Trei milenii de umor (24)

Publicistul francez Adrien Hebrard, fostul redactor şef al ziarului „Temps", a sintetizat esenţa jurnalismului în felul ur­mător: „Savoir — faire — savoir faire — faire savoir»

Un jurnalist diletant l-a atacat pe bonapartistul Paul de Gassognac într-o franceză lamentabilă. Acesta i-a răspuns:

—   Dacă mă jigniţi, eu ridic cu plăcere mănuşa aruncată de dumneavoastră. Ca ofensat am voie să aleg armele. Voi alege ortografia. Cu aceasta vă consider deja ca şi mort!

Pamfletar temut, ironic şi spiritual. Henri Rochefort avea o aversiune declarată împotriva denumirilor acordate unor pro­prietăţi din staţiunile de vilegiatură. Trecînd cu maşina prin faţa unei vile, Rochefort a făcut semn celor trei amici ai săi să oprească. Ziaristul a sunat şi a apărut o doamnă:

—    Bună ziua, madame, a spus Rochefort. Eu mă duc în va­canţa aceasta la St. Malo, iar prietenii mei pleacă, unul la Cannes, altul la Bayonne şi ultimul se mulţumeşte cu Gris-Nez.

—   Bine, domnule, a apucat să zică proprietara vilei, dar ce mă interesează unde plecaţi?

—    Scuzaţi-ne, dar am văzut că vila dumneavoastră se nu­meşte „Quo vadis?“ şi am crezut că ţineţi să aflaţi încotro plecăm fiecare!

George Formy, umoristul cunoscutului hebdomadar „Sunday Express", a pus admiratorilor săi următoarele întrebări:

—    Aveţi mîinile transpirate? — Aveţi picioarele late şi no­duroase? — Aveţi o memorie care vă părăseşte? — Aveţi privirile adormite?

— Da? Aveţi toate astea? Nu zău! Atunci ce mai aşteptaţi pentru a cere un scaun de deputat în Parlament?...

De pe teren, un reporter comunică telefonic şefului rubricii de informaţii:

—    ...numele băiatului care se află sub roţile camionului, esţe Bzomischaldowzicky...

—    Aha...  oftă îngîndurat şeful rubricii. Şi cum îl chema îna­inte de accident?

Goana după senzaţional, după o ştire care să-l „pună bine" în ochii şefului l-a făcut pe reporterul unui ziar bucureştean din­tre cele două războaie mondiale să colinde toate coclaurile. Într-o zi, tocmai la poalele Parîngului, întâlneşte pe şosea un bătrînel cu părul argintiu mergînd foarte tacticos.

—    Bună! Încotro, bade? Mergi ca un flăcău! Ce vîrstă ai?

—    Eu, domnule? Păi vreo 80!

—   Mulţi înainte! Dar copii? Unde locuieşti? Nevasta tră­ieşte? Cu cine stai?  au „plouat" întrebările reporterului.

—    Stau cu tata.

—    Ce vorbeşti? Şi unde e tatăl dumitale? Vreau să-i vor­besc.

—   Tata? Să-i vorbiţi? Cred că nu se poate? A plecat cu bicicleta la tata mare, unde se strîng de obicei toate neamurile noastre!

Harold Ross a învăţat meseria de ziarist din cele mai calificate surse. Ca reporter la „New York Post" a susţinut o dată că esenţialul trebuie să bată la ochi, chiar în mod absurd. El şi-a început un reportaj astfel:

„Mort. Aşa era omul care a fost găsit ieri la capătul podului Brooklin".

În anul 1925 Harold Ross a pus bazele săptămînalului „New Yorker". Ross era în toate privinţele un ziarist suveran, care nu admitea imperfecţiunea profesională. Pe un manuscris, pe care l-a returnat de două ori pentru „cizelare", a scris a treia oară: „Acest articol este mult prea bun, ca să nu poată deveni perfect!“

P23