Lumea pierduta (16)

O manifestaţie

 Aș vrea să aduc aici mulţumirile noastre tuturor prietenilor de pe Amazon, pentru bunăvoinţa şi grija ospitalieră cu care ne-au înconjurat în timpul călătoriei la întoarcere. In special, aş vrea să-i mulţumesc domnului Penalosa şi celorlalţi funcţionari ai guvernului brazilian pentru o întreagă serie de măsuri care ne-au uşurat drumul, precum şi domnului Pereira de Para, căruia îi datorăm, prin prevederea sa, reapariţia noastră între oameni sub o înfăţişare civilizată. S-ar părea că suntem cu totul lipsiţi de recunoştinţă faţă de buna primire ce ni s-a făcut, dar, cum nu putem face altfel, am prevenit gazdele şi binefăcătorii noştri că şi-ar fi pierdut atât timpul, cât şi banii, încercând să ia de la capat expediţia întreprinsă de noi. În relatările mele am schimbat până şi numele locurilor, şi sunt sigur că, pentru oricine ar încerca să sa apropie de ţara noastră necunoscută, ea ar rămâne la o depărtare de mii de mile.

 Interesul pe care îl trezea trecerea noastră prin America de Sud îl socoteam ca pe o manifestaţie cu totul locală şi pot să-i asigur pe prietenii noştri din Anglia că nu aveam nici cea mai mică idee despre vâlva stârnită în Europa de zvonurile acelea mărunte care se răspândiseră cu privire la aventurile noastre. A fost nevoie de nenumărate mesaje telegrafice, care ne-au sosit unele după altele chiar din momentul când "Ivernia" a ajuns la 500 de mile de Southampton, în care ni se ofereau sume enorme de către agenţiile de publicitate şi de către gazete, în schimbul doar a câtorva cuvinte despre rezultatul călătoriei noastre, pentru ca, în sfârşit, să înţelegem gradul de intensitate la care ajunsese nu numai curiozitatea oamenilor de ştiinţă, ci chiar şi interesul opiniei publice mondiale. Am hotărât de comun acord să nu facem nicio comunicare presei până nu vom stabili o întrevedere cu membrii Institutului de Zoologie; era de datoria noastră, ca unii ce fusesem delegaţi de către acest for, să-i prezentăm primul raport informativ asupra cercetărilor noastre. La Southampton, înconjuraţi de gazetari, am refuzat net să dăm vreun amănunt, ceea ce a avut ca efect să atragă atenţia publicului asupra şedinţei anunţate pentru seara de 7 noiembrie. Sala Institutului de Zoologie, unde se înjghebase misiunea noastră, era neîndestulătoare pentru acest scop, şi numai Queen’s Hall, din Regent Street, a fost socotit ca destul de încăpător. Se ştie astăzi că organizatorii şedinţei se gândiseră la început la Albert Hall, dar şi acesta li se păru prea mic.

 Şedinţa trebuia să se ţină a doua seară după întoarcerea noastră. Bineînţeles că până atunci aveam fiecare destule afaceri personale de care să ne ocupăm. În ce priveşte pe ale mele, prefer pentru moment să le trec sub tăcere. Poate că, atunci când lucrurile se vor mai învechi, o să-mi fie mai uşor să mă gândesc la ele sau poate chiar să le scriu. La începutul acestor relatări am povestit motivele hotărârii mele. Aş fi obligat, fără îndoială, ca la sfârşitul lor să expun rezultatele. Cine ştie dacă nu va veni o zi când o să regret tot ce s-a întâmplat? Dar pentru moment, abia scăpat dintr-o aventură neverosimilă, nu pot avea decât recunoştinţă pentru forţa care m-a împins spre ea.

 Şi acum, am ajuns foarte aproape de punctul culminant al aventurii noastre. În timp ce mă întrebam ce mijloace să folosesc ca să-l descriu mai bine, ochii mi-au căzut asupra unei note informative din propria mea gazetă, semnată, la 8 noiembrie, de colegul şi prietenrul meu Macdona. Ce aş putea face mai bun decât s-o reproduc? Mărturisesc că gazeta noastră, dat fiind că participase şi ea la aventură prin trimiterea unui corespondent, manifesta un entuziasm nemaipomenit. Dar nici celelalte mari cotidiane nu erau mai reţinute în relatările lor. Iată ce scria Macdona:

 O LUME NOUA MARE MITING LA QUEEN’S HALL SCENE FURTUNOASE UN INCIDENT EXTRAORDINAR MANIFESTAŢIE NOCTURNA ÎN REGENT STREET

 «Şedinţa Institutului de Zoologie, comentată anticipat cu atâta vigoare, ţinută în scopul de a asculta raportul Misiunii de anchetă trimisă anul trecut în America de Sud spre a verifica afirmaţiile profesorului Challenger cu privire la o presupusă continuitate a vieţii preistorice pe acel continent, a avut loc aseară, în sala mare de la Queen’s Hall, şi suntem în măsură să afirmăm că, după toate probabilităţile, istoria ştiinţei a marcat un punct capital. Incidentele senzaţionale petrecute ieri seara au dat acestei şedinţe un caracter de neuitat pentru toţi participanţii. (Uf! confrate Macdona, ce preambul înfiorător!) In principiu, nu erau admişi în sală decât membrii Institutului şi prietenii lor, dar termenul acesta de "prieten" e atât de elastic, încât cu mult înainte de deschiderea şedinţei, care fusese anunţată pentru ora 8, publicul se îmbulzea în toate cele patru colţuri ale imensei săli. Mai mult încă: la ora 8 fără un sfert, marele public, care se vedea înlăturat pe nedrept, a forţat intrările. S-a produs o învălmăşeală de nedescris, cu prilejul căreia mai multe persoane au fost rănite, ca, de pildă, inspectorul Scoble de la Secţia H, care, din nefericire, s-a ales cu piciorul rupt. Calculând după această invazie cu nimic justificată, care nu numai că umplea coridoarele, dar nu respecta nici măcar locurile presei, am putea să evaluăm la aproape 5 000 numărul persoanelor care aşteptau sosirea exploratorilor. Când, în sfârşit, au apărut, cei aşteptaţi s-au urcat pe o estradă, unde mai erau şi alţi oameni de ştiinţă marcanţi, şi nu numai din ţara noastră, dar şi din Franţa şi Germania. Suedia era de asemenea reprezentată prin profesorul Sergius, ilustrul zoolog de la Universitatea din Upsala. Cei patru eroi ai serii au fost de la început ţinta unei călduroase manifestaţii: întreaga asistenţă, în picioare, i-a ovaţionat timp de câteva minute în şir. Totuşi, un observator experimentat ar fi putut remarca, în mijlocul aclamaţiilor, unele semne de protest şi ar fi dedus că seara avea să fie mai mult animată decât unanimă. Dar nimeni în sală n-ar fi putut măcar să bănuiască întorsătura pe care aveau s-o ia lucrurile.

Nu mai este nevoie să descriu înfăţişarea celor patru călători: toate gazetele le-au publicat în ultimul timp fotografiile. Oboseala pe care au îndurat-o n-a lăsat asupra lor urme prea adânci. Poate că barba profesorului Challenger e ceva mai zbârlită, poate că figura profesorului Summerlee e mai ascetică, poate că aceea a lordului John e mai osoasă şi poate că toţi trei sunt mai arşi de soare ca în momentul când au părăsit ţara, dar toţi au acelaşi aer de perfectă sănătate. Cât despre reprezentantul nostru, E. D. Malone, binecunoscut atlet şi jucător de rugbi internaţional, pare mai în formă ca oricând. În timp ce-şi rotea privirea prin sală, un zâmbet de mulţumire îi lumina faţa simplă şi cinstită. (Ehei, Mac, dacă pun mâna pe tine vreodată...)

 Când s-a mai restabilit liniştea şi asistenţa şi-a reluat locurile, după ce s-au terminat ovaţiile la adresa exploratorilor, preşedintele, în persoana ducelui de Durham, a spus şi el câteva cuvinte. Nu voia, a zis, să oblige asistenţa să aştepte nicio clipă mai mult plăcerea pe care avea să i-o facă această şedinţă. Şi nu se cădea să anticipeze cu nimic asupra celor ce va releva profesorul Summerlee, raportorul comisiei. Dar era sigur că rumoarea stârnită era o încoronare a succesului expediţiei. (Aplauze.) Pe cât se pare, romantismul n-a dispărut cu totul, deoarece a rămas cel puţin încă un teren pe care imaginaţia romancierului se putea întâlni cu cercetările ştiinţifice actuale. Vorbitorul nu mai adăugă, înainte de a lua loc, decât că se bucură, împreună cu întreaga asistenţă, văzându-i pe îndrăzneţii exploratori întorşi teferi din misiunea lor grea şi primejdioasă, pentru că nu se poate tăgădui că orice nenorocire i s-ar fi întâmplat expediţiei, ar fi prilejuit o pierdere ireparabilă in domeniul ştiinţei zoologiei. (Aplauze prelungite, la care s-a asociat şi profesorul Challenger.)

 Profesorul Summerlee s-a ridicat, şi aceasta a constituit semnalul unei noi explozii de entuziasm, care s-a reînnoit de câteva ori în timpul expunerii sale. Nu vom da aici in extenso această expunere, pentru bunul motiv că vom publica separat o dare de seamă semnată de corespondentul nostru special, ca supliment al gazetei noastre. Vom da numai câteva indicaţii generale. După ce a descris împrejurările în care a luat naştere această călătorie şi după ce a adus elogii prietenului său, profesorul Challenger, elogii însoţite de scuze pentru neîncrederea cu care privise la început afirmaţiile sale, pe deplin verificate acum, oratorul a descris călătoria însăşi, ferindu-se cu grijă de orice amănunt sau indicaţie care ar îngădui cuiva să dea de urma podişului. El a trasat în linii generale itinerarul urmat de la fluviu până la poalele stâncilor, captivând auditoriul cu relatarea dificultăţilor pe care le-a întâmpinat expediţia ca să le escaladeze, şi, în sfârşit, a descris cum au reuşit s-o facă, datorită unor eforturi uriaşe care au costat viaţa a doi servitori devotaţi. (Prin uimitoarea relatare a morţii celor doi metişi, Summerlee căuta să evite tot ceea ce ar fi putut stârni vreo discuţie în legătură cu această împrejurare.)

 Purtându-şi ascultătorii până pe podiş şi ţinându-i prizonieri acolo datorită prăbuşirii accidentale a podului de peste prăpastie, profesorul a descris ororile şi în acelaşi timp atracţiile acestei lumi excepţionale. N-a vorbit nimic despre întâmplările personale, ca să poată pune accentul pe bogatele cuceriri ştiinţifice, reprezentate prin observaţii făcute asupra animalelor, păsărilor, insectelor şi plantelor de pe podiş. În ce priveşte coleopterele şi lepidopterele, a adunat în câteva săptămâni 46 de specii noi din primele şi 94 din cele din urmă. Dar bineânţeles că interesul publicului era concentrat mai cu seamă asupra animalelor mari, despre care se presupunea că ar fi dispărut demult. Cu privire la ele, era cu putinţă să se întocmească chiar de pe acum o listă lungă, care urma să fie completată după cercetări mai ample. Tovarăşii săi şi el însuşi văzuseră cel puţin 12 specii de animale, care nu aveau nici cea mai mică legătură cu cele cunoscute până astăzi de ştiinţă. Urma ca ele să fie examinate cu grijă şi clasificate. Oratorul a citat printre altele un şarpe de culoare purpurie, a cărui piele avea o lungime de 5l de picioare, şi a mai menţionat o lighioană albicioasă, asupra căreia avea bănuieli că ar fi mamiferă, care răspândea pe întuneric o lumină fosforescentă, ca şi o molie neagră uriaşă, a cărei muşcătură era considerată de indieni ca fiind una dintre cele mai veninoase. În afară de aceste forme de viaţă cu totul noi, pe podiş trăia un foarte mare număr de fiinţe preistorice cunoscute, dintre care unele puteau veni din perioada jurasică. Printre acestea a menţionat uriaşul şi grotescul stegosaur, pe care Malone îl văzuse într-una din zile adăpându-se la lac şi care se află desenat în albumul de schiţe al aventurierului american Maple White, primul descoperitor al acestei lumi necunoscute. A descris apoi iguanodonul şi pterodactilul, care le-au produs exploratorilor cele dintâi două mari surprize. I-a speriat pe ascultători vorbindu-le despre acei groaznici dinosauri carnivori care i-au urmărit de mai multe ori pe oamenii expediţiei şi care erau mult mai înspăimântători decât toate vietăţile pe care le întâlniseră. A trecut apoi la pasărea aceea fioroasă cu picioarele lungi, numită phororacus, şi la cerbul uriaş, care mai trăieşte încă în ţinutul acela. Dar când a început să descrie misterele lacului central, curiozitatea şi entuziasmul publicului au atins paroxismul. Oamenii se pişcau unii pe alţii, ca să se convingă că erau treji şi că ascultau explicaţiile unui profesor sănătos şi cu mintea limpede, care, în vorbe măsurate, descria peşti-şopârle cu trei ochi şi şerpi uriaşi care umpleau întinderea de apă. Mai departe a dat câteva lămuriri asupra indienilor şi asupra extraordinarului trib de maimuţe antropoide, care puteau fi considerate ca venind imediat după pithecantropul din Java şi care se apropiau mai mult ca orice altă specie cunoscută de acea formă ipotetică numită „veriga de legătură”. În sfârşit, a descris, încântând auditoriul, ingenioasa dar foarte primejdioasa invenţie aeronautică a profesorului Challenger şi şi-a încheiat remarcabila dare de seamă cu o descriere a felului în care Comisia îşi găsise drum spre lumea civilizată.

 După votarea unei adrese de felicitări, iniţiată de profesorul Sergius de la Universitatea din Upsala, s-ar fi putut crede că şedinţa se sfârşise. Dar curând s-a dovedit că evenimentele aveau să ia o întorsătură mai agitată. Din când în când se arătaseră unele semne de ostilitate, şi iată că în mijlocul sălii s-a ridicat Dr. James Illingworth din Edinburgh, întrebând dacă nu era obiceiul a se discuta pe marginea raportului, înainte de a se vota moţiunea.

Preşedintele: "Da, domnule, dacă este cineva care are ceva de obiectat".

Dr Illingworth: "Eu cred că este, domnule preşedinte".

Preşedintele: "Expuneţi atunci punctul dumneavoastră de vedere".

Profesorul Summerlee (ridicându-se brusc): "Aş vrea să vă pun în vedere, domnule preşedinte, că acest om este duşmanul meu personal din ziua controversei pe care am avut-o în coloanele Revistei Trimestriale de Ştiinţă asupra naturii veritabile a bathybius-ului".

 Preşedintele: "Nu putem face aici discriminări de persoane. Aveţi cuvântul".

 Dar declaraţiile doctorului Illingworth s-au pierdut în protestele pe care le-au ridicat prietenii exploratorilor. S-au făcut chiar câteva încercări de a-l pune la loc cu forţa. Dar fiind înalt de statură şi având un glas tunător, Dr Illingworth a dominat furtuna şi a reuşit să-şi termine cuvântarea. Chiar din momentul când s-a ridicat de pe scaun, era vădit că avea în sală un număr de prieteni şi de simpatizanţi, deşi aceştia alcătuiau o minoritate faţă de restul sălii, iar majoritatea publicului păstra o neutralitate plină de interes.

 Dr Illingworth a început prin a spune în ce măsură aprecia opera ştiinţifică realizată de colaborarea profesorului Challenger cu profesorul Summerlee. Regreta mult că intervenţia sa a fost interpretată ca fiind un atac personal, dar el nu era călăuzit decât de adevărul ştiinţific şi nu avea în această şedinţă altă poziţie decât acea pe care o avusese profesorul Summerlee în şedinţa de anul trecut. După cât îşi amintea, atunci când profesorul Challenger făcuse anumite afirmaţii, profesorul Summerlee le pusese la îndoială. Astăzi, când Summerlee afirmă la rândul lui că cele susţinute atunci de Challenger erau adevărate, nu-i e îngăduit oare nimănui să le conteste? E oare drept acest lucru? (,,Da, nu", apoi întrerupere lungă, în timpul căreia profesorul Challenger a fost auzit, de la masa presei, cum intervenea pe lângă preşedinte cerând ca Dr Illingworth să părăsească sala.) Anul trecut, o persoană afirmase anumite lucruri. Acum, patru persoane afirmă alte lucruri, şi mai uimitoare. Dar poate aceasta să constituie o dovadă irecuzabilă, când faptele se prezintă sub un aspect atât de neverosimil şi de revoluţionar? Mai sunt şi alte exemple recente de călători care au venit de pe meleaguri necunoscute şi au spus fel de fel de poveşti, primite cu prea multă uşurinţă. Voia oare Institutul de Zoologie din Londra să se pună într-o poziţie asemănătoare? Oratorul recunoştea că membrii expediţiei treceau drept oameni de caracter. Dar natura omenească e atât de complexă! Chiar şi profesorii se pot rătăci atunci când îi mână dorinţa de celebritate. Tuturor ne place să zburăm în jurul lămpii, ca fluturii de noapte. Atât vânătorii de fiare, cărora le place să dezmintă poveştile rivalilor lor, cât şi gazetarii, nu se dau îndărăt de la relatări senzaţionale, chiar dacă imaginaţia suplineşte, în aceste cazuri, anumite lipsuri... Fiecare membru din Comisie ar putea să aibă motivele lui de a exagera succesul expediţiei. (Strigăte: "Ruşine! Ruşine!") El nu doreşte să jignească pe nimeni. ("Dar nu faci decât asta!" întreruperi repetate.) Pe ce se întemeiau toate aceste poveşti minunate? Pe foarte puţin lucru: pe câteva fotografii. Erau oare concludente acestea, în secolul când fotografiile pot fi atât de uşor trucate? Pe deasupra, ni se mai spune şi o poveste de evadare cu frânghii, care exclude de la sine putinţa de a ni se prezenta unele specii de animale mai mari. Fără îndoială că era ingenios, dar nu convingător. Am înţeles că lord John Roxton pretinde că are un cap de phororacus. Aş dori să văd acest cap de phororacus...

 Lord John Roxton: "Individul acesta îndrăzneşte, oare, să mă facă mincinos "? (Rumoare.)

Preşedintele: "Linişte! Linişte! Domnule doctor lllingworth, vă rog să încheiaţi şi să vă definiţi obiecţiunea."

 Dr Illingworth: "Domnule preşedinte, aş mai avea încă multe de spus, dar mă înclin în faţa dispoziţiilor dumneavoastră. Propun deci să fie adresate mulţumiri profesorului Summerlee pentru interesanta sa comunicare, dar întregul material să fie considerat ca «nedovedit» şi supus examenului unei comisii de anchetă mai largi şi, dacă se poate, mai demnă de încredere."

 Acest amendament a produs în sală o confuzie de nedescris. Majoritatea ascultătorilor îşi exprimau indignarea faţă de această jignire adusă exploratorilor, prin strigăte stăruitoare: "Nu acceptăm!" "Afară!" "Daţi-l afară!" Pe de altă parte, nemulţumiţii — şi nu se poate spune că nu erau destul de mulţi — manifestau pentru amendament strigând: „La ordine!” „Are dreptate!” Un incident s-a iscat pe băncile din fund printre studenţii în medicină, între care s-au schimbat câteva lovituri, şi numai prezenţa liniştitoare a unui mare număr de doamne a împiedicat o încăierare generală. Deodată spiritele s-au potolit şi s-a făcut linişte deplină. Profesorul Challenger se ridicase. Atitudinea lui, ca şi expresia feţei lui, a impus ordine întregii asistenţe, care s-a aşezat să-l asculte.

 "Mulţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc, a început profesorul Challenger, că o scenă asemănătoare, tot atât de necuviincioasă şi de nelalocul ei, s-a produs şi la ultima şedinţă la care am luat cuvântul. În împrejurarea de atunci, profesorul Summerlee ducea lupta, şi toate regretele pe care le exprimă astăzi nu pot să şteargă cu totul impresia pe care a lăsat-o atunci. În seara asta mi-a fost dat să aud exprimându-se sentimente similare, ba, aş putea spune, mai jignitoare încă, din partea persoanei care a vorbit adineauri. Şi cu toate că trebuie să fac un efort ca să mă pot coborî la nivelul acelei persoane, sunt dator s-o fac, ca să înlătur toate  îndoielile care ar putea să mai dăinuiască în mintea cuiva. (Râsete şi întreruperi.) Nu mai e nevoie să amintesc că, deşi profesorul Summerlee a luat cuvântul în calitate de conducător al Comisiei de anchetă, eu sunt acela care am declanşat întreaga expediţie şi eu port răspunderea rezultatelor ei. Eu am fost acela care i-am condus pe cei trei tovarăşi ai mei la locul cu pricina şi tot eu acela care le-am demonstrat adevărul afirmaţiilor mele. Speram să nu găsim la întoarcere oameni atât de mărginiţi, încât să mai discute concluziile colaborării noastre. Totuşi, prevenit de precedenta mea experienţă, am avut grijă să aduc dovezi de natură a convinge pe orice om cu mintea întreagă. Aşa cum v-a explicat profesorul Summerlee, aparatele noastre fotografice au fost deteriorate şi majoritatea clişeelor distruse de oamenii-maimuţă, care ne-au nimicit tabăra. (Din fund, exclamaţii ironice, râsete şi strigăte: "Asta să le-o spui altora!") Când vorbesc despre oamenii-maimuţă, nu mă pot împiedica să constat că unele zgomote pe care le aud în momentul de faţă trezesc cu intensitate amintirea întâlnirilor mele cu aceste fiinţe interesante. (Râsete.) Cu toate că atâtea clişee nepreţuite ne-au fost distruse, mai avem încă în colecţia noastră un număr de fotografii care arată viaţa, aşa cum se desfăşura pe podiş. Oare ne acuză cineva că am trucat aceste fotografii? (O voce: "Da." Rumoare prelungită, care se sfârşeşte cu expulzarea din sală a mai multor persoane.) Clişeele au fost supuse unei expertize. Dar mai avem şi alte dovezi. Dacă în condiţiile în care am părăsit podişul era cu neputinţă să transportăm un bagaj voluminos, totuşi am salvat colecţiile de fluturi şi de cărăbuşi ale profesorului Summerlee, care conţin nenumărate specii noi. Erau sau nu acestea o dovadă? (Mai multe voci: "Nu".) Cine a spus nu?" Dr Illingworth (ridicându-se): "Punctul nostru de vedere e că o asemenea colecţie a putut fi alcătuită şi în alte locuri decât pe un podiş preistoric." (Aplauze.)

 Profesorul Challenger: "Desigur că suntem siliţi, cu toate că numele dumneavoastră nu ne este cunoscut, să ne înclinăm în faţa înaltei dumneavoastră competenţe. Trecând deci şi peste fotografii, şi peste colecţiile entomologice, mă voi opri la câteva explicaţii mai variate şi mai precise, pe care sunt în măsură să le aduc asupra unor puncte care nu au fost încă lămurite. De exemplu, în ceea ce priveşte obiceiurile pterodactililor... (O voce: "Prostii". Tumult în sală.) ...spuneam că, în ce priveşte obiceiurile pterodactililor, putem face lumină completă. Vă pot arăta o fotografie pe care o am în geantă, luată pe viu şi în stare să vă convingă..."

 Dr Illingworth: "Nici o fotografie nu ne va putea convinge de ceva".

 Profesorul Challenger: "Poate că aţi vrea să vedeţi chiar animalul?"

 Dr Illingworth: "Fără îndoială!"

 Profesorul Challenger: "Şi asta v-ar convinge?"

 Dr Illingworth (râzând): "Cred şi eu!"

 În clipa aceea s-a întâmplat evenimentul cel mai senzaţional al serii, o lovitură de teatru atât de dramatică, încât nu-şi are pereche în istoria şedinţelor ştiinţifice. Profesorul Challenger a făcut un semn cu mâna, şi atunci l-am putut observa pe confratele nostru E. D. Malone cum s-a ridicat şi a dispărut în spatele estradei. Peste puţin a reapărut însoţit de un negru uriaş, purtând amândoi o cuşcă mare, de formă paralelipipedică. Se vedea bine că era foarte grea. A fost adusă cu grijă şi aşezată în faţa profesorului. În sală se făcuse linişte, deoarece toată lumea era atentă la ce se petrecea. Profesorul Challenger a împins capacul cuştii, care a alunecat lateral. Aplecându-se să se uite înăuntru, a plesnit din degete de câteva ori, şi cele dintâi rânduri de spectatori alcătuite în majoritate din reprezentanţi ai presei, l-au auzit spunând cu voce blândă: "Hai, pui, pui!" Imediat, cu râcâit de gheare care se agaţă şi de bătăi din aripi, s-a ivit din cuşcă o făptură scârboasă, căţărându-se pe o latură a cuştii. Nici chiar accidentul neaşteptat al căderii ducelui de Durham în spaţiul destinat orchestrei n-a putut să distragă atenţia încremenită a publicului. Semăna la chip cu un dragon înfricoşător, închipuit de imaginaţia bolnăvicioasă a vreunui artist din Evul Mediu. Avea o expresie crudă şi hidoasă şi doi ochi mici şi roşii care sclipeau ca jeratecul. Îşi ţinea pe jumătate deschis pliscul lung şi fioros, lăsând să se vadă un dublu şir de dinţi ascuţiţi. Avea spinarea cocoşată şi peste umeri părea că poartă, drapat, un fel de văl cenuşiu. Semăna leit cu diavolul copilăriei noastre. În sală s-a produs tumult. Cineva a gemut şi două doamne din primele rânduri au leşinat şi au căzut, în nesimţire, de pe scaune. Cei de pe estradă s-au mişcat ca şi cum ar fi vrut să-l urmeze pe preşedinte în spaţiul orchestrei. A fost un moment de panică generală. Profesorul Challenger şi-a ridicat braţele ca să liniştească spiritele, dar mişcarea aceasta a speriat lighioana de lângă el: şi-a desfăşurat membrana de pe spinare prefăcând-o într-o pereche de aripi de piele care au început să fâlfâie. Profesorul a încercat s-o prindă de picioare, dar era prea târziu. A sărit de pe marginea cuştii unde se cocoţase şi a început să zboare în cercuri largi în jurul sălii de la Queen’s Hall, bătând aerul cu aripile ei de zece picioare lungime, în timp ce în sală s-a răspândit un miros pătrunzător de hoit. Urletele publicului de la galerie, înspăimântat de apropierea ochilor strălucitori şi a pliscului ucigaş, o iritau până la furie. Zbura din ce în ce mai repede, izbindu-se de pereţi şi de candelabre, cuprinsă de o spaimă oarbă. "Fereastra! Pentru Dumnezeu, închideţi fereastra!" răcnea de pe estradă profesorul, sărind şi frângându-şi mâinile de desperare. Dar, vai, avertismentul venea prea târziu. Într-o clipă, lovindu-se de pereţi ca un fluture monstruos de un glob de lampă, lighioana a dat de fereastră, şi-a strecurat corpul uriaş prin deschizătură şi a dispărut. Profesorul Challenger s-a prăbuşit pe scaun şi şi-a îngropat obrazul în mâini, în timp ce publicul scotea un lung suspin de uşurare, dându-şi seama că incidentul era închis.

 Şi atunci, cine ar putea descrie cum s-au petrecut lucrurile? Majoritatea exuberantă s-a contopit cu minoritatea adusă la acelaşi nivel, alcătuind un singur val de entuziasm, care s-a rostogolit din fundul sălii câştigând din ce în ce mai mulţi adepţi, a trecut peste orchestră, a năpădit estrada şi i-a ridicat pe braţe pe cei patru eroi. (Bravo, Mac!) Dacă auditoriul nu le făcuse dreptate de la început, acum cel puţin îşi cerea iertare. Toată lumea era în picioare, toată lumea se agita, striga, gesticula. O mulţime compactă de oameni în delir îi înconjura pe cei patru exploratori. "Vivat! Vivat!" strigau sute de glasuri. Şi într-o clipa, cei patru eroi au fost ridicaţi în triumf. Zadarnic s-au împotrivit, zadarnic au încercat să rupă rândurile. Erau ţintuiţi la locul de onoare. Chiar dacă ar fi dorit să le dea drumul, n-ar fi fost cu putinţă, atât de compactă era mulţimea din jurul lor. "La Regent Street! La Regent Street!" striga glasul mulţimii. S-a produs o mişcare generală, apoi, încetul cu încetul, un curent, în fruntea căruia cele patru celebrităţi erau purtate pe umeri, s-a îndreptat spre uşă. În stradă, priveliştea era extraordinară: aşteptau cel puţin 100 000 de oameni. Această manifestaţie se întindea de la Langham Hotel până la Oxford Circus. O furtună de aclamaţii i-a întâmpinat pe eroii noştri, care dominau manifestaţia, luminaţi puternic de becurile electrice din stradă. "Vivat, vivat!" se auzea din toate părţile. O coloană în mişcare a umplut strada de la un capăt la celălalt şi s-a îndreptat, prin Regent Street, Pall Mall şi St. James’s Street, spre Piccadilly. Toată circulaţia din centrul Londrei era întreruptă şi s-au petrecut chiar câteva ciocniri între manifestanţi, pe de o parte, şi poliţie sau conducătorii de trăsuri, pe de alta. Se făcuse miezul nopţii când cei patru călători şi-au recăpătat libertatea la Albany, în faţa locuinţei lordului John Roxton. Mulţimea entuziasmată, după ce a cântat în cor "Se întorc vitejii", şi-a încheiat programul cu "God save the King". Şi aşa s-a terminat una din serile neuitate, seară pe care Londra a comentat-o încă mult timp după aceea.

 Prea bine, prietene Macdona! Iată un comentariu fidel, deşi cam înflorit. În ce priveşte incidentul principal, el a fost, fără îndoială, o surpriză pentru toată lumea, dar nu şi pentru noi. Poate că cititorul îşi aminteşte momentul când l-am întâlnit pe lord Roxton în colivia lui de protecţie ca o crinolină, ducându-se să prindă un "pui de diavol", cum zicea, pentru profesorul Challenger. Am mai dat a înţelege şi când am vorbit de dificultăţile pe care le-am întâmpinat cu bagajele profesorului, atunci când am părăsit podişul. Şi dacă aş fi povestit în toate detaliile întoarcerea noastră, ar fi fost multe de spus despre grija pe care am avut-o ca să hrănim cu peşte intrat în putrefacţie pe scârbosul nostru tovarăş de drum, care, pe deasupra, mai avea şi o poftă de mâncare cu totul neobişnuită. N-am vorbit mai curând despre aceste lucruri, deoarece dorinţa cea mai arzătoare a profesorului era să nu transpire nici cel mai mic lucru cu privire la argumentul fără replică pe care-l aduceam cu noi, până în clipa când toţi adversarii noştri vor fi fost reduşi la tăcere.

 Nu se poate spune aproape nimic despre soarta pe care a avut-o pterodactilul în libertate deasupra Londrei. Avem doar mărturiile a două femei speriate, care l-au văzut lăsându-se pe acoperişul de la Queen’s Hall şi stând acolo, ca o statuie diabolică, timp de câteva ore. A doua zi, ziarele de seară au anunţat că soldatul Miles, din Coldstream Guards, de serviciu la Marlborough House, a dezertat din post aruncându-şi puşca şi, luându-şi picioarele la spinare, a fugit mâncând pământul deoarece, uitându-se fără veste în sus, a văzut, între el şi lună, pe însuşi diavolul. Acest mod de a se apăra nu a fost admis de Curtea Marţială, dar poate că faptul să aibă vreo legătură cu cel care ne interesează. Altă mărturie care se poate aduce e că jurnalul de bord al vasului "Friesland", un pachebot de cursă americano-olandez, menţionează că a doua zi de dimineaţă, la ora 9, la o depărtare de l0 mile la tribord de Start Point, s-a văzut pe sus ceva care putea să stea la mijloc între o capră zburătoare şi un liliac monstruos şi care se îndrepta spre sud-est cu o viteză prodigioasă. Dacă instinctul de orientare îl călăuzea pe drumul către casă, nu rămâne nici o îndoială că ultimul pterodactil european şi-a aflat sfârşitul pe undeva, pe întinsul Atlanticului.

 Dar Gladys, Gladys a mea, Gladys care a dat numele lacului mistic, căruia de aci înainte va trebui să-i spunem iarăşi "Lacul central", deoarece Gladys n-o să fie niciodată imortalizată de mine, ce s-a întâmplat cu această Gladys? Oare nu simţisem eu oarecare asprime în ascunzişurile sufletului ei? Chiar în clipa când îi ascultam cu mândrie poruncile, nu simţisem eu, oare, că fata care îşi trimitea iubitul la moarte sau îl expunea unor primejdii de moarte nu iubea prea mult? Nu descoperisem eu de asemenea, cu toate că mă sileam să n-o fac, că în spatele frumuseţii ei atrăgătoare era un suflet în care desluşeam, ca două umbre gemene, egoismul şi nestatornicia? Iubea ea oare gloria şi eroismul pentru nobilul lor aspect? Nu cumva entuziasmul ei pentru eroism şi glorie era provocat mai mult de celebritatea care ar fi urmat să se răsfrângă, fără niciun efort sau sacrificiu din parte-i, asupra propriei ei persoane? Sau poate că aceste gânduri nu sunt decât efectul acelei înţelepciuni pe care ţi-o dă experienţa? Am primit cea mai grea lovitură din viaţa mea. Pentru moment, am crezut chiar că eram pe punctul de a deveni un cinic. De atunci a trecut o săptămână. După aceea am avut o întrevedere cu lord Roxton şi... În definitiv, lucrurile ar fi putut să iasă şi mai prost!

 Dar să povestesc pe scurt ce mi s-a întâmplat. La Southampton nu mă aştepta nici scrisoare, nici telegramă, iar când am ajuns în aceeaşi seară pe la ora l0 în faţa vilei din Streatham, îngrijorarea mă făcea să am febră. Oare mai trăia Gladys? Unde erau toate visurile mele în care ea, cu braţele deschise şi cu surâsul pe buze, ştia să spună vorbele cele mai potrivite omului care îşi riscase viaţa pentru un capriciu de-al ei? Dar coborâsem de pe aceste culmi şi mergeam cu picioarele pe pământ. Şi totuşi, cât de uşor mi-ar fi fost să mă urc iarăşi în al nouălea cer, de unde coborâsem! M-am repezit pe aleea grădinii, am bătut la uşă, am auzit înăuntru glasul lui Gladys şi, trecând prin faţa jupânesei încremenite, am năvălit în salon. Gladys stătea pe un divan scund, lângă pian, luminată de lampa pianului. Am străbătut într-un suflet distanţa care mă despărţea de ea şi i-am luat mâinile într-ale mele.

 — Gladys! am strigat, Gladys!

 Ea m-a privit cu nedumerire. Se petrecuse o schimbare aproape nesimţită. Expresia ochilor, dură şi rece, mişcarea buzelor, toate acestea eu nu le cunoşteam. Şi-a tras mâinile dintr-ale mele.

 — Ce înseamnă asta? a întrebat.

 — Gladys! am strigat iarăşi, ce s-a întâmplat? Nu eşti tu oare Gladys a mea, mica mea Gladys Hungerton?

 — Nu, mi-a răspuns. Eu sunt Gladys Potts. Dă-mi voie să te prezint soţului meu.

 Cât de stupidă e viaţa! M-am pomenit dând din cap maşinal şi strângând mâna unui omuleţ roşcovan, cufundat între pernele unui fotoliu, acelaşi fotoliu care mi se oferea mie altădată. Ne înclinam, rânjind unul la altul.

 — Tata ne-a permis să locuim aici până ne-o fi gata casa, mi-a explicat Gladys.

 — Da, aşa...

 — N-ai primit scrisoarea mea la Para?

 — N-am primit nici o scrisoare.

 — Păcat! Asta ar fi lămurit lucrurile.

 — Dar sunt lămurite şi aşa! i-am răspuns.

 — I-am povestit totul lui William, a urmat ea. Nu ne ascundem nimic unul altuia. Îmi pare aşa de rău! Dar nu cred că aveai cine ştie ce sentimente pentru mine, de vreme ce m-ai părăsit şi te-ai dus la celălalt capăt al pământului! Nu mai eşti supărat, nu-i aşa?

 — Nu, nu, deloc. Acum, vă las.

 — Mai întâi să luăm o băutură răcoritoare, a zis omuleţul, apoi a adăugat confidenţial: Totdeauna se întâmplă aşa, n-ai observat? Şi aşa şi trebuie să fie, atâta timp cât nu intră în vigoare poligamia, dar invers... Înţelegi? Şi a izbucnit într-un râs prostesc, în timp ce eu mă îndreptam spre uşă.

 Eram de cealaltă parte a uşii când m-a cuprins deodată un avânt ciudat. M-am întors spre fericitul meu rival, care se uita nervos la soneria electrică.

 — Mă rog, pot să te întreb ceva?

 — Da, dacă întrebarea e rezonabilă, mi-a răspuns.

 — Care-i secretul succesului dumitale? Ai căutat vreo comoară? Ai descoperit vreun pol? Ai condus o corabie de piraţi? Ai zburat peste canalul Mânecii? Ce ţi-a conferit romantica dumitale strălucire? Cum ai izbutit?

 Omul s-a uitat la mine cu o expresie de disperare pe figura lui goală, blândă şi pirpirie.

 — Nu crezi că-mi pui o întrebare prea intimă? m-a întrebat la rândul lui.

 — Atunci, am strigat, să te întreb altceva. Ce faci în viaţă? Ce meserie ai?

 — Sunt ajutor de notar, mi-a răspuns. Ajutor de gradul II la Johnson şi Merivale, Chancery Lane, 4l.

 — Noapte bună! i-am spus şi am dispărut în întuneric ca orice erou nemângâiat şi cu inima frântă, într-un amestec de mânie, de hilaritate, de scârbă şi revoltă care clocoteau în sufletul meu.

 Încă un episod şi am încheiat. Seara trecută am luat masa cu toţii la lord John Roxton, şi după asta, stând împreună, fumam şi comentam aventurile prin care trecusem. Mi se părea ciudat că văd, în cadrul acesta nou, figurile cunoscute. Challenger, cu un zâmbet condescendent în colţul gurii, cu pleoapele căzute, cu ochii necruţători, cu barba agresivă şi cu pieptul larg, discuta peremptoriu cu Summerlee, umflându-şi obrajii şi slobozind fum pe nări. La rândul lui, cu pipa scurtă între mustaţa subţire şi barba ascuţită şi căruntă, cu faţa obosită, Summerlee discuta cu aprindere şi protesta cu îndârjire la tot ce afirma Challenger. Cât despre amfitrionul nostru, cu înfăţişarea lui de vultur, păstra în adâncul ochilor albaştri şi reci ca gheaţa o sclipire de viclenie şi de umor. Aceasta e cea din urmă imagine pe care am păstrat-o despre ei.

 Lord John Roxton ne-a împărtăşit comunicarea pentru care ne convocase îndată după cină, chiar în sanctuarul lui: odaia cu lumini roşiatice şi cu nenumărate trofee. A scos dintr-un sertar o cutie veche de ţigări şi a pus-o pe masă.

 — E vorba de un lucru pe care ar fi trebuit să vi-l dezvălui mai curând, a început el, dar am preferat să fiu mai bine informat înainte de a vorbi. Nu are nici un rost să-ţi faci iluzii, pe care pe urmă să nu le poţi îndeplini. Vă mai aduceţi aminte de ziua când am descoperit mlaştina pterodactililor? Ei bine, ceva în configuraţia terenului mi-a atras atunci atenţia. Poate că lucrul acesta v-a scăpat, de aceea o să vi-l spun eu: mlaştina aceea era un vechi crater vulcanic plin cu argilă albastră.

 Profesorii au încuviinţat din cap.

 — Nu cunoşteam în toată lumea decât un singur loc unde se mai găseşte un crater vulcanic cu argilă albastră: mina de diamante de la De Beers-Kimberley. Aşa că vă daţi seama că nu mai visam decât diamante! Mi-am confecţionat o îmbrăcăminte de protecţie împotriva acelor dobitoace urât mirositoare şi mi-am petrecut o zi întreagă scobind pământul cu cuţitul. Şi iată ce am recoltat.

 A deschis cutia de ţigări şi a răsturnat pe masă douăzeci sau treizeci de pietricele colţuroase, variind ca mărime între o fasole şi o alună.

 — Desigur, poate că ar fi trebuit să vă spun toate astea mai de mult. Dar ştiu ce riscuri se pot isca atunci când vorbeşti cu uşurinţă. Aceste pietre, cu toată mărimea lor, nu puteau fi evaluate decât după culoarea şi puritatea lor, care nu pot fi descoperite decât după şlefuire. Le-am adus la Londra şi, chiar în ziua sosirii, i-am dus una lui Spink şi l-am rugat s-o şlefuiască rudimentar şi s-o evalueze.

 Şi lord John a scos din buzunar o cutioară şi din cutioară un diamant care arunca mii de flăcări, una din cele mai frumoase pietre pe care le-am văzut vreodată.

 — Iată rezultatul! a zis el. Spink evaluează pietrele la cel puţin 200 000 de mii de lire. Fără îndoială că vom împărţi banii între noi. Nici nu mă gândesc că s-ar putea altfel. Şi acum, Challenger, spune-mi ce ai de gând să faci cu cele 50 000 de mii de lire, partea dumitale?

 — Dacă într-adevăr îţi menţii această generoasă ofertă, a răspuns profesorul, mi-aş face un muzeu particular. Acesta e demult unul din visurile mele.

 — Şi dumneata, Summerlee?

 — Eu m-aş retrage din învăţământ, ca să mă pot ocupa cu clasificarea fosilelor calcaroase.

 — Iar eu, a declarat lord John Roxton, vreau să organizez o expediţie care să arunce o privire specială asupra iubitului nostru podiş... Cit despre dumneata, tinere, fără îndoială că suma îţi pică tocmai bine pentru căsătorie.

 — Nu, nu încă, am răspuns cu un zâmbet jalnic. Cred că, dacă ai binevoi să mă iei, mai curând aş merge cu dumneata...

 Lord Roxton n-a răspuns nimic. Dar o mână arsă de soare s-a întins peste masă şi a strâns-o cu putere pe a mea.

Cap15