A doua zi, către prânz, m-am plimbat puțin prin cimitir. Avusesem o zi surprinzător de grea, și priveam distrat peste morminte, cu creierul în vacanță. La o răscruce m-am întâlnit cu Iancovici.
Îmbătrânise mult de la moartea lui Natan. Îmbătrânise, albise, privirea îi era speriată parcă, și vocea nesigură. Dar acum mi-a vorbit foarte drept și neșovăitor, de parcă își adunase toate puterile pentru asta.
- Ascultă, Gigi, ai stat destul aici, ar trebui să cauți ceva în altă parte.
Față de formulele de reverență dinainte, tutuiala mi-a spus, deodată, că vorbele de acum sunt gândite demult.
- Lumea se schimbă când nici nu știi. Și nu ai dreptul să te închizi lumii și să te superi pe mersul ei. Ești tânăr și trebuie să trăiești ca un tânăr. Eu simt că n-o mai duc mult. De aceea îți spun.
- Lumea e ca o oglindă cu două fețe. Pe ce parte o întorci, tot nu vezi dincolo, și tot pe tine te arată. Fiecare parte se întoarce împotrivă, și sunt despărțite printr-un miez de nimic. Dacă privești prea adânc și prea des, orbești. Nu trebuie să privești mai mult decât e nevoie. Ce trăim azi nu știm ce e, credem doar că știm. Și mai târziu ne vom da seama că a fost altceva, și n-am știut. Și poate abia atunci va fi ce visăm astăzi.
Întortocherea frazei mă zăpăcise puțin. Dar seriozitatea glasului și catifeaua tristă a privirii mă emoționau.
- Și să nu ții minte. Să nu te chinui cu ce-a fost. Să nu te lași pradă timpului. Să nu i te supui. Să crești afară din el și dincolo de el. Numai așa vei fi cu adevărat al timpului tău. Și să nu faci rău la oameni, ca să nu-ți faci ție. Să fii bun măcar din deșteptăciune, dacă nu din suflet.
Am tușit, am vrut să răspund ceva, nu știam prea bine ce. El s-a întors pe jumătate, ca și cum ar fi vrut să plece, dar a adăugat, luându-mi-o înainte:
- Vezi, lumea asta, zilele astea, sunt toate făcute pentru tine, chiar dacă sunt grele și ciudate și te dor uneori. Altele nu se vor da. Și zilele se deschid, orice s-ar întâmpla, încet, dar se deschid. Sămânța trebuie să se facă fruct. Urmează calea sămânței, nu cădea pe piatră, și să nu te temi de vânt. Vântul te ia uneori, te poartă la înălțimi de spaimă, dar te aruncă pe urmă în cea mai mănoasă țarină.
După asta s-a întors și a plecat.
M-am gândit până seara, când mi-am spus că are dreptate. Dând vorbele lui la o parte, m-am găsit pe mine. Iar de a doua zi n-am mai venit. Am găsit altceva apoi, și odată cu acest altceva s-a ivit un nou făgaș în viață. A fost așa cum a spus, dar de înțeles bine nici azi nu pot spune că am înțeles, azi, în plină lumină. Dar aștept amănuntul acela care le leagă pe toate, când se va arăta, și sub care chip.
Sfârșit
Petru Popescu - Sfârșitul bahic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu