Vine Măriuca cu broboada strâmbă
ş-un sughiţ în piept.
— Coniţă, ţaţa trage să moară.
„Ţaţa"-i bucătăreasa;
nevasta lui Buţirchi.
Bunicul se ridică în picioare,
gata să se clatine şi să cadă din nou în fotoliu.
Bunica nici nu se clinteşte.
— I-o chicat vătămături.
— De unde-i vine? repetă bunica,
tăios.
— Sî vaitî di inimî, — zice
Măriuca, apăsându-şi mult mâinile pe burtă.
— O mâncat mult curechi? întreabă
bunica.
— Zîci că numai o gustat, zîci ţaţa,
da' nie ni-o rămas o nica tătî.
— Adă un pahar cu apă, —
porunceşte bunica.
Vine Măriuca cu paharul —
zdupa-zdupa — de parc-ar aduce cofele de la fântână.
Între timp, bunica a descuiat
dulăpaşul de lemn auriu, cu medalion pictat, de lângă fereastră.
Nepotul vine încetişor la spatele
bunicii care umblă în dulap.
Trei rafturi pline de sticle,
sticluţe, şipuri, flacoane, flaconaşe, ploscuţe - albastre, verzi, trandafirii;
cutii, cutiuţe, pachete, pacheţele, gavanoşele...
Mare lucru nu-i de văzut. Dar
mirosul dulăpaşului e tulburător. Ca şi mâinile bunicii, miroase a turte de
migdale cu apă de flori, şi încă a ceva. A ce? Nepotul caută, caută — parcă
prin amintiri...
Bunica a găsit pacheţelul cu
sare-amară.
— Hop şi tu ca musca la arat, —
zice ea, dând cu ochii de nepot.
— Ce e în dulap, bunică?
— Spiţeria mea. Am de toate, ameninţă ea; şi pentru tine.
„Ţaţa" a înviat cu
sare-amară.
Odată şi Măriuca s-a văitat că
moare, chemând-o pe mămuca. Bunica iar a umblat la spiţerie, şi iar nepotul a
fost ca musca la arat. N-a mai murit nici Măriuca.
Altădată nepotul s-a plâns că-l
supără un coş.
— Hai la spiţerie, bubosule. Îţi ies
păcatele. Închide ochii să te dreg. I-a pus bunica ceva, cu vârful unui dop de
sticlă; o pecete rece, din ce în ce mai rece. Şi coşul s-a uscat.
— Cum se cheamă, bunică, doctoria
matale?
Bunica nu i-a răspuns îndată. S-a
uitat la nepot cu încruntare şi adâncire, vrând parcă să se încredinţeze dacă-i
vrednic de un astfel de secret. Apoi a spus scurt:
— Afion.
Nepotul nu ştie dacă „Afion" e numele unei doctorii, sau o glumă
de-a bunicii. Dar a păstrat cuvântul care-i va aduce aminte ca o vorbă magică,
după ani şi ani, de mirosul acela de turte de migdale cu apă de flori, poate şi
de bomboane englezeşti, şi de mai ce? şi de mai ce? al spiţeriei bunicii —
miros pe care niciodată nu-l va regăsi printre parfumurile pământului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu