In casa bunicilor (17)

Nănoaia

A venit Nănoaia — cea cu gutuile — în vizită la bunici. Nănoaia e mai bătrână decât bătrâneţea. De aceea, sania Nă­noaiei intră în ogradă, ca dricul, şi trage la scară.

— Nănoaia, — zice bunica către bunicul.

— Lasă că-ţi mai ţine de urât, Elencule, — zice bunicul, şi se duce la birou, închizând uşa după el.

— Da' tu unde-mi pleci, potaie?

— Mă duc să-mi fac lecţiile, bunică.

— Ia, mă rog, nu-mi mai umbla cu tertipuri. Stai şi deschide Nănoaiei. Deprinde-te să te porţi ca lumea. Hait!

Trece timp până când servitoarea Nănoaiei s-o dee jos din sa­nie şi s-o urce pe scară.

— Iaca, am mai venit pe la tine, Elencule — zice Nănoaia.

Ţoc. Ţoc.

Ţoc. Ţoc.

Se pupă cu răsunet una pe alta, pe fiecare obraz.

Nepotul sărută mâna Nănoaiei, care e mai cu piele decât a moaştelor Sfintei Paraschiva, şi vânoasă.

— Aista care-i? zice Nănoaia privindu-l cu ochi de curcă, spălăciţi, lăcrămoşi şi clipicioşi.

— Cel mijlociu, — răspunde bunica.

— Aha, cel mare, — zice Nănoaia. Da parcă era mai mare? Ce-o păţit?

Bunica dă din cap. Nu zâmbeşte.

— Ha? zice Nănoaia.

Bunica o ia de mînă şi o conduce — ferind-o la prag — în etac, aşezând-o în fotoliul ei, după ce i-a potrivit pernuţa la scobi­tura mijlocului. Suferă de ficat Nănoaia.

— Mersi. Şăd bini.

Îşi potriveşte sacul de catifea pe genunchi, ia din el o hârtiuţă de mătasă, îşi scoate din fiecare ureche câte-un ghemotoc de vată şi le înfăşoară în hârtiuţă cu grijă ca pe nişte nestemate.

— Elencule, să-mi aduci aminte să nu uit vata. Da' aista care-i?

— Cel mijlociu.

— Ahaaa! Acuma ştiu. Când l-o făcut mă-sa, eu eram cu că­rămidă caldă pentru maiu meu. Of! tare mă mai dure! Da' cum învaţă?

— Bine, — zice bunica.

— Da' nu-i ştrengar?

— Nu, — zice bunica.

— Da' ce cată la tine?

— Stă la bunicii lui.

— Da di ci?

— S-au îmbolnăvit fraţii lui.

— Aşaa! Şi di ci s-o îmbolnăvit numai ii?

— Răceală.

— N-au astâmpăr, zise Nănoaia. Aista-i mai cuminte.

— Aşa-s copiii, zice bunica.

— Îi strică părinţii, zice Nănoaia. Iaca i-am prins zvârlind cu chetre în gutuili meli.

— I-auzi! zice bunica. Da' matale ce să-ţi dau, coană Catincă?

— Ce mi-i da, dă-mi, da' moale şi bun să fie. Auzi, Elencu?

— O cafeluţă?

— Da, o ceaşcă mare, şi cu dulceaţă de caise, şi c-o linguriţa de rom, da di cel bun, Elencu, nu di cel cu zahăr ars.

A dracului Nănoaia!

Bunica se duce la cămară. Nepotul rămâne singur cu Nănoaia. Dar Nănoaia l-a uitat. Îşi ia ochelarii din sacul de catifea, mai scoate un colţun de lână cu andrele în el, se pune la împletit, murmurând nu ştiu ce; nume? numere? rugăciuni?

Când se întoarce bunica, Nănoaia n-a murit cu bărbia în piept: doarme galben.

Bunica numai se uită la ea, face cafeaua, o toarnă, acoperă c-o farfurioară filigeana Nănoaiei, îşi pune ochelarii şi deschide Vieţile Sfinţilor.

— Şi tu de ce stai! Adu-ţi buchile şi pune-te la învăţat.

Vorbeşte numai ceasul din părete.

Ninge. Ninge. Ninge.

Parcă nici n-ar fi Nănoaia, dacă n-ar fi atât de galben som­nul ei.

De la o vreme se trezeşte. Îşi ia dulceaţa cu lăcomie, o rumegă cu toată faţa, bea cafeaua — o fi având rom? şi de care? — stă ce mai stă, îl descoperă pe nepot, şi-ncepe:

— Da' aista care-i?

Noroc că-i iarnă, şi noaptea vine mai degrabă. Soseşte şi ser­vitoarea Nănoaiei, cu sania.

La despărţire, nepotul sărută mâna Nănoaiei.

— Da' parcă erai mai mare?

N-a uitat să-şi puie vata în urechi.

Ţoc. Ţoc.

Ţoc. Ţoc.

— Mersi. Tari bini am petrecut. Am să mai vin, Elencu.

După ce pleacă Nănoaia, bunica face o cruce mare.

— Fereşte-mă, Doamne...

Nepotul zâmbeşte.

Dar gândul lui spune la fel: Fereşte-o, Doamne...