Vecinii nu trebuie să-ți știe misterele: că vocea ta pîrguiește perele
Într-o
dimineaţă, Gelsomino se duse în livadă şi văzu că toate perele sînt coapte.
Aşa-s ele, perele, fără să sufli o vorbă, se pîrguiesc pe îndelete şi-ntr-o
bună dimineaţă numai ce te pomeneşti cu dînsele coapte şi tocmai bune de cules.
„Păcat, îşi
zise Gelsomino, că n-am adus cu mine şi scara. Dar tot mă reped s-o iau
de-acasă şi am să iau şi prăjina, să pot scutura şi crengile cele mai de
sus."
Deodată însă
îi căşună o idee, poate cel mai răzleţ gînd din acel ceas:
Şi, mai mult
în glumă, se aşeză sub părul încărcat şi trase un strigăt din răsputeri:
—
Jooos!
„Buf!
buf! buf!" îi răspunseră atunci perele, ciuruind în jur cu sutele.
Gelsomino
trecu apoi la alt păr şi repetă jocul. De fiecare dată, cînd striga
„jooos", rumenele pere se desprindeau de ramuri ca şi cum n-ar fi aşteptat
altceva decît porunca lui şi picau la pămînt. Aceasta îl făcu pe Gelsomino să
simtă revărsîndu-i-se în suflet o mare bucurie.
„Mi-am
cruţat osteneala, gîndi el, dar păcat că asta nu mi-a trecut prin minte mai
demult, să-mi fi folosit vocea în locul atîtor treburi grele pe care le-am
făcut."
Şi-n timp ce da ocol pomilor,
culegînd şi gustînd din zemoasele pere, întîmplarea făcu să-l zărească un ţăran
care săpa în largul unor pămînturi de prin apropiere.
Acesta
se frecă la ochi, se ciupi de nas, se uită iarăşi, şi, cînd avu convingerea că
nu visează, dădu fuga să-şi cheme nevasta:
— Ia te uită şi tu, zise ţăranul tremurînd din
toate balamalele. Gelsomino ăsta e un vrăjitor, fără tăgadă.
Femeia
privi spre vîrful părului şi căzu uluită în genunchi:
— E un sfînt!
— Eu îţi spun că e un vrăjitor!
— Iar eu îţi repet că e un sfînt!
Pînă atunci soţul si soţia se
înteleseseră destul de bine; dar din clipa aceea nimeni nu-i mai putea împăca:
ţăranul puse mîna pe sapă, femeia se repezi la hîrleţ şi, faţă în faţă,
înfruntîndu-se îndîrjiţi, încercau să-şi apere fiecare părerile înarmaţi. În
cele din urmă, ţăranul se învoi cu nevastă-sa astfel:
— Să
chemăm şi vecinii. Să vadă şi ei şi să auzim şi noi părerea lor.
Ideea
de a alerga să cheme oamenii la judecată făgăduia un prilej sigur de
flecăreală care înmuie inima femeii, hotărînd-o, în cele din urmă, să lase
abătută hîrleţul din mînă. Şi, înainte de a-şi coborî seara pleoapele spre
odihnă, tot satul ştia ce se întîmplase pe cîmp. Oamenii se împărţiseră deja în
două tabere: unii care susţineau că Gelsomino e un sfînt, iar alţii care o
ţineau morţiş că flăcăul ar fi un vrăjitor, iar sporovăielile lor se înălţau ca
valurile mării, atunci cînd vîntul începe să sufle năprasnic. Izbucniseră şi
certuri, au fost chiar si răniţi, din fericire uşor răniţi: cum unul care, în
dîrdora sfadei, s-a fript cu pipa pentru că şi-o vîrîse în gură cu partea cea
de cărbune aprins. Jandarmii nu ştiau pe cine să prindă şi de fapt n-aveau pe
cine prinde, şi se mulţumeau să treacă de la unul la altul, povăţuindu-i să
caute împăcare.
Cei mai
îndîrjiţi se îndreptară spre ferma unde locuia Gelsomino; unii pentru a
smulge, căci locul devenise acum sfînt, vreun lucru drept amintire, alţii ca
să-l pustiiască, socotind vrăjită ţărîna lui. Gelsomino, văzînd că atîta duium
de oameni aleargă spre el, se gîndi că pesemne a izbucnit vreun foc năprasnic
prin partea locului şi apucă numaidecît o găleată să ajute şi el la stingerea
flăcărilor. Dar lumea se opri în faţa porţii lui, şi Gelsomino putu înţelege că
despre el se vorbeşte şi nu despre foc.
— Uite-l, uite-l! ziceau aproape în
cor.
— Uite sfîntul!
— Ce sfînt? E un vraci! Băgaţi de
seamă, are în mîini şi-o găleată cu care face farmece!
— Să ne dăm deoparte, pentru
Dumnezeu! tremurau unii. Dacă ne aruncă în spate ceea ce duce în găleată,
sîntem pierduţi.
— Dar ce are în ea?
— Păi nu vedeţi? Are smoala
iadului: asta-i ceva ce se împrăştie ca molima şi nu întîlneşti doftor să te
vindece.
— E
un sfînt, e un sfînt! strigau alţii.
— Te-am văzut, Gelsomino. Tu
porunceai fructelor să se coacă şi ele se coceau. Le porunceai să cadă şi ele
cădeau singure.
— Oare-ati înnebunit cu toţii? îi
întrebă Gelsomino. Nu vă dati seama că numai vocea mea e de vină? Ea poartă
aerul, prin puterea ei, de parcă ar sufla un ciclon.
— Da, da, ştim, strigă o femeie: tu
faci minuni cu vocea.
— Aş, ce minuni! Astea-s curat
vrăjitorii!
Gelsomino azvîrli găleata la pămîn, cu un
gest de mînie, intră în casă şi trase zăvorul la uşă.
„S-a
terminat cu liniştea mea, se gîndea el. Nu voi mai putea face nici un pas fără
ca lumea să nu se ţină după mine. Seara, în orele de veghe, nu vor mai vorbi
decît despre mine şi-şi vor speria copiii spunîndu-le că sînt un vrăjitor. Mai
bine ar fi să-mi iau valea. De
altfel, ce rost mi-am făcut eu în acest sat? Părinţii mi-au murit, cei mai buni
prieteni ai mei au căzut în război. Am să-mi iau lumea-n cap şi-am să-ncerc
să-mi caut norocul cu vocea asta care pînă acum numai necazuri mi-a adus. Ştiu
oameni destui plătiţi ca să cînte. Pare ciudat, fiindcă nimeni n-ar trebui să
fie plătit pentru un lucru pe care-1 face de plăcere (cum e cîntatul), dar aşa,
stînd degeaba, poate că voi reuşi şi eu să ajung un cîntăreţ."
Şi,
luînd această hotărîre, îşi vîrî într-o traistă puţinele lucruri pe care le
avea şi o porni la drum. Mulţimea îi făcea loc murmurînd, iar Gelsomino nu se
uita la nimeni. Ţinea ochii drept înainte, fără să spună nimănui un cuvînt. Dar
cînd fu îndeajuns de departe, se
întoarse să-şi privească pentru cea din urmă oară casa.
Oamenii,
strînşi buluc, erau tot acolo şi-1 arătau cu degetul, ca pe-o arătare.
„Acum voi face
eu haz pe socoteala voastră", îşi zise Gelsomino. Şi, umflîndu-şi plămînii
cu aer destul, strigă: „Adio!" cu toată puterea vocii sale.
Urmarea
acestui salut se simţi pe dată: oamenii văzură cum un neaşteptat şuvoi de aer
le smulgea pălăriile din cap, iar cîteva cucoane bătrîne, din păcate, se
pomeniră într-o clipită cu capetele mai pleşuve decît un ou, urmărindu-şi disperate
perucile care începuseră să zboare.
„Adio!
Adio!" repetă Gelsomino, rîzînd din toată inima de prima ştrengărie
săvîrşită în viaţă cu vocea-i nărăvaşă.
Pălării şi
peruci se strînseră într-un stol, aidoma păsărilor călătoare, şi se înălţară
sus, printre nori, împinse de puterea neobişnuită a vocii sale, iar în cîteva
minute dispărură cu toatele.
S-a aflat că
au fost duse în zbor pînă la depărtări de kilometri, unde se prăbuşiseră, unele
trecînd chiar graniţa.
Şi Gelsomino însuşi, după cîteva zile,
trecu dincolo de graniţă, păşind în cea mai ciudată ţară din lumea aceasta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu