai dat seama.

Holmes chicoti şi îşi frecă mâinile lungi şi nervoase,

        —   E simplu ca bună ziua, zise el. Ochii mei îmi spun că, pe partea interioară a pantofului tău stâng, exact acolo unde cade lumina de la foc, pielea are şase tăieturi aproape paralele. E evident că au fost făcute de cineva care a răzuit neglijent marginile tălpii pentru a îndepărta crusta de noroi. De aici dubla mea deducţie că ai fost afară pe o vreme urâtă şi că ai un specimen al servitorilor din Londra deosebit de răutăcios şi distrugător de cizme. In ceea ce priveşte profesia ta, dacă un domn intră în apartamentul meu mirosind a iod, cu o pată neagră de nitrat de argint pe arătătorul drept şi cu o umflătură în partea dreaptă a pălăriei, indicând că acolo şi-a ascuns stetoscopul, trebuie să fiu într-adevăr tâmpit să nu-l cataloghez drept un membru activ al profesiei de medic.

Nu m-am putut abţine să nu râd de uşurinţa cu care Holmes îmi explica procesul lui de deducţie.

—   Când te aud expimându-ţi raţionamentele, lucrul mi se pare întotdeauna atât de ridicol de simplu, încât aş fi putut foarte uşor să fac şi eu asta, deşi fiecare moment succesiv al raţionamentului tău mă nedumereşte, până în clipa în care îmi explici procesul. Cu toate astea, cred că ochii mei sunt la fel de buni ca şi ai tăi.

—  Chiar aşa, răspunse el aprinzându-şi o ţigară şi aruncându-se într-un fotoliu. Vezi, dar nu observi. Diferenţa e clară. De exemplu, ai văzut de multe ori treptele care duc din hol până în această cameră.

—  De multe ori.

—  Cât de des?

—  Păi, de vreo câteva sute de ori.

—  Atunci, câte sunt?

—  Câte sunt? Nu ştiu.

—  Exact! Nu ai observat. Şi totuşi ai văzut. Asta e ceea ce vreau să spun. Eu ştiu că sunt şaptesprezece trepte, pentru că am şi văzut, am şi observat. Apropo, din moment ce eşti interesat de aceste mici probleme şi din moment ce eşti des­tul de amabil să consemnezi câteva dintre experienţele mele banale, s-ar putea să te intereseze asta.

Îmi aruncă o foaie de hârtie groasă, de culoare roz, care stătuse desfăcută pe masă.

—   A venit cu ultima poştă, zise el. Citeşte-o cu voce tare!             

     Biletul nu avea dată şi nici semnătură sau adresă. Iată ce conținea:

           În această seară, la ora opt fără un sfert, veţi primi vizita unui domn care doreşte să vă consulte într-o problemă extrem de urgentă. Recentele servicii pe care le-aţi făcut caselor regale din Europa au arătat că sunteţi un om căruia i se pot încredinţa în siguranţă chestiuni de o importanţă care cu greu poate fi exagerată. De pretutindeni astfel de relatări despre dumneavoastră am primit. Fiţi acasă la ora menţionată şi n-o luaţi în nume de rău dacă musafirul dumneavoastră va purta mască.

  —  Este într-adevăr un mister, am remarcat eu. Ce crezi că înseamnă asta?

            — Încă nu am nicio informaţie. Este o greşeală capitală să emiţi teorii înainte de a avea informaţii. Fără să-ți dai seama, începi să distorsionezi faptele ca să se potrivească cu teoriile, în loc ca teoriile să se potrivească cu faptele. Dar, biletul în sine, ce deduci din el?

Am examinat cu atenţie scrisul şi hârtia.

         — După cât se pare, cel care l-a scris are o situaţie materială bună, am remarcat eu strădu-indu-mă să imit procedeele prietenului meu. O astfel de hârtie n-ar putea fi cumpărată la un preţ mai mic de jumătate de coroană pachetul. Este ciudat de groasă şi de tare.

           —  Ciudat — ăsta e cuvântul, zise Holmes, Nu e hârtie englezească în niciun caz. Ţine-o la lumină.

             Am făcut cum mi-a spus şi am văzut un „E" mare cu un „g" mic, un „P" şi un „G" mare cu un „t" mic introduse în textura hârtiei.

  —    Ce crezi despre asta? întrebă Holmes.

              —    Numele fabricantului, fără îndoială; sau, mai bine-zis, monograma lui,

            —   Nu-i aşa. „G"- ul cu „t"- ul mic înseamnă „Gesellschaft", care e cuvântul german pentru „Companie", Este o abreviere obişnuită, precum „Co," al nostru. „P” - ul, fireşte, înseamnă „Papier" (hârtie). Pentru „Eg" trebuie să ne uităm în dicţionarul geografic continental.

Atunci, Holmes dădu jos de pe rafturi un volum greu de culoare maro,

           —  Eglow, Eglonitz... iată: Egria. Este o ţară vorbitoare de limbă germană - în Boemia, nu departe de Carlsbad. „Remarcabilă pentru că a fost scena morţii lui Wallenstein şi pentru numeroasele sale fabrici de sticlă şi de hârtie", scrie aici. Ha, ha! Băiete, ce crezi despre asta?

Ochii lui străluciră, iar el suflă în aer un nor mare de fum, albastru şi triumfător.

—  Hârtia a fost fabricată în Boemia, am zis eu,

            —  Exact, iar cel care a scris biletul e de origine germană. Observă construcţia ciudată a frazei: „De pretutindeni astfel de relatări despre dumneavoastră am primit." Un francez sau un rus nu ar fi putut să scrie asta. Germanul e cel care se poartă atât de nepoliticos cu vorbele lui. Prin urmare, nu mai rămâne decât să descoperim ce doreşte acest german care scrie pe hârtie fabricată în Boemia şi preferă să poarte mască în loc să-şi arate faţa. Şi, dacă nu mă înşel, iată-l că vine să ne lămurească.

In timp ce vorbea, se auzi zgomotul ascuţit al unor copite de cai şi al unor roţi zgâriind bordura, urmat de sunetul clopoţelului tras cu bruscheţe. Holmes scoase un fluierat.

— O pereche, după cum se aude, zise el. Da! — continuă prietenul meu uitându-se pe fereastră, O trăsurică drăguţă şi o pereche de cai frumoşi. O sută cincizeci de guinee fiecare. Sunt bani în cazul ăsta, Watson, dacă nu e nimic altceva.

—   Cred că ar fi mai bine să plec, Holmes,

         —  Nicidecum, doctore. Rămâi acolo unde eşti. Sunt pierdut fără Boswell al meu. Şi cazul promite să fie interesant. Ar fi păcat să nu fii de faţă.

—   Dar clientul tău...

            —   Nu-ţi face griji din pricina lui. S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău; şi el la fel. Iată-l că vine. Aşază-te în fotoliul acela, doctore, şi ascultă-ne cu cea mai mare atenţie.

Un pas lent şi greoi, care se auzise pe scări şi în hol, se opri imediat în faţa uşii. Apoi urmă o bătaie puternică şi autoritară.

—  Intraţi, zise Holmes,

In cameră intră un bărbat care nu putea avea mai puţin de doi metri, cu un piept şi cu nişte braţe de Hercule. Era gătit în haine scumpe, găteală care în Anglia, ar fi considerată ca fiind înrudită cu prostul-gust. Mânecile şi marginile hainei lui erau împodobite cu fâşii groase de astrahan, în timp ce mantaua de un albastru închis aruncată pe umeri, era tivită cu mătase de culoarea flăcării şi încheiată la gât cu o broşă care consta dintr-o singură piatră de beril strălucitoare. Nişte cizme care ajungeau până la jumătatea coapselor şi care erau tivite în partea de sus cu blană maro completau impresia de bogăţie barbară sugerată de întreaga lui înfăţişare. În mână ţinea o pălărie cu boruri largi, în timp ce pe partea superioară a feţei purta o mască neagră, care îi acoperea obrajii şi pe care era evident că o potrivise chiar în acel moment, căci încă mai stătea cu mâna ridicată spre ea atunci când intră. După partea inferioară a feţei părea a fi un om cu caracter puternic, cu o buză groasă care atârna şi cu o bărbie lungă şi dreaptă care sugera hotărâre împinsă până la încăpăţânare,

           —  Ei bine, aţi primit biletul meu? întrebă el cu o voce groasă şi aspră şi cu un puternic accent german. V-am spus că voi veni.

Omul se uită de la mine la Holmes şi de la Holmes la mine, ca şi cum nu ar fi fost sigur cui trebuie să se adreseze,

            —  Îmi puteţi spune contele Von Kramm, un nobil din Boemia. Înţeleg că acest domn, prietenul dumneavoastră, este un om de onoare şi discret, căruia îi pot încredinţa o chestiune de extremă importanţă. Dacă nu, aş prefera să vorbesc cu dumneavoastră între patru ochi.

M-am ridicat să plec, dar Holmes mă apucă de încheietura mâinii şi mă împinse la loc în fotoliul meu.

           — Vorbiţi cu amândoi sau cu niciunul, zise el. Puteţi spune de faţă cu acest domn orice mi-aţi putea spune mie.

Contele ridică din umerii lui lati.

           —  Atunci — zise el — trebuie să încep prin a vă cere să promiteţi că veţi păstra secretul timp de doi ani; la sfârşitul acestei perioade de timp, chestiunea nu va mai avea nicio importanţă. In momentul de faţă nu greşesc când spun că problema este de o asemenea însemnătate, încât poate influenţa istoria Europei.

—  Promit, zise Holmes,

—  Şi eu.

        —  Vă rog să mă scuzaţi că port mască, continuă ciudatul nostru musafir. Augusta persoană în serviciul căreia mă aflu doreşte ca agentul ei să vă rămână necunoscut şi vă pot mărturisi numaidecât că titlul sub care m-am prezentat adineauri nu-mi aparţine.

—   Mi-am dat seama de asta, zise Holmes sec.

          —  Împrejurările sunt extrem de delicate şi s-au luat toate măsurile de precauţie pentru a înăbuşi ceea ce se poate transforma într-un imens scandal care ar putea compromite serios una din familiile regale din Europa. Sincer vorbind, chestiunea implică marea Casă de Ormstein, regii moştenitori ai Boemiei.

      —   Şi de asta mi-am dat seama, murmură Holmes aşezându-se în fotoliu şi închizân- du-şi ochii.

Musafirul nostru se uită oarecum surprins la silueta firavă şi longilină a omului care îi fusese fără îndoială descris drept gânditorul cu cea mai ascuţită minte şi agentul cel mai energic din Europa.

Holmes îşi deschise încet ochii şi se uită plin de nerăbdare la giganticul lui client.

—  Dacă Maiestatea Voastră va binevoi să-mi expună cazul, voi putea fi în măsură să vă sfătuiesc, remarcă el.

Bărbatul sări de pe scaun şi începu să se plimbe prin cameră într-o stare de agitaţie incontrolabilă. Apoi, cu un gest de disperare, îşi smulse masca de pe faţă şi o aruncă pe jos.

—   Aveţi dreptate! exclamă el. Sunt regele. De ce să încerc să ascund acest lucru?

—  Chiar aşa, murmură Holmes. Înainte ca Maiestatea Voastră să apuce să vorbească mi-am dat seama că mă adre­sam lui Wilhelm Gottsreich Sigismond von Ormstein, mare duce de Cassel-Felstein şi rege moştenitor al Boemiei.

—   Înţelegeţi desigur că nu am obiceiul de a trata astfel de afaceri în persoană, zise ciudatul nostru musafir aşezându-se din nou şi trecându-şi o mână peste fruntea înaltă şi albă. Totuşi, chestiunea este atât de delicată, încât nu puteam să o încredinţez unui agent fără să mă trezesc în puterea lui. Am venit incognito de la Praga cu scopul de a vă consulta.

—     Atunci vă rog să mă consultaţi, zise Holmes închizându-şi iar ochii.

—   Pe scurt, faptele sunt următoarele: cu aproximativ cinci ani în urmă, în timpul unei vizite îndelungate la Varşovia, am cunoscut-o pe celebra aventurieră Irene Adler. Numele vă este fără îndoiala familiar.

—   Fii amabil şi caut-o în indexul meu, doctore, murmură Holmes fără să-şi deschidă ochii.

Adoptase de multă vreme un sistem de îndosariere a tuturor paragrafelor cu privire la oameni şi lucruri, astfel că era greu să numeşti un subiect sau o persoană despre care să nu-ţi poată furniza imediat informaţii. In acest caz, am găsit biografia femeii înghesuite între cea a unui rabin şi cea a unui comandor care scrisese o monografie despre peştii din mările adânci.

—   Ia să văd, zise Holmes. Hm! Născută în New Jersey în anul 1858. Contralto... hm! La Scala, hm! Primadonă a Operei Imperiale din Varşovia... da! Retrasă de pe scena ope­rei... ha! Locuieşte la Londra, chiar aşa! Din câte înţeleg, Maiestatea Voastră a căzut în mrejele acestei tinere persoane, i-a scris nişte scrisori compromiţătoare, iar acum doreşte să le recupereze.

—     Exact. Dar cum...

—     A existat un mariaj secret?

—    Nu.

—     Vreun document oficial sau vreun certificat?

—     Niciunul.

—     Atunci nu vă înţeleg, Maiestate. Dacă această tânără ar fi să folosească scrisorile ca să vă şantajeze sau cu alte scopuri, cum ar putea să le dovedească autenticitatea?

—      Scrisul.

—      Aiurea! Falsificat.

—      Hârtia mea personală.

—      Furată,

—      Sigiliul meu.

—      Imitat.

—      Fotografia mea.

—      Cumpărată.

—      Eram amândoi în fotografie.

—    O, Doamne! Asta nu e deloc bine! Maiestatea Voastră a comis într-adevăr o indiscreţie.

—      Am fost de-a dreptul nebun.

—      V-aţi compromis în mod grav.

—    Pe atunci nu eram decât prinţul moştenitor. Eram tânăr. Acum nu am decât treizeci de ani.

—       Fotografia trebuie recuperată.

—       Am încercat şi am eşuat.

—       Maiestatea Voastră trebuie să plătească. Fotografia trebuie cumpărată.

—       Ea nu vrea să o vândă.

—       Atunci, furată.

          —   S-au făcut cinci încercări. Tâlharii plătiţi de mine i-au răscolit de două ori casa. Odată am pus mâna pe bagajele ei în timpul unei călătorii. I s-a ţinut calea de două ori. N-am obţinut niciun rezultat.

—   Nici urmă de fotografie?

—    Absolut niciuna. Holmes începu să râdă.

—     Este o problemă interesantă, zise el.

—     Dar una foarte serioasă pentru mine, replică regele cu reproş.

—    Într-adevăr, foarte serioasă. Şi ce intenţionează tânăra să facă cu fotografia?

 —     Să mă distrugă.

—     Dar cum?

—    Sunt pe cale de a mă căsători.

—    Am auzit

—  Cu Clotilde Lothman von Saxe-Meningen, cea de-a doua fiică a regelui Scandinaviei. Poate cunoaşteţi principiile stricte pe care le are familia ei. Ea însăşi este delicateţea în persoană. Orice umbră de îndoială aruncată asupra comportamentului meu ar distruge totul.

—    Şi Irene Adler?

—   Ameninţă că le va trimite fotografia. Şi o va face. Ştiu că o va face. Nu o cunoaşteţi, dar are o inimă de piatră. Are chipul celei mai frumoase dintre femei şi mintea celui mai hotărât dintre bărbaţi. Ca să nu mă vadă căsătorit cu o altă femeie, nu s-ar da înapoi de la nimic - de la absolut nimic.

—    Sunteţi sigur că nu a trimis deja fotografia?

—    Sunt sigur.

—    Cum aşa?

—   Pentru că a spus că o va trimite în ziua în care logodna va fi anunţată public. Asta se va întâmpla lunea viitoare.

—  A, păi atunci mai avem trei zile la dispoziţie, zise Holmes căscând. Este foarte bine, întrucât acum tocmai am câteva lucruri importante de făcut. Maiestatea Voastră va sta bineînţeles la Londra deocamdată, nu-i aşa?

—    Desigur. Mă puteţi găsi la Langham, sub numele de contele Von Kramm.

—   Atunci vă voi ţine la curent cu progresul nostru.

—  Chiar vă rog. Voi fi extrem de neliniştit.

—   Şi în privinţa banilor?

—  Aveţi mână liberă.

—   Absolut?

—   Vă spun că aş da una din provinciile regatului meu ca să am acea fotografie.

—   Şi pentru cheltuielile curente?

Regele scoase de sub manta o geantă grea din piele de cămilă şi o puse pe masă.

 —    Aveţi aici trei sute de lire în aur şi şapte sute în bancnote, zise el.

Holmes mâzgăli o chitanţă pe una din foile carnetului său şi i-o înmână.

—   Şi adresa domnişoarei? întrebă el.

—   Briony Lodge, Bulevardul Serpentine, Street John's Wood,

Holmes îşi notă adresa.

—    Încă o întrebare, zise el. Fotografia era înrămată?

—    Da, era.

—  Atunci, noapte bună, Maiestate, şi sper că vom avea în curând veşti bune pentru dumneavoastră. Şi noapte bună şi ţie, Watson, adăugă el când trăsura regală se îndepărtă. Dacă vei fi destul de amabil să vii să mă vezi mâine după-amiază la ora trei, aş fi bucuros să discut această problemă cu tine.

2

La ora trei fix eram în strada Baker, dar Holmes nu se întorsese încă. Proprietăreasa mă informă că prietenul meu plecase de acasă puţin după ora opt dimineaţa. Cu toate astea, m-am aşezat lângă foc cu intenţia de a-l aştepta oricât de mult ar fi întârziat. Eram deja profund interesat de această anchetă, căci, deşi nu avea niciuna din trăsăturile sinistre şi ciudate cu care erau asociate cele două crime despre care luasem deja notiţe, cu toate astea, natura cazului şi rangul înalt al clientului îi dădeau un caracter aparte. Într-adevăr, în afara naturii investigaţiei pe care o făcea prietenul meu, era ceva în felul lui magistral de a înţe­lege o situaţie şi în raţionamentul lui ager şi pătrunzător care transformau într-o plăcere pentru mine studierea sistemului său de lucru şi urmărirea metodelor lui rapide şi subtile prin care dezlega până şi cele mai încurcate mistere. Eram atât de obişnuit cu succesul său invariabil, încât posibilitatea ca el să eşueze încetase să-mi mai treacă prin cap.

Era aproape ora patru când uşa se deschise şi în cameră intră un grăjdar cu înfăţişare de om beat, neîngrijit, cu favoriţi, cu o faţă aprinsă şi îmbrăcat în haine proaste. Deşi obişnuit cu uimitoarele capacităţi ale prietenului meu de a folosi deghizarea, a trebuit să mă uit de trei ori înainte de a fi sigur că era într-adevăr el. Dând din cap, Holmes dispăru în dormitor, de unde se întoarse după cinci minute îmbrăcat în costum de tweed şi respectabil, la fel ca în trecut. Vârându-şi mâinile în buzunar, îşi întinse picioarele în faţa focului şi râse din toată inima vreo câteva minute.

—   Ca să vezi! exclamă el, apoi se înecă şi râse iar până când fu nevoit să se rezeme de spătarul scaunului, ţeapăn şi neajutorat,

—      Ce s-a întâmplat?

—   E chiar prea amuzant. Sunt sigur că n-o să ghiceşti niciodată cum mi-am petrecut dimineaţa sau ce am ajuns să fac.

—  Nu-mi pot imagina. Presupun că ai supravegheat obiceiurile şi poate chiar casa domnişoarei Irene Adler.

—  Exact; dar urmarea a fost mai degrabă neobişnuită. Totuşi, îţi voi spune. Am plecat de acasă puţin după ora opt azi-dimineaţă, deghizat în grăjdar şomer. Există un senti­ment de înţelegere şi o frăție minunată printre grăjdari. Dacă eşti unul dintre ei, vei afia tot ce e de aflat. Am găsit imediat Briony Lodge. Este o bijuterie de vilă, cu o grădină în spate, dar a cărei faţadă ajunge chiar până la marginea drumului şi are două etaje. Uşa are o încuietoare de tip Chubb. In partea dreaptă a vilei se află o sufragerie bine mobilată, cu ferestre care ajung aproape până la podea şi care au acele încuietori englezeşti ridicole pe care până şi un copil le-ar putea deschide. In spate nu era nimic remarcabil, cu excepţia faptului că de pe acoperişul grajdului se putea ajunge la fereastra din hol. Am dat ocol vilei şi am cercetat-o cu atenţie din toate punctele de vedere, dar fără să mai descopăr nimic interesant. Apoi m-am plimbat în josul străzii şi, aşa cum mă aşteptam, am văzut că era un grajd pe o uliţă care mergea de-a lungul unuia din zidurile grădinii. I-am ajutat pe grăjdari să perie caii şi am primit în schimb două monede de un penny, ceva de băut, doi pumni de tutun şi toate infor­maţiile pe care le doream despre domnişoara Adler, ca să nu mai vorbesc de o duzină de alte persoane din vecinătate care nu mă interesau câtuşi de puţin, dar ale căror biografii am fost obligat să le ascult.

—    Şi despre Irene Adler ce-ai aflat?

           —   Le-a sucit minţile tuturor bărbaţilor din partea locului. Este cel mai delicios lucru cu bonetă de pe planeta asta. Aşa spun grăjdarii din Serpentine. Duce o viaţă liniştită, cântă la concerte, iese cu trăsura în fiecare zi la ora cinci şi se întoarce la şapte fix ca să ia cina. Rareori iese la alte ore, cu excepţia con­certelor. Nu are decât un singur musafir de gen masculin, dar care vine frecvent. Este brunet, arătos şi elegant şi o vizitează mereu, de cel puţin două ori pe zi, E un anume domn Godfrey Norton, din Inner Temple. Vezi care sunt avantajele de a avea un birjar pe post de confident? Birjarii îl duseseră acasă de zeci de ori de la grajdul din Serpentine şi ştiau tot despre el. După ce am ascultat tot ce au avut de spus, am început din nou să mă plimb încoace şi-ncolo în apropierea vilei Briony Lodge şi să mă gândesc ce plan să adopt. Era evident că acest Godfrey Norton reprezenta un factor important al problemei. Era de profesie avocat. Asta nu prevestea nimic bun. Care era relaţia lui cu domnişoara Adler şi care era obiectul vizitelor lui repetate? Era clienta lui, prietena lui sau amanta lui? In cazul primei eventualităţi, era posibil ca femeia sa-i fi încredinţat lui fotografia. In cazul din urmă, acest lucru era puţin probabil. De răspunsul la această întrebare depindea dacă îmi continuam treaba la Briony Lodge sau îmi întorceam atenţia asupra apartamentului din Temple al domnului Norton. Era un lucru delicat şi îmi lărgea sfera investigaţiilor. Mă tem că te plictisesc cu detaliile astea, dar trebuie să-ţi dezvălui micile mele dificultăţi ca să poţi înţelege situaţia,

—   Te urmăresc îndeaproape, am răspuns.

—   Încă mai dezbăteam problema în minte când o birjă a oprit în dreptul vilei Briony Lodge şi din ea a descins un domn. Era un bărbat deosebit de arătos, brunet, cu nas acvilin şi cu mustaţă — evident, omul despre care auzisem. Părea că se grăbeşte. I-a strigat birjarului să aştepte şi a trecut pe lângă servitoarea care i-a deschis uşa cu aerul unui om care se simţea ca la el acasă.

A stat înăuntru cam o jumătate de oră şi am putut să-l zăresc prin fereastra de la sufragerie măsurând camera în lung şi-n lat, vorbind agitat şi dând din mâini. Pe ea n-am putut s-o văd deloc. Bărbatul a ieşit îndată din casă, arătând şi mai zăpăcit ca înainte. Când s-a îndreptat spre birjă, a scos un ceas de aur din buzunar şi s-a uitat cu seriozitate la el. După care i-a strigat birjarului: „Mână ca vântul, mai întâi la Gross & Hankey din strada Regent şi apoi la biserica Sfânta Monica din Edgeware Road. Ai o jumătate de guinee dacă reuşeşti să faci totul în douăzeci de minute!" Au plecat, iar eu tocmai mă întrebam dacă n-ar fi bine să-i urmăresc, când pe uliţă a apărut un landou arătos, condus de un vizitiu cu tunica doar pe jumătate încheiată şi cu cravata aruncată pe după gât, în timp ce toate capetele de la curelele hamurilor ieşeau din catarame. Nici nu apucase bine trăsura să se oprească în faţa casei, că domnişoara Adler şi ţâşni afară şi se urcă în ea. N-am reuşit decât să o zăresc pentru o clipă, dar era o femeie minunată, cu un chip pentru care un bărbat ar putea muri. „La biserica Sfânta Monica, John! - a strigat ea. Şi ai o jumătate de coroană dacă ajungi în douăzeci de minute." Ocazia era prea bună ca să o pierd, Watson. Tocmai dezbăteam dacă ar trebui să fug până la destinaţie sau dacă ar trebui să mă cocoţ în spatele landoului ei, când o birjă a trecut pe stradă. Birjarul s-a codit văzând un client în haine atât de ponosite, dar eu am sărit înăuntru înainte ca el să apuce să obiecteze.

„La biserica Sfânta Monica şi ai o jumătate de coroană dacă ajungi în douăzeci de minute, i-am zis,"

Era ora douăsprezece fără douăzeci şi cinci şi era bineîn­ţeles destul de clar ce se petrecea.

Birjarul meu a mers repede. Nu cred să fi mers vreodată mai repede în viaţa mea, dar, cu toate astea, ceilalţi au ajuns înaintea noastră. Birja şi landoul cu caii lor plini de spume erau deja în faţa uşii atunci când am sosit eu. Mi-am plătit birjarul şi m-am repezit în biserică. Nu era nimeni acolo, cu excepţia celor doi pe care îi urmărisem şi a unui preot în odăjdii, care părea că discută aprins cu ei. Stăteau toţi trei strânşi în faţa altarului. Am început să mă plimb ca orice pierde-vară care intră într-o biserică. Deodată, spre surprinderea mea, cei trei de la altar s-au întors spre mine şi Godfrey Norton a alergat cât de repede a putut până în dreptul meu, „Slavă Domnului!, a exclamat el. Eşti bun şi tu. Haide! Haide!" „Ce se întâmplă?" — am întrebat eu. „Haide odată, omule! Doar trei minute, altfel nu va fi legal”

Am fost mai mult târât până la altar şi, înainte să-mi dau seama unde mă afiu, m-am trezit mormăind răspunsuri care mi se şopteau în ureche şi garantând lucruri despre care nu ştiam nimic, asistând în general la căsătoria Irenei Adler, domnişoară, cu Godfrey Norton, burlac. Totul s-a terminat într-o secundă şi domnul îmi mulţumea pe de o parte, iar doamna pe de altă parte, în timp ce preotul, care stătea în faţa mea, îmi zâmbea strălucitor. A fost cea mai ridicolă poziţie în care m-am aflat vreodată şi gândul la ea m-a făcut să râd adineauri. Se pare că fusese ceva în neregulă cu licenţa lor, că preotul refuzase categoric să-i căsătorească fără un martor oarecare şi că norocoasa mea apariţie îl scutise pe mire să ia cu asalt strada în căutarea unui cavaler de onoare. Mireasa mi-a dat o coroană, pe care intenţionez să o pun pe lanţul de la ceas în amintirea ocaziei,

            —   E o întorsătură foarte neaşteptata a lucrurilor, am zis eu. Şi apoi ce s-a întâmplat?

           —   Ei bine, mi-am văzut planurile serios ameninţate. Părea că perechea ar putea pleca imediat, ceea ce ar fi necesitat măsuri prompte şi energice din partea mea. Dar la uşa bisericii cei doi s-au despărţit, el luând-o înapoi spre Temple şi ea spre casa ei. „Mă voi duce cu trăsura în parc la ora cinci, ca de obicei", a zis ea înainte să plece. Altceva n-am mai auzit. Ei au luat-o în direcţii diferite, iar eu m-am dus să-mi fac pregătirile,

—   Adică?

           —  Nişte carne rece de vită şi un pahar cu bere, răspunse el sunând din clopoţel. Am fost prea ocupat ca să mă gândesc la mâncare şi e probabil că voi fi şi mai ocupat în seara asta. Apropo, doctore, o să am nevoie de ajutorul tău.

—   Voi fi încântat.

—    Nu te deranjează să încalci legea?

—   Absolut deloc.

—    Nici să rişti să fii arestat?

—    Nu, când e vorba de o cauză dreaptă,

—    O, cauza e excelentă!

—    Atunci sunt omul tău.

—    Eram sigur că pot conta pe tine.

—    Dar ce vrei să fac?

            —  Te voi lămuri după ce doamna Turner va aduce tava. Acum — zise el întorcându-se înfometat spre masa simplă, furnizată de proprietăreasa noastră — trebuie să discut în timp ce mănânc, pentru că nu am prea mult timp la dispoziţie, E aproape cinci. In două ore trebuie să intrăm în acţiune. Domnişoara — sau mai bine-zis doamna - Irene se întoarce de la plimbare la şapte. Trebuie să fim la Briony Lodge ca să o întâmpinăm.

—   Şi după aceea?

           —  Lasă asta pe mine. Am aranjat deja ceea ce va urma să se întâmple. Nu există decât un sin- gur punct asupra căruia trebuie să insist. Orice s-ar întâmpla, tu nu trebuie să te amesteci. Ai înţeles?

—   Trebuie să rămân neutru?

            —    Nu trebuie să faci absolut nimic. Va fi probabil o mică neplăcere. Nu te amesteca. Se va termina cu introducerea mea în casă. Patru sau cinci minute mai târziu, fereastra de la sufragerie se va deschide. Tu trebuie să te plantezi în apropierea acelei ferestre deschise.

—  Bine.

—   Mă vei supraveghea, căci vei putea să mă vezi.

—   Bine.

—  Şi când voi ridica mâna — aşa — tu vei arunca în cameră ceea ce îţi voi da eu să arunci şi, în acelaşi timp, vei striga „foc". Mă înţelegi?

—  Perfect.

—  Nu e nimic formidabil, zise el scoţând din buzunar un tub lung, în formă de trabuc. Asta este o rachetă fumigenă obişnuită, folosită de instalatori, cu capse la ambele capete, ca să se aprindă singură. Sarcina ta se limitează la asta. Când vei striga „foc", se vor aduna mai mulţi oameni, care vor începe şi ei să strige. Atunci te vei putea duce la capătul străzii, unde voi veni şi eu după zece minute. Sper că m-am făcut înţeles.

—   Trebuie să rămân neutru, să stau lângă fereastră, să te supraveghez şi, la semnalul tău, să arunc în cameră acest obiect, apoi să strig „foc” şi să te aştept la colţul străzii,

—   Exact.

—   Atunci, poţi conta în totalitate pe mine,

—  Excelent, Cred că a sosit timpul să ma pregătesc pentru noul rol pe care trebuie să-l joc.

Holmes dispăru în dormitor şi se întoarse după câteva minute deghizat într-un preot nonconformist, prietenos şi senil. Pălăria mare şi neagră, pantalonii largi, cravata albă, zâmbetul plin de compătimire şi atitudinea generală de scrutare şi curiozitate binevoitoare nu puteau fi egalate decât de domnul John Hare. Nu era numai simplul fapt că Holmes îşi schimbase costumul. Expresia lui, comportamentul şi însuşi sufletul păreau că variază cu fiecare nou rol pe care şi-l asuma. Scena a pierdut un actor minunat, tot aşa cum ştiinţa a pierdut un gânditor cu mintea ascuţită atunci când Holmes a devenit un specialist în crime.

Era ora şase şi un sfert când am plecat din strada Baker şi tot mai rămăseseră zece minute până la şapte fix când am ajuns în bulevardul Serpentine. Se lăsase deja întunericul, iar lămpile tocmai erau aprinse în timp ce noi ne plimbam de colo-colo în faţa vilei Briony Lodge, aşteptând sosirea ocupantei. Casa era exact aşa cum mi-o imaginasem  din  descrierea succintă a lui Sherlock Holmes, dar aşezarea părea mai puţin discretă decât mă aşteptasem. Dimpotrivă, pentru o străduţă dintr-un cartier liniştit, era remarcabil de animată. Intr-un colț se aflau câţiva bărbaţi care fumau şi râdeau, îmbrăcaţi în haine ponosite, un tocilar cu tocila lui, doi paznici care flirtau cu o infirmieră şi mai mulţi tineri bine îmbrăcaţi, care se plimbau încoace şi-ncolo cu trabucuri în gură.

—  Vezi, căsătoria asta simplifică lucrurile, remarcă Holmes în timp ce ne plimbam prin faţa casei. Acum fotografia devine o armă cu două tăişuri. Există şansa ca doamna Irene să nu vrea ca aceasta să fie văzută de domnul Godfrey Norton, la fel cum nu vrea clientul nostru ca ea să ajungă la prinţesa lui. Întrebarea este: unde să găsim fotografia?

—   Într-adevăr, unde?

            —  E puţin probabil ca Irene Adler să o poarte peste tot cu ea. E înrămată. Este prea mare ca să poată fi ascunsă cu uşurinţă în rochia unei femei. Iar ea ştie că regele este capabil să pună pe cineva să-i ţină calea şi să o percheziţioneze. S-au făcut deja două încercări de acest gen. Prin urmare, putem presupune că nu poartă fotografia cu ea.

—  Atunci, unde e?

            —   La bancherul sau la avocatul ei. Există această dublă posibilitate. Dar eu înclin să cred că nu e nici la unul, nici la celălalt. Femeile sunt secretoase din fire şi le place să se ocupe personal de secretele lor. De ce să-i încredinţeze altcuiva fotografia? In ea însăşi are încredere, dar nu poate şti în ce fel, indirect sau politic, poate fi influenţat un om de afaceri. In plus, ţine minte că şi-a pus în gând să folosească fotografia peste câteva zile. Trebuie să se afle într-un loc unde să poată pune imediat mâna pe ea. Trebuie să fie chiar în casă.

—  Dar a fost răscolită de două ori de tâlhari.

—  Pfui! N-au ştiut cum să caute.

—  Dar tu cum o vei căuta?

—  N-o s-o caut.

—  Şi atunci ce vei face?

—  O voi face pe ea să-mi arate unde e.

—  O să refuze.

— Nu va putea. Dar aud zgomot de roţi, E trăsura ei. Indeplineşte-mi ordinele întocmai.

In timp ce vorbea, luminile laterale ale unei trăsuri apă­rură la colţul bulevardului. Era un landou mic şi elegant, care trase zăngănind la uşa vilei Briony Lodge. Nici nu se opri bine, că unul din vagabonzii de la colţul străzii se şi repezi să deschidă portiera, sperând că va câştiga un bănuţ, dar fu îmbrâncit de un alt vagabond, care se repezise şi el cu aceeaşi intenţie. Izbucni o ceartă cruntă, sporită de cei doi paznici, care luară partea unuia dintre vagabonzi, şi de tocilar, care luă cu aceeaşi ardoare partea celuilalt vagabond. Începu bătaia şi, într-o clipă, doamna, care coborâse din trăsura ei, se trezi în mijlocul unui grup de bărbaţi furioşi, care se pocneau unii pe alţii cu pumnii şi cu beţele. Holmes se repezi în mulţime să o apere pe doamnă; dar chiar atunci când ajunse la ea, scoase un strigăt şi căzu la pământ, cu sângele şiroindu-i din plin pe faţă. La căderea lui, paznicii o luară la fugă într-o direcţie şi vagabonzii în alta, în timp ce câţiva oameni mai bine îmbrăcaţi, care priviseră încăierarea fără să ia parte la ea, se înghesuiră să o ajute pe doamnă şi să se ocupe de omul rănit. Irene Adler, aşa cum continui eu să o numesc, urcase repede scările; dar se oprise pe ultima treaptă, uitându-se înapoi spre stradă, silueta ei superbă conturându-se pe fundalul luminilor din hol.

—    E rănit grav bietul domn?, întrebă ea.

—    E mort! strigară mai multe voci.

—    Nu, nu, încă mai trăieşte!, strigară altele. Dar o să moară până ajunge la spital.

—  E un om curajos, zise o femeie. Vagabonzii ar fi furat poşeta şi ceasul doamnei dacă nu ar fi intervenit el. Era o bandă, şi încă una foarte violentă. Ah, uite că respiră!

—   Nu-l putem lăsa să zacă pe stradă. Putem să-l aducem în casă, doamnă?

             —  Desigur. Aduceţi-l în sufragerie. E o canapea confortabilă acolo. Pe aici, vă rog!

Încet şi cu solemnitate, Holmes fu dus înăuntrul vilei Briony Lodge şi culcat în camera principală, în timp ce eu observam desfăşurarea evenimentelor de la postul meu de lângă fereastră. Lămpile fuseseră aprinse, dar obloanele nu fuseseră trase, aşa că puteam să-l văd pe Holmes întins pe canapea. Nu ştiu dacă el avea scrupule în acel moment, din pricina rolului pe care îl juca, dar ştiu că eu nu m-am simţit niciodată mai ruşinat ca atunci când am văzut frumoasa fiinţă împotriva căreia conspiram sau graţia şi bunătatea cu care îl îngrijea pe rănit. Cu toate astea, pentru Holmes ar fi fost cea mai îngrozitoare trădare dacă aş fi abandonat acum rolul pe care mi-l încredinţase. Mi-am împietrit inima şi am scos racheta fumigenă de sub raglan. La urma-urmei, nu o rănim, m-am gândit eu. Nu facem decât să o împiedicăm să rănească pe altcineva.

Holmes se ridică în capul oaselor, iar eu l-am văzut făcând semne ca un om care are nevoie de aer. O servitoare se repezi să deschidă fereastra. In acelaşi timp, l-am văzut pe prietenul meu ridicându-şi mâna şi, la semnalul lui, am aruncat racheta în cameră strigând:

—  Foc!

Nici n-am apucat bine să rostesc cuvântul, că toţi spectatorii, şi bine, şi prost îmbrăcaţi — domni, grăjdari şi servitoare, începură să strige la unison:

—  Foc!

Nori groşi de fum se încolăceau prin cameră şi ieşeau afară pe fereastra deschisă. Am zărit nişte siluete alergând de colo-colo şi, o clipă mai târziu, am auzit vocea lui Holmes asigurându-i pe toţi că era o alarmă falsă. Strecurându-mă prin mulţimea care striga, mi-am croit drum spre colţul străzii şi, după zece minute, m-am bucurat să-mi iau prietenul de braţ şi să părăsesc scena gălăgioasă. Holmes merse rapid şi tăcut vreo câteva minute, până ajunserăm pe nişte străzi mai liniştite, care duceau spre Edgeware Road.

          —  Te-ai descurcat de minune, doctore, remarcă el. Nici că s-ar fi putut mai bine. Totul e în regulă.

—   Ai fotografia?

—   Ştiu unde este,

—   Şi cum ai aflat?

—   Mi-a arătat ea, aşa cum ţi-am spus că o să facă.

—   Tot nu înţeleg.

—   Nu vreau să fac din asta un mister, zise el râzând. Chestiunea a fost foarte simplă. După cum ţi-ai dat seama, toţi cei de pe stradă erau complici, i-am angajat pe toţi pentru o seară.

—  Asta am înţeles.

—  Atunci când a început cearta, am avut puţină vop­sea roşie în palmă. M-am năpustit, am căzut, mi-am dus repede mâna la faţă şi am devenit un spectacol jalnic. E un truc vechi.

—  Şi asta am înţeles.

—  Apoi am fost dus în casă. Era obligată să mă primească. Ce altceva ar fi putut face? Şi m-a primit în sufragerie, care era chiar camera bănuită de mine. Fotografia nu putea fi decât acolo sau în dormitorul ei, iar eu eram hotărât să aflu în care din ele. Am fost culcat pe o canapea, am făcut semn că am nevoie de aer, ei au fost obligaţi să deschidă fereastra şi tu ai avut ocazia să arunci racheta înăuntru.

—  Şi cum te-a ajutat asta?

—  A fost extrem de important. Când o femeie crede că i-a luat casa foc, instinctul ei este să se repeadă imediat spre lucrul la care ţine cel mai mult. Este un impuls covârşitor şi am profitat de multe ori de el. Mi-a fost de folos în cazul scandalului Darlington, cel cu substituirea, precum şi în afacerea de la castelul Arnsworth. O femeie măritată se repede să-şi ia copilul; una nemăritată îşi ia cutia cu bijuterii. In cazul de faţă, era foarte clar pentru mine că doamna noastră nu avea nimic în casă mai preţios pentru ea decât ceea ce căutăm noi. Prin urmare, se va repezi să salveze lucrul cu pricina. Alarma a fost dată în mod admirabil. Fumul şi strigătele erau de-ajuns să clatine chiar şi niște nervi de oţel. Irene Adler a reacţionat minunat. Fotografia se află într-o ascunzătoare din spatele unui lambriu culisant, exact deasupra cordonului din dreapta al clopoţelului. Doamna noastră a ajuns acolo într-o secundă şi am zărit-o când a scos fotografia pe jumătate afară. Când am strigat că e o alarmă falsă, a pus-o la loc, s-a uitat la racheta fumigenă, a fugit din cameră şi n-am mai văzut-o de atunci. M-am ridicat şi, scuzându-mă, am ieşit din casă. Am ezitat dacă să iau sau nu fotografia imediat; dar tocmai intrase vizitiul în cameră şi, întrucât se uita urât la mine, mi s-a părut că e mai sigur să aştept. Graba poate strica totul.

—  Şi acum? am întrebat eu.

           —   Căutarea noastră este practic încheiată. Mă voi duce mâine în vizită împreună cu regele şi cu tine, dacă vrei să vii cu noi. Vom fi conduşi în sufragerie ca să o aşteptăm pe doamnă, dar e probabil că atunci când ea va veni nu ne va găsi nici pe noi, nici fotografia. Ar putea fi o satisfacţie pentru Maiestatea Sa să recupereze fotografia cu mâinile lui.

—  Şi când te vei duce în vizită?

           —  La opt dimineaţa. Irene Adler nu va fi trează la ora aceea, aşa că vom avea drum liber. In plus, trebuie să fim prompţi, căci această căsătorie poate însemna o schimbare completă în viaţa şi obiceiurile ei. Trebuie să-i trimit fără întârziere o telegramă regelui.

Ajunseserăm în strada Baker şi ne opriserăm la uşă, Holmes tocmai îşi căuta cheia în buzunar când un trecător zise:

—  Noapte bună, domnule Sherlock Holmes,

Erau mai mulţi oameni pe trotuar în acel moment, dar salutul părea că venise de la un tânăr slab, îmbrăcat într-un raglan, care trecuse grăbit pe lângă noi.

         —  Am mai auzit undeva vocea aia, zise Holmes fixând cu privirea strada prost luminată. Mă întreb cine naiba o fi fost.

3

   Am dormit în apartamentul din strada Baker în noap­tea aceea, iar dimineaţă eram ocupaţi cu pâinea prăjită şi cu cafeaua când regele Boemiei se năpusti în cameră,

—   Chiar aţi pus mâna pe ea? strigă el apucându-l pe Sherlock Holmes de umeri şi uitându-se nerăbdător în ochii lui.

—    Încă nu.

—    Dar aveţi speranţe?

—    Am speranţe.

—     Atunci, haideţi! Ei bine, sunt plin de nerăbdare să pornim la drum.

—     Trebuie să luăm o birjă.

—     Nu e nevoie; trăsura mea ne aşteaptă,

—     Asta va simplifica lucrurile.

Am coborât şi am pornit din nou spre Briony Lodge.

—     Irene Adler s-a căsătorit, îi comunică sec Holmes.

—    S-a căsătorit! Când?

—     Ieri,

—    Dar cu cine?

—    Cu un avocat englez pe nume Norton.

—   Dar nu se poate să fie îndrăgostită de el!

—   Eu sper că da.

—   De ce speraţi?

—   Pentru că v-ar scuti de teama unei neplăceri viitoare, Maiestate. Dacă doamna îşi iubeşte soţul, nu vă iubeşte pe dumneavoastră. Dacă nu vă iubeşte pe dumneavoastră, nu ar avea niciun motiv să intervină în planurile Maiestăţii Voastre-

—    E adevărat. Şi totuşi... Ei, bine! Mi-aş fi dorit să aibă acelaşi rang ca mine! Ce regină ar fi fost!

Regele căzu într-o stare de tăcere morocănoasă, care nu fu întreruptă până când nu ajunserăm în Bulevardul Serpentine.

Uşa vilei Briony Lodge se deschise şi în prag apăru o femeie în vârstă. Aceasta ne privi dispreţuitor în timp ce noi coboram din trăsură.

—  Domnul Sherlock Holmes, presupun? zise ea,

—  Eu sunt domnul Holmes, răspunse prietenul meu uitându-se la ea mai degrabă întrebător decât surprins.

—  Într-adevăr. Stăpâna mea mi-a spus că s-ar putea să veniţi. A plecat azi-dimineaţă în Europa împreună cu soţul ei, cu trenul de 5.15 de la Charing Cross.

—   Ce?!?

Sherlock Holmes se dădu înapoi, palid şi cu o expresie de amărăciune şi de surpriză pe faţă.

—   Vreţi să spuneţi că a părăsit Anglia?

—  Pentru totdeauna.

—   Şi hârtiile? întrebă regele cu o voce răguşită. Totul e pierdut...

—   Vom vedea.

Holmes o dădu la o parte pe servitoare şi se năpusti în sufragerie, urmat de mine şi de rege. Mobila era aruncată în toate părţile, cu rafturile dezmembrate şi cu sertarele deschise, ca şi cum doamna le răscolise în grabă înainte de a fugi, Holmes se repezi spre cordonul clopoţelului, împinse un lambriu culisant şi, băgând mâna înăuntrul ascunzătorii, scoase o fotografie şi o scrisoare. Fotografia o reprezenta chiar pe Irene Adler îmbrăcată într-o rochie de seară, iar scrisoarea îi era adresată lui „Sherlock Holmes, Esq. A se păstra până la sosirea destinatarului”. Prietenul meu rupse plicul şi citirăm toţi trei scrisoarea. Aceasta fusese scrisă cu o zi înainte, la miezul nopţii, şi suna în felul următor:

Dragă domnule Sherlock Holmes,

 Te-ai descurcat într-adevăr foarte bine. M-ai păcălit în întregime. N-am bănuit nimic, decât după ce s-a dat alarma. Atunci, când mi-am dat seama că m-am trădat singură, am început să gândesc. Am fost avertizată în privinţa dumitale cu multe luni în urmă. Mi s-a spus că, dacă regele ar angaja un agent, dumneata ai fi cu siguranţă acela. Şi mi s-a dat adresa dumitale. Cu toate astea, m-ai făcut să dezvălui ceea ce voiai să ştii. Chiar şi după ce am devenit bănuitoare, mi-a fost greu să cred ceva rău despre un preot atât de simpatic şi bun. Dar, după cum ştii, am şi eu pregătire de actriţă. Costumele bărbăteşti nu reprezintă nicio noutate pentru mine. Profit de multe ori de libertatea pe care acestea mi-o oferă. L-am trimis pe John, vizitiul, să te supravegheze, am fugit la etaj, m-am îmbrăcat cu hainele de plimbare, aşa cum le numesc eu, şi am coborât exact atunci când plecai.

Ei bine, te-am urmărit până acasă şi astfel m-am convins că eram într-adevăr un obiect de interes pentru celebrul Sherlock Holmes. Apoi, comiţând o imprudenţă, ţi-am urat noapte bună şi m-am îndreptat spre Temple să vorbesc cu soţul meu.

Am fost amândoi de acord că să fugim este cel mai bine când avem pe urmele noastre un adversar atât de formidabil; prin urmare, mâine dimineaţă vei găsi cuibul gol. Cât despre fotografie, clientul dumitale poate să stea liniştit. Iubesc şi sunt iubită de un om mai bun ca el. Regele e liber să facă ce vrea, fără să se teamă de oprelişti din partea unei femei pe care a nedreptăţit-o cu cruzime. O ţin doar ca să mă protejez şi să păstrez o armă care mă va apăra mereu de orice măsuri va putea lua regele în viitor. Las în urmă o fotografie pe care poate că va dori să o aibă şi rămân, dragă domnule Sherlock Holmes,

                                                                                                      Foarte sincer a dumitale,  

Irene Norton, născută Adler

—  Ce femeie! O, ce femeie!, exclamă regele Boemiei după ce terminarăm toţi trei de citit scrisoarea. Nu v-am spus cât de rapidă şi hotărâtă este? Nu-i aşa că ar fi fost o regină admirabilă? Nu e păcat că nu are acelaşi rang ca mine?

—  Din câte am văzut, această doamnă pare într-adevăr să aibă un rang foarte diferit de al Maiestăţii Voastre, zise Holmes cu răceală. Îmi pare rău că nu am reuşit să rezolv cu succes afacerea Maiestăţii Voastre.

—  Dimpotrivă, dragul meu domn!, strigă regele. Nici că se putea un succes mai mare. Ştiu că Irene nu-şi va călca cuvântul. Acum fotografia este în siguranţă; e ca şi cum ar fi fost aruncată în foc.

—  Mă bucur să vă aud vorbind aşa, Maiestate.

—  Vă sunt profund îndatorat. Vă rog să-mi spuneţi cum vă pot răsplăti. Acest inel...

Regele scoase de pe deget un inel în formă de şarpe, cu piatră de smarald, îl puse în palmă şi i-l întinse.

—  Maiestatea Voastră are ceva ce aş preţui mult mai mult, zise Holmes.

—  Nu trebuie decât să spuneţi ce anume.

—  Această fotografie! Regele se uită mirat la el.

—  Fotografia Irenei?!, exclamă el. Desigur, desigur, dacă asta doriţi...

          —  Vă mulţumesc, Maiestate, Atunci, nu mai rămâne nimic de făcut în privinţa acestei chestiuni. Am onoarea să vă urez o dimineaţă excelentă.

Se înclină şi, întorcându-se cu spatele, fără să observe mâna pe care i-o întinsese regele, porni împreună cu mine spre apartamentul lui.

Şi iată cum un mare scandal a ameninţat să afecteze regatul Boemiei şi cum cele mai bune planuri ale domnului Sherlock Holmes au fost dejucate de inteligenţa unei femei. Obişnuia să glumească pe seama deşteptăciunii femeilor, dar în ultimul timp nu a mai făcut asta. Şi, când vorbeşte despre Irene Adler sau când se referă la fotografia ei, foloseşte întotdeauna titlul onorific de Femeia.