Cuţitul de vânătoare
Două geamanduri pluteau în largul
mării, legate una de alta, ca două insule gemene. Erau pătrate, cu latura cam
de patru metri. De la mal până la ele făceam, înotând pe burtă, cincizeci de
mişcări şi de la o geamandură la alta, treizeci. O distanţă tocmai bună pentru
a înota.
Apa era aproape nefiresc de
limpede, încât, dacă te uitai în jos, vedeai lanţul gros şi greutatea de beton
de la capătul lui ce ancora geamandura. În jur erau recife de coirali. În acest
punct apa avea trei-patru metri adâncime. Nu erau deloc valuri, aşa că
geamandurile stăteau aproape nemişcate în bătaia soarelui arzător, resemnate
parcă. Deasupra, erau acoperite cu un fel de iarbă artificială, iar pe o latură
aveau montată o scară de metal.
Dacă priveai de pe geamanduri
spre mal, puteai vedea tot peisajul: plaja întinsă şi albă, turnul roşu de
supraveghere al salvamarilor, rândul de palmieri cu frunzele lor verzi. O
privelişte superbă, ca acelea pe care le întâlneşti adesea pe vederi. Dacă
urmăreai cu privirea linia plajei, în extremitatea dreaptă, cam pe unde
începeau să se zărească nişte stânci negre, se vedea hotelul unde stăteam. Era
de fapt o vilă cu etaj, cu pereţi albi şi acoperiş vopsit într-un verde puţin
mai închis decât frunzele palmierilor. Fiind sfârşitul lui iunie, încă nu
începuse sezonul estival, aşa că nu era foarte aglomerat nici pe plajă, nici la
hotel.
Pe deasupra treceau elicopterele
armatei americane, îndreptându-se spre baza din apropiere. Apăreau din larg,
zburau exact prin dreptul
celor două geamanduri
şi dispăreau dincolo de palmieri, urmându-şi traseul înspre continent.
Zburau atât de jos încât puteai distinge expresiile de pe feţele piloţilor. În
partea frontală aveau nişte antene, precum cele ale unei insecte, îndreptate înainte.
Dar în afară de elicopterele armatei care treceau pe acolo, plaja era un loc
paşnic şi liniştit, care aproape te făcea să adormi. Era perfect pentru a-ţi
petrece concediul relaxându-te în voie, nestânjenit de nimeni.
Camera în care stăteam eu şi
soţia mea era la parter, cu vedere spre plajă. Sub fereastră erau plantate
plumeria albe ce înfloriseră discret, iar dincolo de acestea se întindea o
grădină cu iarbă frumos îngrijită. Dimineaţa şi seara, câteva aspersoare
stropeau iarba cu un ticăit vlăguit, împrăştiind stropii de apă ca un evantai.
De partea cealaltă a grădinii era o piscină, apoi un rând de palmieri înalţi,
prin ale căror frunze mari şi verzi adia alizeul.
Vila avea patru camere: două la
parter, două la etaj. Lângă noi erau cazaţi o mamă şi fiul ei, veniţi din
America. Se pare că se aflau la această vilă cu mult înainte de a veni eu şi
soţia mea. Mama avea în jur de şaizeci de ani, iar fiul era cam de aceeaşi
vârstă cu noi - douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă de ani. Amândoi cu faţa alungită,
fruntea lată, buze subţiri. Nu mai văzusem niciodată o mamă şi un fiu care să
aibă trăsături atât de asemănătoare. Mama era uimitor de înaltă pentru o femeie
de vârsta ei, avea spatele drept şi mişcări agere. Judecând după conformaţia
corpului, probabil că şi fiul era înalt, la fel ca mama lui, dar cu greu puteai
să-ţi dai seama de statură, pentru că se afla într-un scaun cu rotile. Nu l-am
văzut niciodată ridicându-se în picioare. Mama lui era mereu în spatele lui
şi-l împingea. Erau amândoi foarte tăcuţi. In camera lor domnea mereu o linişte
deplină, ca într-un muzeu. Nu se auzea nici măcar televizorul. Doar de două ori
s-a întâmplat să aud muzică. Prima dată era Cvintet cu clarinet de
Mozart, iar a doua oară o muzică orchestrală pe care nu o mai auzisem, probabil
Richard Strauss. Dar, în afară de asta, nu am auzit niciodată nimic. Nu dădeau
deloc drumul la aerul condiţionat, ci stăteau cu uşa deschisă ca să intre
briza răcoroasă a mării, însă, chiar şi aşa, nu i-am auzit vreodată vorbind.
Conversaţia lor - presupunând că făceau totuşi acest lucru -trebuie să fi fost
un schimb de cuvinte şoptite. Din cauza aceasta, când eram în cameră, începuserăm
şi noi să vorbim foarte încet.
Îi întâlneam de multe ori la
cantină, pe hol sau când ieşeam la plimbare în grădină. Fiind un hotel foarte
mic, era inevitabil să trecem unii pe lângă alţii. Ne salutau amândoi cu o mică
plecăciune a capului, dar fiecare în mod diferit. Mama dădea ferm din cap, fiul
însă îşi pleca uşor bărbia şi privirea. Totuşi impresia pe care ne-o dădea
salutul lor era foarte asemănătoare. Un salut scurt care nu lăsa loc pentru
altceva.
Nici eu, nici soţia mea nu am
intrat în vorbă cu ei. Oricum aveam destule lucruri personale despre care trebuia
să discutăm: despre mutat, despre serviciu, dacă să facem sau nu un copil...
Pentru noi, aceasta era ultima vară în care aveam douăzeci şi ceva de ani. Oare
mama şi fiul despre ce vorbeau? De fapt, nu-mi amintesc să-i fi văzut de prea
multe ori vorbind.
După micul dejun, mama şi fiul se
aşezau în hol, pe canapea, şi citeau ziarul. Luau fiecare câte un ziar şi începeau
să citească pe îndelete fiecare articol, parcă s-ar fi întrecut să vadă cine
citeşte mai încet. Când nu răsfoiau ziarul, îşi aduceau de citit nişte cărţi cu
coperte foarte groase. Când îi vedeai astfel, păreau mai degrabă un cuplu în
vârstă ai cărui parteneri şi-au pierdut interesul unul faţă de celălalt, decât
mamă şi fiu.
În fiecare dimineaţă pe la ora
zece, eu şi soţia mea luam cu noi o geantă frigorifică şi mergeam pe plajă. Ne dădeam
bine cu loţiune antisolară, ne aşezam rogojinile pe nisip şi ne întindeam să
facem plajă. Eu ascultam o casetă cu Rolling Stones sau Marvin Gaye, iar soţia
mea recitea Pe aripile vântului. Spunea că a învăţat multe lucruri
despre viaţă din acest roman, însă habar n-am la ce se referea, pentru că nu am
citit niciodată cartea. Soarele se arăta dinspre continent şi, urmând parcă un
traseu opus de cel al elicopterelor, dispărea la orizont.
La ora două, mama şi fiul în
scaunul cu rotile îşi făceau apariţia pe plajă. Mama purta o rochie simplă,
deschisă la culoare, şi o pălărie albă de paie, cu boruri mari. Fiul nu purta
pălărie pe cap, în schimb avea ochelari de soare de un verde închis. Era mereu
îmbrăcat cu o cămaşă hawaiană şi pantaloni de bumbac. Stăteau la umbră sub
palmieri, în bătaia vântului. Nu făceau nimic, doar priveau marea. Mama şedea
pe un scaun pliant, fiul însă nu părăsea niciodată scaunul cu rotile. Îşi
schimbau mereu poziţia în funcţie de cum se mişca umbra lăsată de palmieri. Din
când în când, mama turna ceva dintr-un termos argintiu într-un pahar de hârtie.
Uneori o vedeam mâncând un fel de biscuiţi. Nu citeau deloc cât erau pe plajă,
doar admirau în linişte marea.
În unele zile stăteau numai vreo
treizeci de minute, după care se retrăgeau; în altele, rămâneau pe plajă chiar
şi trei ore. Uneori când înotam, le simţeam parcă privirile aţintite asupra
mea. Era o distanţă considerabilă de la geamanduri până la şirul de palmieri,
aşa că e foarte posibil să mi se fi părut doar. Sau poate eram prea sensibil.
Dar când urcam pe geamandură şi priveam spre plajă, mi se părea că se uită în
direcţia mea. Din când în când, termosul lor argintiu strălucea foarte
puternic, ca un cuţit, în lumina soarelui.
Astfel, zilele se scurgeau încet,
dar sigur, una după alta, fără nimic special care să le deosebească. Ai fi
putut foarte bine să le inversezi. Nu ar fi fost nicio diferenţă. Probabil că
nici măcar nu ţi-ai fi dat seama de acest lucru. Soarele răsărea dinspre est,
apunea la vest, elicopterele verzi treceau în zbor la joasă altitudine, iar eu
beam multă bere şi înotam în fiecare zi după pofta inimii.
În după-amiaza zilei dinaintea
plecării, m-am dus să înot pentru ultima dată. Soţia mea se odihnea, aşa că am
mers singur pe plajă. Fiind sâmbătă, venise mai multă lume decât de obicei, dar
tot nu era foarte aglomerat. Câţiva soldaţi tineri jucau volei pe nisip. Toţi
erau foarte bronzaţi, aveau părul tuns scurt şi tatuaje pe braţe. Copiii se
jucau la malul apei, unii dintre ei construind castele de nisip. Când venea
câte un val mai mare, începeau să ţipe şi să scoată chiote de bucurie. Mulţi
veniseră cu familiile, aşa că nu prea înota nimeni în larg. Pe geamanduri nu se
vedea nici urmă de om. Soarele strălucea deasupra noastră, pisipul era fierbinte.
Nici un nor pe cerul senin. Limba ceasului trecuse deja de ora două, însă mama
şi fiul nu apăruseră încă.
Am intrat în mare şi am mers până
când apa mi-a ajuns la piept, apoi am început să înot până la geamandura din
stânga. Înaintam încet, testând cu palmele rezistenţa apei şi numărând
mişcările braţelor. Apa rece a mării îmi dâdea o senzaţie foarte plăcută pe
pielea bronzată. Era atât de clară încât îmi vedeam umbra pe fundul mării.
Parcă eram o pasăre ce zbura în înaltul cerului. După patruzeci de mişcări am
ridicat capul din apă şi am zărit în faţa mea geamandura. Încă zece mişcări şi
mâna stângă i-a atins marginea. De fiecare dată era la fel. M-am lăsat în apă,
până mi s-a reglat respiraţia, apoi am apucat scara şi am urcat.
Spre surprinderea mea, era deja
cineva pe geamandură. Când m-am uitat de pe plajă nu am văzut pe nimeni, aşa că
a venit probabil în timp ce înotam. Era o americancă. Avea părul blond şi era
foarte grasă. Stătea întinsă pe burtă. Purta un costum de baie roşu cu slipul
foarte mic. Culoarea aceea îmi amintea de steguleţele din câmpurile cultivate
care atenţionează că tocmai s-a dat cu insecticid. Pentru că era corpolentă,
slipul părea şi mai mic decât era în realitate. Avea pielea albă, nebronzată.
Probabil tocmai venise.
Când am urcat pe geamandură şi
m-am scuturat de apă, şi-a ridicat doar puţin privirea şi s-a uitat la mine,
apoi a închis din nou ochii. Eu m-am aşezat în colţul opus, lăsându-mi vârful
picioarelor să se scalde în apă şi am început să admir plaja.
Mama şi fiul tot nu-şi făcuseră
apariţa sub rândul de palmieri şi nu-i vedeam nici altundeva. Metalul argintiu
al scaunului cu rotile ar fi strălucit în lumina puternică a soarelui, aşa că
nu s-ar fi putut să nu-i observ, dar nu se zăreau nicăieri. Mă simţeam
dezamăgit. Parcă lipsea ceva. În fiecare zi la ora două apăreau negreşit pe
plajă. Poate că au părăsit deja hotelul şi s-au întors acasă, oriunde ar fi
locul acesta. Dar tocmai îi întâlnisem la cantină când luau masa de prânz şi nu
mi-au dat impresia că ar fi intenţionat să plece. Au mâncat încet, ca de
obicei, meniul special al zilei, după care şi-au savurat în linişte cafeaua.
M-am întins şi eu pe burtă şi am
stat cam zece minute să mă bată soarele, ascultând sunetul valurilor ce se
izbeau de geamandură. Simţeam cum picăturile de apă din ureche se încălzesc
puţin câte puţin sub razele fierbinţi.
—
Ce cald e! a spus femeia, din partea cealaltă, de unde stătea întinsă.
Avea o voce înaltă, dulceagă.
—
Da! am răspuns eu.
— Ştii cumva cât e ceasul?
—
Nu am ceas, dar trebuie să fie în jur de două şi jumătate sau două şi
patruzeci de minute.
— Aha..., a răspuns ea aproape fără pic de
interes în glas, apoi a scos un fel de oftat.
Părea să nu fi fost mulţumită de
răspuns. Sau poate că nu-i păsa de fapt câtuşi de puţin cât era ceasul.
Picături mici de transpiraţie se
adunaseră pe corpul ei, ca nişte muşte la mâncare. Straturile de grăsime îi
începeau chiar de sub ureche, coborau în valuri spre umeri şi se continuau
până la coate, umflate şi ele. Gleznele şi încheieturile mâinilor păreau să fi
dispărut de tot sub masa de grăsime. Când o priveam, îmi venea imediat în minte
mascota de pe afişul ce face reclamă cauciucurilor Michelin. Cu toate acestea,
corpul ei obez nu-mi inspira o stare proastă de sănătate. Iar la faţă nu arăta
rău. Doar că se adunase pur şi simplu prea multă carne pe ea. Trebuie să fi
avut treizeci şi ceva de ani.
— În fiecare zi e aşa de cald?
— Da, cam în fiecare zi. Deşi mai
plouă uneori.
— Ai venit de mult aici ? Eşti
foarte bronzat.
— Asta e a noua zi.
— Eşti chiar foarte bronzat, a
spus ea cu admiraţie. Te invidiez!
În loc de răspuns, am tuşit uşor.
Atunci, am simţit cum apa din urechi a făcut un mic zgomot.
— Eu stau la hotelul unde sunt
cazaţi membrii familiilor personalului din armată, a spus femeia.
Ştiam hotelul acesta. Era un pic
mai departe de plajă.
— Fratele meu mai mare este
ofiţer în armată şi m-a invitat să vin pe la el. Nu e rău să fii în marina
militară. Ai mereu masa asigurată şi, în plus, beneficiezi de diferite facilităţi,
cum ar fi un concediu într-un astfel de loc. Pe vremea când eram elevă, chiar
în toiul războiului din Vietnam, îmi era ruşine că am rude în armată, dar de
atunci lucrurile s-au schimbat foarte mult.
Am încuviinţat uşor din cap.
— De fapt, şi fostul meu soţ a
fost în marina militară. Făcea parte din flota aeriană. Era pilot de avion. A
stat doi ani în Vietnam, după care s-a angajat pilot la United Airlines. La
vremea aceea eu eram stewardesă, aşa că ne-am împrietenit. Oare în ce an ne-am
căsătorit ? Prin o mie nouă sute şaptezeci şi... Prin şaptezeci şi ceva.
Oricum, cam în urmă cu şase ani. Se întâmplă destul de des.
—
Ce anume?
—
Când lucrezi ca personal la bordul unui avion, ai programul atât de dat
peste cap, încât stilul tău de viaţă e cu totul diferit de al celor cu un
serviciu obişnuit. De aceea e mult mai uşor să-ţi găseşti pe cineva printre cei
cu care lucrezi. Dar apoi te căsătoreşti şi renunţi la serviciu ca să stai
acasă, iar soţul îşi găseşte altă stewardesă şi se căsătoreşte cu ea. Şi asta
se întâmplă destul de des.
— Unde locuiţi acum? am
întrebat-o, încercând să schimb subiectul.
— În Los Angeles. Ai fost
vreodată în L.A.?
—
Nu.
— Eu m-am născut în L.A. Dar
ne-am mutat în Salt Lake City datorită serviciului tatălui meu. în Salt Lake
City ai fost vreodată?
—
Nu.
— Nici nu-ţi recomand să mergi, a
spus ea clătinând din cap, apoi şi-a şters cu mâna transpiraţia de pe frunte.
Mi s-a părut puţin ciudat când am
auzit că a fost stewardesă, pentru că eu nu am văzut în viaţa mea o stewardesă
atât de grasă. Mai văzusem unele solide, parcă erau luptătoare de wrestling,
sau cu braţe groase şi mustaţă, dar niciodată una obeză. Poate la vremea aceea
nu fusese atât de grasă. Sau poate că cei de la United Airlines nu pun mare
preţ pe greutatea stewardeselor.
—
Tu unde stai? a întrebat femeia. Am arătat cu degetul înspre hotel.
— Ai venit singur ?
I-am spus că am venit cu soţia
pentru câteva zile.
—
Sunteţi în luna de miere?
— Nu. Suntem în al şaselea an de căsnicie.
— Chiar aşa? a spus ea impresionată. Nu pari
atât de în vârstă.
M-am uitat din nou spre plajă.
Mama şi fiul în scaunul cu rotile tot nu se arătaseră. Soldaţii jucau în
continuare volei pe plajă. Din turnul de supraveghere, un salvamar urmărea
concentrat ceva cu un binoclu mare. În cele din urmă, din larg şi-au făcut
apariţia două elicoptere, ca nişte mesageri din tragediile greceşti care aduc
veşti proaste. Au trecut solemne pe deasupra noastră cu un zgomot asurzitor şi
au dispărut înspre continent. In timpul acesta, le-am urmărit cu privirea, fără
să spunem nimic.
— Probabil că, de acolo de sus,
pare că ne distrăm pe cinste, a spus femeia, că stăm la plajă pe geamandură,
fără griji şi fără probleme.
— Da, probabil.
— Cam toate lucrurile par
frumoase privite de la înălţime. Femeia s-a întins din nou pe burtă, cu faţa în
jos şi, sătulă parcă de conversaţie, a închis ochii. Au urmat câteva clipe de
tăcere. Am profitat de ocazie şi m-am ridicat, spunând că trebuie să mă întorc.
Am sărit în apă şi am început să înot. Pe la mijlocul drumului m-am oprit şi
mi-am întors privirea spre geamandură. Femeia se uita în direcţia mea şi-mi
făcea cu mâna. Am ridicat şi eu mâna, salutând-o scurt. Privind-o de departe,
îmi părea un delfin. Părea că în orice clipă ar fi putut să-i apară branhii şi
să se fi întors în mare.
M-am dus înapoi în cameră şi am
tras un pui de somn. Pe seară am mers la cantină şi am luat cina. Dar nici aici
nu ne-am întâlnit cu mama şi fiul. Când am venit în cameră, am observat că uşa
camerei lor era închisă. Prin fereastra mică de sticlă opacă a uşii se vedea că
lumina din cameră este aprinsă, însă nu-mi dădeam seama dacă mai erau încă
înăuntru.
— Oare cei doi au plecat deja? am
întrebat-o pe soţia mea. Nu i-am văzut nici pe plajă, nici la cină.
— Toţi pleacă mai devreme sau mai
târziu. Traiul ăsta nu poate ţine la nesfârşit.
— Da, asta aşa e, am încuviinţat.
Însă nu eram convins de acest lucru, pentru că nu mi-i puteam imagina pe cei doi în alt loc decât aici.
Ne-am întors în cameră şi am
început să ne pregătim pentru plecarea de a doua zi. Ne-am făcut bagajele -
două valize - şi le-am pus la picioarele patului. În cameră aerul a devenit
dintr-odată rece, străin. Concediul era pe sfârşite.
Când m-am trezit şi m-am uitat la
ceasul de la capătul patului am văzut că arăta ora unu şi douăzeci. Nu ştiu de
ce, dar inima îmi bătea foarte tare. M-am dat jos din pat şi m-am aşezat cu
picioarele încrucişate pe covor. Am inspirat adânc de mai multe ori. Apoi
mi-am ţinut respiraţia, mi-am relaxat umerii, mi-am îndreptat spatele şi m-am
concentrat asupra unui singur punct. Am inspirat din nou de câteva ori. După ce
am repetat acest exerciţiu de câteva ori, bătăile inimii au început să revină
la normal. Poate am înotat prea mult în după-amiaza aceea. M-a bătut şi soarele
cam tare. M-am ridicat în picioare şi m-am uitat prin cameră. La picioarele
patului cele două valize păreau nişte animale ghemuite ce se ascundeau parcă.
Văzându-le, un gând mi-a trecut prin minte: „A, da! Mâine nu vom mai fi
aici!".
În lumina albă a lunii ce se strecura pe fereastră,
soţia mea dormea adânc. Nu răsufla deloc, parcă nici nu era în viaţă. Uneori
doarme în felul acesta. La început, când eram proaspăt căsătoriţi, mă
nelinişteam văzând-o astfel. Mă gândeam dacă nu cumva a murit cu adevărat. Dar,
de fapt, aşa era somnul ei: adânc şi liniştit. M-am dezbrăcat de pijamaua udă
leoarcă de transpiraţie, apoi am tras pe mine o cămaşă şi pantaloni scurţi. Am
luat de pe masă o sticluţă de Wild Turkey şi am băgat-o în buzunar. Am deschis
încet uşa ca să nu-mi trezesc soţia şi am ieşit. Aerul răcoros şi umed al
nopţii avea un miros de plante.
Luna plină învăluia pământul în
culori stranii. Peisajul părea cu totul diferit faţă de cum arăta în timpul
zilei. Ca şi cum te-ai uita printr-un filtru special ce distorsionează culorile
şi unele lucruri par mult mai strălucitoare decât sunt în realitate, iar altele
la fel de şterse şi lipsite de culoare precum un cadavru.
Nu mă simţeam deloc obosit.
Fiecare colţ al minţii mele era treaz, ca şi cum somnul nu ar fi existat
niciodată. În jur era o linişte deplină, nu se auzeau insecte sau păsări de
noapte. Nici măcar vântul nu adia. Doar sunetul valurilor îmi ajungea la
urechi, dar şi acesta abia perceptibil. Trebuia să ascult foarte atent.
M-am plimbat alene în jurul vilei,
apoi am traversat grădina. Cu forma ei circulară, în lumina lunii, părea un lac
acoperit cu gheaţă, iar eu mergeam uşor pe deasupra, păşind cu mare grijă, ca să
nu sparg stratul de gheaţă. Trecând de grădină, ajungeai la nişte trepte
înguste de piatră care duceau la un bar în stil tropical. Veneam aici în
fiecare seară înainte de cină pentru un pahar de votcă tonică. Dar la ora aceea
târzie barul era închis, bineînţeles. Standul pentru cocteiluri, ce arăta ca un
chioşc, avea oblonul de lemn tras. Numai mesele rămăseseră nestrânse.
Umbrelele lor de soare lăsate în jos păreau nişte pterodactili ce dormeau
cuibăriţi.
Acolo l-am zărit pe tânărul în
scaunul cu rotile. Stătea singur, cu un cot sprijinit de una dintre mese şi
privea marea. Metalul scaunului absorbea parcă lumina lunii şi emitea o
strălucire rece şi lipsită de intensitate. La ora aceea târzie din noapte, părea
din depărtare un instrument special de precizie.
Era prima dată când îl vedeam
singur. Mi se părea oarecum ciudat să-l văd neînsoţit de mama lui care împingea
de obicei scaunul cu rotile. Pentru că în mintea mea îi percepeam pe cei doi,
în modul cel mai firesc, drept o singură entitate. Însuşi faptul de a avea în
faţa ochilor un asemenea peisaj incomplet mi se părea aproape o impoliteţe.
Purta o cămaşă hawaiană portocalie, cu care îl mai văzusem îmbrăcat, şi
pantaloni albi de bumbac. Stătea nemişcat, fără să facă nici cel mai mic gest.
Privea marea și-atât.
Am rămas pe loc, neputând decide
dacă să intru sau nu în vorbă cu el, dar cât timp am stat aşa, ezitând, se pare
că mi-a simţit el prezenţa, căci s-a întors şi a privit în direcţia mea. Când
m-a văzut, a înclinat uşor din cap în semn de salut.
— Bună seara! i-am spus eu.
— Bună seara! mi-a răspuns el
încet.
Era prima dată când îi auzeam
distinct vocea. Suna un pic cam somnoroasă, dar, lăsând la o parte acest
amănunt, era o voce obişnuită, nici prea groasă, nici prea subţire.
— Aţi ieşit la plimbare? m-a
întrebat el.
— Da. Nu prea reuşeam să dorm.
M-a măsurat dintr-o privire din
cap până-n picioare, apoi a zâmbit uşor.
—
Şi eu la fel. Vreţi să luaţi loc?
Am ezitat o clipă, dar am
încuviinţat şi am tras un scaun, aşezându-mă la aceeaşi masă, faţă-n faţă cu
el. Am întors capul şi am privit în aceeaşi direcţie ca şi el, spre mare. La
capătul plajei se întindeau nişte stânci crestate, atât de abrupte încât
semănau cu o brioşă tăiată în două. Valuri mici, perfecte, parcă măsurate cu o
riglă, se loveau de ele la intervale regulate. În afară de asta nu era nimic
deosebit de admirat.
— Astăzi nu te-am văzut pe plajă,
i-am spus eu.
— Azi m-am odihnit în cameră.
Mama nu s-a simţit foarte bine.
— Îmi pare rău!
— De fapt nu e vorba de starea
fizică. E mai degrabă psihicul... Stă prost cu sistemul nervos.
S-a scărpinat puţin pe obraz cu
degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Cu toate că era noaptea târziu, avea
obrajii proaspăt bărbieriţi, netezi ca porţelanul.
— Dar nu e motiv de îngrijorare.
Acum doarme buştean. Starea mamei nu e precum picioarele mele. După o noapte
de somn îşi revine. Bineînţeles că nu de tot, dar pentru un timp se va simţi
bine. Dimineaţă va fi iar pe picioare.
Timp de treizeci de secunde sau
un minut tânărul nu a mai spus nimic. Mi-am relaxat picioarele sub masă, încercând
să prind un moment pentru a mă retrage. Parcă toată viaţa am căutat momentul
potrivit pentru a mă retrage. De data aceasta însă, am pierdut acel moment.
Chiar când voiam să-i spun că ar fi timpul să plec, tânărul a început din nou
conversaţia.
—
Sunt tot felul de boli pe fond nervos. Au aceeaşi cauză, dar se
manifestă în nenumărate feluri. Fiecare are un alt efect asupra unei persoane.
La fel ca un cutremur, în funcţie de locul afectat, aceeaşi energie provoacă
fenomene total diferite. Într-un loc poate scufunda o insulă, în altul poate
ridica una din ape.
Tânărul a căscat, un căscat lung,
ceremonios, artistic, aproape rafinat. S-a scuzat după aceea. Arăta foarte obosit.
Părea că e gata să adoarmă în orice moment. Am vrut să mă uit la ceas, dar am
realizat că nu-l aveam la mână. Doar o urmă albă în formă de ceas îmi rămăsese
pe încheietura mâinii stângi.
— Nu vă faceţi griji, a spus el.
Poate par obosit, dar nu îmi e somn deloc. Dacă dorm patru ore pe noapte, îmi
este de-ajuns. Şi de obicei mă culc înspre dimineaţă, aşa că la ora asta vin
mereu aici şi stau fără să fac nimic deosebit. Privesc peisajul şi-atât. Deci
nu trebuie să vă faceţi griji pentru mine.
A luat o scrumieră Cinzano uitată
pe masă, a privit-o un timp ca şi cum ar fi fost un obiect rar, apoi a aşezat-o
la loc.
— Starea mamei se înrăutăţeşte când
se enervează şi atunci jumătatea stângă a feţei îi înţepeneşte; nu-şi mai poate
mişca nici gura, nici ochii. Dacă o priveşti din partea stângă, parcă e o vază
ciobită. Pare destul de grav, dar nu e nimic fatal. Îşi revine după o noapte de
somn.
Nu ştiam ce să răspund. Am dat
vag din cap. „O vază ciobită?"
— Vă rog să nu-i spuneţi mamei că
v-am povestit despre asta. Nu-i place să se discute despre starea ei.
— Bineînţeles, i-am spus. În
plus, dimineaţă eu şi soţia mea ne vom întoarce acasă, aşa că nici măcar nu voi
avea ocazia să vorbesc cu ea.
— Ce păcat că plecaţi! Chiar îmi
pare foarte rău.
— Da, şi mie. Dar n-am de ales.
Trebuie să mă întorc la serviciu.
— De unde sunteţi?
— Din Tokio.
— Aha, Tokio.
A mijit ochii şi a privit din nou
marea un timp. Parcă ar fi încercat, fixându-şi ţintă privirea, să vadă dincolo
de orizont oraşul Tokio.
— Voi mai rămâneţi mult aici?
— Hmm..., a spus el plimbându-şi
de câteva ori degetul de marginea scaunului cu rotile. Nici eu nu ştiu foarte
bine. Am putea sta încă o lună, dar la fel de bine şi două luni chiar. În
funcţie de cum vor evolua lucrurile. Oricum nu eu sunt cel care decide. Soţul
surorii mele mai mari deţine multe acţiuni la acest hotel, aşa că nu ne trebuie
mulţi bani pentru a sta aici. Tatăl meu are o mare companie de materiale
pentru acoperişuri în Cleveland şi, din motive practice, soţul surorii mele a
preluat conducerea. Eu nu îl prea agreez, dar, după cum bine ştiţi, nu-ţi poţi
alege rudele. În plus, nu pot spune cu mâna pe inimă că este o persoană rea. Cei
bolnavi, ca mine, tind să fie cam restrictivi în gândire.
A scos din buzunar o batistă,
apoi şi-a suflat nasul cu delicateţe, fără grabă, şi a băgat-o la loc.
— Oricum, se ocupă de afacerea cu
materiale de construcţie pentru acoperişuri, deţine acţiuni la diferite
companii şi are terenuri în multe locuri. Pe scurt, este un om foarte capabil.
La fel şi tatăl meu. Familia mea este împărţită în două categorii distincte de
persoane: cei bolnavi şi cei sănătoşi. Cei eficienţi şi cei ineficienţi. E o
diferenţă foarte clară. Mă tem că alt criteriu de clasificare ar fi inutil. Aşa
stau lucrurile şi n-ai ce-i face. Fiecare are rolul lui în viaţă. Cei sănătoşi
produc, investesc, înmulţesc averea, încercând să evite plata impozitelor - mă
rog, asta rămâne între noi doi - şi îi întreţin pe cei bolnavi. Cu alte
cuvinte, este un sistem de diviziune a muncii.
Aici s-a oprit şi a respirat
adânc. Câteva momente a bătut cu unghiile în masă. Eu tăceam şi aşteptam să
continue.
— Ei sunt cei care hotărăsc:
staţi aici o lună, dincoace o lună... Din punctul ăsta de vedere, suntem asemenea
ploii - adică eu şi mama - când într-un loc, când în altul.
Valurile se loveau de stânci şi
se retrăgeau lăsând în urmă o spumă albă, iar după ce aceasta dispărea, veneau
alte valuri. Stăteam şi priveam absent mişcarea lor continuă. Pe cer nu era
niciun nor, iar lumina lunii arunca pe stânci umbre diforme.
— După cum am spus, e vorba de o
diviziune a muncii şi tocmai de aceea avem şi noi rolul nostru. Nu e doar o
legătură unilaterală: doar noi să primim ajutor de la ei. Cum să spun... prin
faptul că nu facem nimic, compensăm pentru munca depusă în plus de ei.
Echilibrăm balanţa, aducem un fel de aplanare a excesului lor. Acesta este
motivul existenţei noastre. Înţelegeţi ce vreau să spun?
Cred că înţelegeam oarecum, dar
i-am spus că nu sunt foarte sigur. A râs uşor.
— Familia este un lucru ciudat.
Ea însăşi trebuie să fie o premisă, altfel sistemul nu poate funcţiona bine. În
acest sens, picioarele mele invalide devin pentru familia mea un fel de afiş.
Ajung să reprezinte punctul de plecare pentru multe lucruri.
A continuat să bată cu degetele
în masă, dar nu o făcea într-un mod enervant. Îşi mişca degetele ca şi cum s-ar
fi gândit în linişte la ceva, parcă se afla în propria-i temporalitate.
— Lipsa se îndreaptă spre o lipsă
şi mai mare, în timp ce excesul se îndreaptă spre un exces şi mai mare. Este
laitmotivul acestui sistem. După cum a spus Claude Debussy când a văzut că nu
prea avansează cu opera pe care voia să o compună: „îmi petrec zi şi noapte
alergând, căutând nimicul (rien) pe care îl creez". Cam asta este
şi menirea mea, să creez nimicul - rien.
S-a oprit din povestit, dar de
data asta nu a mai continuat. S-a cufundat din nou într-o tăcere desăvârşită.
Conştiinţa lui rătăcea prin cine ştie ce locuri îndepărtate. Sau poate prin
nimicul (rien) din el însuşi. După un timp conştiinţa i-a revenit, dar
parcă s-ar fi întors într-un punct diferit de locul din care plecase. Mi-am
frecat uşor obrazul. Asprimea pe care o lăsa pielea nerasă îmi spunea că
timpul a trecut fără doar şi poate.
Am scos din buzunar sticluţa de
whisky Wild Turkey şi am pus-o pe masă.
— Nu am pahare, dar vrei să bei o
gură de whisky? A clătinat din cap.
— Mulţumesc, nu beau alcool. Nu
ştiu cum aş reacţiona odată ce aş apuca să beau. Dar nu am nimic împotrivă dacă
vreţi să beţi. Vă rog, nu vă reţineţi din cauza mea.
Am înclinat sticluţa şi am luat o
înghiţitură, lăsând whisky-ul să-mi curgă încet pe gât. Am simţit cum mă arde
puţin stomacul. Am închis ochii şi am savurat acea fierbinţeală. Tânărul stătea
şi mă privea din capătul celălalt al mesei.
— Poate vi se va părea ciudată
întrebarea mea, dar vă pricepeţi cumva la cuţite?
— La cuţite?
— Da. Cuţite de tăiat, cuţite de
vânătoare...
I-am spus că în excursii foloseam
un cuţit normal, dar nu aveam cunoştinţe speciale despre cuţite. Tânărul a părut
puţin dezamăgit de răspunsul meu, dar a revenit imediat la starea lui
obişnuită.
— Mă rog, nu contează, spuse el.
De fapt, am un cuţit la care aş vrea să vă uitaţi puţin. L-am cumpărat acum o
lună dintr-un catalog, prin poştă. Dar nu ştiu mai nimic despre cuţite. Nici
măcar nu ştiu dacă este de calitate sau nu. De aceea voiam să-l arăt cuiva, să
văd ce părere are. Dacă nu vă deranjează, bineînţeles.
—
Nu, deloc.
A scos din buzunar un cuţit de
vreo zece centimetri, frumos arcuit. L-a pus cu grijă pe masă. S-a auzit un
sunet greu la contactul dintre cele două obiecte. Acela era cuţitul lui de
vânătoare.
—
Vă rog să nu înţelegeţi greşit. Nu am de gând să rănesc pe cineva cu el
sau să-mi fac mie vreun rău. M-am trezit brusc într-o zi că îmi doresc foarte
mult să am un cuţit ascuţit. Cred că a fost ceva care m-a făcut să gândesc
astfel, însă nu îmi amintesc ce anume. Am simţit că trebuie neapărat să am un
cuţit şi nu îmi puteam înfrânge această dorinţă. Nu am avut alt motiv. Aşa că
am căutat într-un catalog şi l-am comandat. De atunci îl port mereu în buzunar.
Dar nimeni nu ştie acest lucru, nici măcar mama. E secretul meu. Sunteţi
singura persoană căreia i-am spus despre acest lucru.
—
Şi mâine mă întorc la Tokio.
—
Da, aşa e! a spus el zâmbind.
A luat cuţitul în mâini, l-a
aşezat în palmă şi l-a cântărit, ca şi cum greutatea lui ar fi avut o
semnificaţie deosebită. Apoi mi l-a întins peste masă. Când l-am luat în mână,
am simţit într-adevăr că are o greutate ciudată. Parcă nu era un simplu obiect,
ci o fiinţă cu conştiinţă de sine, cu voinţă proprie. Bucăţi de lemn erau
încrustate în alama mânerului şi cu toate că stătuse mult timp în buzunar,
părţile din metal erau reci la atingere.
— Puteţi să-l desfaceţi, să
vedeţi şi tăişul!
Am apăsat deschizătura din vârful
mânerului şi am scos lama cuţitului, care a ieşit cu un clic uşor. Era grea,
avea cam opt centimetri lungime şi un şanţ incrustat de-a lungul ei. Cu lama
scoasă, cuţitul era parcă şi mai greu. În plus, am fost surprins cât de bine se
potrivea în palma mea. L-am fluturat prin aer cu rapiditate de câteva ori, în
toate direcţiile. Datorită greutăţii lui, am reuşit să-l manevrez cu mişcări
sigure şi precise. Vârful lamei de oţel străpungea aerul, lăsând parcă linii
tăioase în urma mişcărilor mâinii.
— E un cuţit de bună calitate. Nu
ştiu multe lucruri despre cuţite, dar acesta nu e greu de manevrat şi îl
cuprinzi foarte bine în mână.
— Mă bucur să aud asta! Dar nu e
cam mic pentru un cuţit de vânătoare?
— Hmm... Nu neapărat. Depinde
pentru ce vrei să-l foloseşti.
— Da, aşa e, a spus el
încuviinţând apoi de câteva ori doar pentru sine, parcă ar fi vrut să se
convingă de acest fapt. Într-adevăr, depinde la ce îl foloseşti.
Am închis lama la loc în locaşul
ei şi i-am înapoiat cuţitul. Tânărul a scos din nou lama şi a învârtit cu îndemânare
cuţitul. Apoi, ca şi cum ar fi ochit o ţintă cu o armă, a închis un ochi şi a
îndreptat cuţitul înainte, spre lună. Lumina ei s-a reflectat în metalul lamei
şi pentru o clipă a luminat profilul tânărului.
—
Aş mai avea o rugăminte, a spus el. Aţi putea să tăiaţi ceva cu el?
—
Să tai ceva? Ce anume de exemplu?
— Nu contează. Orice se găseşte pe aici prin
jur. Eu sunt imobilizat în scaunul acesta cu rotile şi nu sunt foarte multe
lucruri pe care le pot tăia. Aş vrea să tăiaţi dumneavoastră ceva cu el.
Nu vedeam de ce l-aş refuza, aşa
că am luat cuţiul şi am străpuns de câteva ori cu el trunchiul unui palmier din
apropiere, după care am desprins o parte din coaja tulpinii. Apoi am luat de
lângă piscină o bucată de polistiren care era pe jos şi am tăiat-o în două,
transversal. Cuţitul tăia chiar mai bine decât m-am aşteptat.
— E fantastic cuţitul acesta! am
spus eu.
— E făcut manual de un artizan.
De fapt a fost destul de scump.
Am îndreptat şi eu lama spre
lună, la fel ca şi el, şi am privit cu atenţie cuţitul. În lumina lunii pline,
părea frunza unei plante sălbatice care tocmai a ieşit la suprafaţă despicând
pământul. Era probabil lucrul ce leagă nimicul de exces.
—
Încercaţi să mai tăiaţi şi altceva, spuse tânărul. Am luat şi am tăiat
tot ce mi-a ieşit în cale: coajafructelor de palmier căzute pe jos, frunzele
mari şi groase ale plantelor tropicale, meniul de la intrarea barului. Am
despicat şi am cioplit chiar şi câteva bucăţi de lemn aduse de curent pe malul
mării. Când nu am mai avut ce tăia, am îjiiceput să străpung fără zgomot aerul
nopţii, mişcându-mă încet, ca şi cum aş fi exersat Tai Chi(*). Nu era niciun
lucru în jur care să-mi stea în cale. Noaptea era profundă, timpul era moale şi
plin de umezeală, iar lumina lunii amplifica şi mai mult această profunzime şi
moliciune.
În timp ce despicam aerul cu acel
cuţit de vânătoare mi-am amintit deodată de femeia aceea grasă pe care am o
întâlnisem după-amiază, fosta stewardesă de la United Airlines. Aveam impresia
că în jurul meu pluteşte amorfă, asemenea unei cețe, carnea ei albă, plină,
masivă. În ceaţa aceea erau cuprinse geamandura, marea, cerul, elicopterele,
chiar şi piloţii. Am încercat să trec lama cuţitului prin ceaţă şi tot ce era
învăluit în ea, dar nu reuşeam să apreciez corect distanţa. Cu toate că păreau
atât de aproape, fiecare lovitură era o ratare. Doar câţiva centimetri mai
aproape şi le-aş fi sfâşiat. Oare să fi fost o iluzie sau eu însumi eram iluzia?
Nu reuşeam să-mi dau seama. „Nu contează - m-am gândit eu - oricum mâine nu voi
mai fi aici."
—
Uneori am un vis - a spus tânărul din scaunul lui cu rotile.
Vocea lui avea o rezonanţă
ciudată, ca şi cum ar fi venit din fundul unei gropi adânci.
— Iar în visul acesta am un cuţit
înfipt foarte adânc în partea moale a capului meu, în interior, unde se găsesc
amintirile. Dar nu e greu deloc şi nici nu mă doare. Doar că stă aşa înţepenit
acolo... Iar eu privesc această scenă de undeva, din alt loc, ca şi cum ar fi
vorba despre o altă persoană, dorindu-mi să vină cineva şi să scoată cuţitul,
dar nimeni nu ştie că e înfipt în capul meu. Încerc să îl scot singur, dar nu
ajung cu mâna până în interiorul capului meu. E atât de ciudat! Am reuşit să-l
înfig, dar nu mai reuşesc să-l scot şi în timpul acesta lucrurile încep să
dispară încet-încet, până şi eu însumi, iar în final nu rămâne decât cuţitul.
Cuţitul rămâne mereu. Ca osul alb al unui animal preistoric, purtat de valuri
până la ţărm... Cam aşa arată visul meu.
(*) Tai Chi
Chuan reprezintă una dintre ramurile practicii taoiste; mai cunoscut ca artă
marţială, este caracterizat prin mişcări lente, circulare, continue şi
folosirea principiului yin-yang.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu