Gelsomino răspunde
la catalog, marchează în
plasă, apoi vine partea cea mai curioasă
Aceasta e
povestea lui Gelsomino, aşa cum el însuşi mi-a povestit-o, şi fiindcă am
ascultat-o toată aproape c-am asurzit, cu toate că-mi vîrîsem în urechi o jumătate
de kilogram de vată.
Vocea lui
Gelsomino e într-adevăr atît de răsunătoare, că atunci cînd vorbeşte, ca să
zic aşa — în şoaptă — îl pot auzi chiar şi pasagerii avioanelor cu reacţie
aflaţi la zece mii de metri înălţime deasupra nivelului mării şi al creştetului
lui Gelsomino.
Astăzi, el
este un tenor celebru, cunoscut de la un pol la altul al pămîntului şi poartă
un nume de artist, răsunător şi puţin pompos, pe care nu merită să-l pomenim
aici, pentru că îl veţi fi întîlnit de o sută de ori în ziare.
A fost,
aşadar, odată, un copil oarecare, poate chiar mai prichindel decît alţii, dar
care se arătă, încă de la primele sale ţipete, a fi stăpînul unei voci
uimitoare.
Cînd fu să se
nască Gelsomino, oamenii din acel ţinut se treziră din somn în toiul nopţii,
crezînd că-i cheamă sirenele la lucru, dar nu era altcineva decît Gelsomino
plîngînd să-şi încerce vocea, aşa cum fac mai toţi noii-născuţi. Din fericire,
Gelsomino învăţă repede să doarmă, de dimineaţă pînă seara. Primul lui
strigăt răsuna la ceasurile şapte precis: taman la ora cînd oamenii doreau să
fie treziţi pentru lucru. Sirenele deveniseră din clipa aceea de prisos şi,
într-adevăr, ele curînd au fost lăsate să ruginească.
Cînd împlini
şase ani, Gelsomino merse la şcoală, învăţătorul făcu apelul şi cînd ajunse la
litera „G" strigă:
— Gelsomino!
— Prezent! răspunse cu entuziasm
noul şcolar. Se auzi atunci o explozie puternică, urmată de o ploaie de ţăndări:
era tabla care, spărgîndu-se în mii de bucăţi şi bucăţele, căzu grăbită la
podea.
— Cine a aruncat cu piatra în
tablă? întrebă învăţătorul întinzînd mîna după nuia.
Nimeni
nu-i răspunse.
— Să facem apelul de la început,
strigă învăţătorul, într-adevăr, dascălul prinse a striga din nou, de la litera
„A", şi la fiecare nume întreba:
— Tu ai aruncat cu piatra?
— Nu eu, nu eu, răspundeau speriaţi copiii. Dar
cînd ajunse la litera „G", se ridică şi Gelsomino, răspunzînd cu acelaşi
curaj:
— Nici eu, domnule înv...
Şi
n-apucă să sfîrşească tot cuvîntul învăţător, că geamurile ferestrelor avură
soarta tablei.
De data
aceasta dascălul căscă bine ochii şi se încredinţă că niciunul dintre cei
patruzeci de şcolari ai săi nu pusese mîna pe praştie.
— Poate că o fi fost cineva de afară, îşi dădu
cu părerea unul dintre acei ştrengari care de obicei în loc să vină la şcoală
umblă după stricatul cuiburilor de păsărele. Îl prindem noi şi, dacă vreţi, îl
luăm şi de urechi, îl dăm şi pe mîna jandarmilor!...
În dimineaţa aceea totul se sfîrşi aici. Dar
în ziua următoare, învăţătorul strigă din nou catalogul şi ajunse iarăşi la
numele lui Gelsomino.
— Prezent! răspunse eroul nostru,
uitîndu-se jur împrejur, plin de mîndrie că se află la şcoală.
— Pac-trac-tranc! Zbrrr! îi
răspunse fereastra. Geamurile, puse la loc de omul de serviciu cu o jumătate
de oră mai înainte, zburară, făcîndu-se ţăndări, în curte.
— Ciudat, zise învăţătorul,
blestemăţia asta se petrece de fiecare dată cînd ajung să strig numele tău. Măi
băiatule, tu ai o voce năprasnică, o voce care face să vibreze aerul ca un
ciclon. Dacă nu ţinem cu tot dinadinsul să prefacem şcoala şi ţinutul într-o
ruină, va trebui ca de azi încolo să vorbeşti în şoaptă. Ne-am înţeles?
Gelsomino,
roşu de ciudă şi încurcat cum se simţea, încercă să protesteze:
— Dar n-am fost de vină eu, domnule învăţător!
— Pr-pr-tranc! Prrr! îi răspunse
plesnind dintr-o dată tabla cea nouă, pe care omul de serviciu o schimbase tot
în aceeaşi dimineaţă.
— Iată dovada, încheie dascălul.
Dar zărind lacrimile care se prelingeau şiroind pe obrajii bietului Gelsomino,
coborî de la catedră, se apropie de băiat şi îi puse părinteşte o mînă pe
creştet:
— Copile dragă, ascultă bine ce-ţi
spun: o voce ca a ta îţi poate aduce neaşteptate nenorociri sau, dimpotrivă, un
mare viitor. Deocamdată ar fi bine s-o foloseşti cît mai puţintel cu putinţă.
De altfel, a tăcea nu strică niciodată.
Din ziua aceea
Gelsomino pătimi chinuri de iad: la şcoală, ca să nu mai dea naştere vreunei
boroboaţe, îşi ţinea pururi o batistă la gură, dar chiar şi-n ciuda acestui
neînsemnat obstacol vocea îi răsuna tot atît de tare, încît colegii trebuiau
să-şi astupe urechile cu palmele.
Învăţătorul
nu-i punea decît puţine întrebări. Altminteri, Gelsomino era un foarte bun
şcolar şi învăţătorul avea siguranţa răspunsurilor lui întemeiate.
Acasă,
după cea dintîi ispravă la şcoală, vrînd să istorisească (era tocmai vremea
prînzului) ce i s-a întîmplat, făcuse ţăndări dintr-o dată douăsprezece pahare.
Ai lui l-au oprit cu asprime să mai deschidă gura.
Ca
să-şi uşureze, bietul de el, inima, fu nevoit să se ducă afară din oraş,
departe de tot, în apropierea pădurilor de pe malul lacului, prin cîmpii. Cînd
fu pe deplin încredinţat că se află singur şi că a lăsat un gros brîu de
siguranţă între el şi geamurile caselor celorlalţi, se culcă la pămînt,
aşezîndu-se cu faţa în jos şi începu să cînte cu gura îndesată în ţărînă. Dar
după cîteva clipe, totul în jur începu să clocotească: cîrtiţele, viermii,
furnicile, toate vietăţile care hălăduiau sub coaja pămîntului ştergeau cît mai
repede putina, cărăbănindu-se la depărtări de kilometri. Cu toatele erau
convinse că nici mai mult nici mai puţin acesta fusese un cutremur de pămînt.
Ştiindu-se
singur, Gelsomino uitase de obişnuita lui prudenţă.
Astfel, într-o
altă zi de odihnă, pe un teren de sport, se juca un foarte însemnat meci de
fotbal. Gelsomino nu era un suporter grozav, însă jocul, încet-încet, îi aţîţă
sîngele. La un moment dat, echipa ţinutului său, împinsă de strigătele înfocate
ale suporterilor, trecu la atac. (Eu nu ştiu prea bine cam ce înseamnă vorba
asta: „a trece la atac", deoarece îmi e necunoscut jocul de fotbal;
astea-s lucruri pe care, în cuvintele ce urmează, mi le-a povestit Gelsomino,
dar dumneavoastră, desigur, le veţi înţelege, dacă sînteţi cititori ai
ziarelor sportive.)
— Hai, hai! strigau aşadar suporterii.
— Haide! strigă şi Gelsomino din toate străfundurile
inimii lui. În acea clipă, cînd aripa dreaptă pasă mingea celor din centrul de
atac, mingea fu văzută că se abate, împinsă ca de o putere ascunsă ochiului
liber, printre picioarele portarului, strecurîndu-se singură în plasa
adversarilor.
— Gol!
izbucni mulţimea.
— Ce şut nemaipomenit! comentau toţi. Aţi văzut
cum a fost întoarsă? Calculată parcă la milimetru! Tii, jucătorul ăsta are un
picior de aur!
Dar
Gelsomino, venindu-si în fire, înţelese că a făcut-o lată.
„Nu mai
încape îndoială, golul eu l-am băgat, cu vocea asta spartă. Trebuie să mi-o mai
stăpînesc, altminteri se isprăveşte cu sportul. Frumos şi drept ar fi acum să
marchez un gol şi pentru cealaltă echipă, să se afle măcar la egalitate."
Neîntîrziat,
în repriza următoare, i se oferi un prilej favorabil. Pe cînd jucătorii
adversari erau în ofensivă, Gelsomino mai scoase un ţipăt şi vîrî balonul în
poarta concetăţenilor lui. Se înţelege, inima i se înduioşă, fiindcă şi după
atîţia ani, povestindu-mi de această întîmplare, Gelsomino mai adăugă:
— Aş fi preferat să mi se taie un
deget decît să înscriu golul acela, dar trebuia s-o fac.
— Un altul în locul tău ar fi făcut
să învingă tot timpul numai echipa lui preferată. Ei, un altul da, dar nu
Gelsomino; el era sincer, şi cinstit, şi ca apa de curat la suflet.
Şi-aşa s-a
scurs timpul, pînă cînd prichindelul s-a făcut flăcău, nu prea înalt, ce-i
drept, dimpotrivă, mai mult scund decît înalt, mai mult slab decît gras, un
puţintel de om, căruia numele i se potrivea tocmai bine(*).
Dac-ar fi fost să i se dea un nume mai puţin uşor, ar fi ajuns cocoşat numai
din pricina trudei de a şi-l purta.
Aşadar, după o bucată de vreme, prichindelul
ajunse un cetăţean de-adevăratelea, şi-ar fi rămas poate astfel, fără să se fi
povestit despre el vreo istorie deosebită, de nu s-ar fi întîmplat neplăcuta
aventură pe care acum o s-o cunoaşteţi.
Si acum glumim in familie despre Gelsomino! Va multumesc pentru ca mi-ati dat acces la aceeasta poveste!
RăspundețiȘtergereCu multă plăcere :)
Ștergere