Acum ceva vreme, uitându-mă la textul scris de un amic virtual şi atârnat pe peretele lui de Facebook, am depistat o eroare: scrisese „ce bine e să fi independent”, în loc de „ce bine e să fii independent”. Eroare pe care, de altfel, o comit foarte mulţi oameni în zilele noastre, în aşa măsură încât tare mă tem că nu mai e mult şi Academia va propune noi reguli de ortografie, printre care şi cea care elimina complet cel de-al doilea i şi cel de-al treilea i. Vom vedea atunci în cărţi dialoguri de tipul:
- Da, am doi copi.
- Mă bucur pentru tine. Ce bine e să ai copi!
- Fi liniștit, o să ai și tu. Copi vin când vrea Dumnezeu, știe el mai bine ceți trebuie.
- Merci pentru incurajări. Te las acum, să trăiești și tu și copi tăi”
Dar să revin la amicul meu virtual. După ce i-am atras atenția că a comis eroarea cu pricina, a făcut o pauză ceva mai lungă, asta dovedind că s-a dus să verifice. A verificat, s-a convins, apoi a revenit și mi-a transmis următorul mesaj:
- Cred că voi supraviețui.
Bun, am mai schimbat câteva impresii şi asta a fost tot. După aia, însă, am stat şi m-am gândit la felul în care oamenii reacţionează atunci când cineva le arată că au făcut o eroare. Atunci când îi atragi cuiva atenţia că scrie greşit, îi faci un serviciu şi el ar trebui, în mod normal, să-ţi spună cam aşa: „Da, am greşit. OK, merci că mi-ai atras atenţia, de-acum ştiu cum se scrie corect, omul cât trăieşte învaţă etc”. Practic, tu l-ai ajutat pe acel om să nu mai greşească, să nu se facă eventual de râs în faţa altora etc. Sunt multe feluri în care poţi recunoaşte simplu că ai greşit ceva. Amicul meu, însă, a ales să-mi răspundă astfel: „Cred că voi supravieţui”. Ce a vrut să spună cu asta? Nimic altceva decât că greşeala pe care a făcut-o nu a fost una capitală - nimeni nu o să-i ia viaţa din pricina ei. Foarte adevărat, i-aş fi putut răspunde - dar cine a adus vorba de pierderea vieţii? Cine a pomenit de varianta în care tu ai putea să mori pentru faptul că ai scris cu un i în loc de doi? Nimeni, evident. Şi atunci de ce un asemnenea răspuns? Poate că amicul consideră că erorile mici nu ar trebui semnalate, ci doar cele enorme, în urma cărora poţi să-ţi pierzi viaţa? Greu de crezut. Dacă ar fi fost să insist sunt convins că până la urmă ar fi mărturisit că şi erorile în urma cărora poţi să-ţi pierzi un ochi ar trebui semnalate, precum şi cele care pot conduce la incendierea casei etc. Şi atunci de ce un asemenea răspuns?
Explicaţia este următoarea: cu foarte rare excepţii, omului îi vine greu să accepte că a făcut o greşeală şi, mai ales, că altcineva l-a prins asupra faptului. De cele mai multe ori, el se apucă să inventeze explicaţii care conduc la ideea că oricine în locul lui, pus în aceeaşi situaţie, ar fi săvârşit respectiva greşeală. Dar sunt şi din cei care îţi ripostează cu „parcă tu n-ai greşit niciodată” sau cu alte asemenea texte, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că atunci când tu le-ai arătat că au greşit ceva, ai făcut-o ca să-i umileşti, ori să te arăţi pe ţine însuţi mai presus decât ei etc. Şi foarte mulţi oameni, atunci când sunt forţaţi să admită că au greşit, recurg la metoda amicului meu virtual: bagatelizează greşeala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu