Somnul de veci(22)

DOUĂZECI ȘI DOI

       Pe la zece şi jumătate seara, mica orchestră mexicană, cu centuri late, galbene, obosi să mai cânte în surdină o rumbă într-un aranjament nostim, pe ritmul căreia nu dansa nimeni. Cel de la moscasuri îşi frecă vârfurile degetelor, ca şi cum l-ar fi durut, şi aproape cu aceeaşi mişcare îşi vârî o ţigară în gură. Ceilalţi patru instrumentişti, aplecându-se parcă simultan, întinseră mâna sub scaune şi scoaseră nişte pahare din care sorbiră, plescăind şi aruncând priviri înflăcărate. Gesturile lor lăsau să înţeleagă că beau tequila. Era probabil apă minerală. Farsa s-a dovedit la fel de inutilă ca şi muzica lor. Nimeni nu se uita la ei.

Încăperea fusese odinioară o cameră de bal, iar Eddie Mars o schimbase doar atât cât îl siliseră aface­rile. Fără luciul nichelului, fără lumini ascunse în dosul unor cornişe ascuţite, fără sticlă suflată, fără scaune capitonate cu piele de culoare violentă şi cu braţe şi picioare din ţevi de metal lustruit, nimic din accesoriile fals moderniste ale barului de noapte, tip Hollywood. Lumina provenea de la candelabre grele de cristal, tapetele erau încă din damasc roz puţin decolorat de timp şi înnegrit de praf, asortat odinioară cu parchetul, din care o suprafaţă redusă, sticlind ca oglinda, apărea în faţa micii orchestre mexicane. Restul podelei era acoperit de un covor greu, trandafiriu-deschis, care trebuie să fi costat o avere. Parchetul era alcătuit din douăsprezece feluri de lemn tare, de la tekul de Burma, trecând prin mai mult de şase nuanţe de stejar şi lemn roşcat, semănând cu mahonul, şi ajungând în tente mai deschise, până la lemnul palid şi tare al liliacului sălbatic de pe dealurile Californiei – totul dispus în desene complicate, cu precizia unui compas.

Era încă o încăpere frumoasă, iar locul dansurilor demodate şi grave îl luaseră mesele de ruletă. Erau trei la număr, aproape de zidul din fund. Un grilaj jos de bronz la înconjura, formând un gard în jurul crupierilor. Se juca la toate trei, deşi mulţimea se strânsese la cea din mijloc. Stăteam în partea opusă a încăperii, sprijinit de bar şi învârteam pe tejgheaua de mahon un mic pahar de bacardi, când am văzut capul brunet al lui Vivian Regan, lângă masa de joc.

Barmanul se aplecă lângă mine, urmărind droaia de oameni bine îmbrăcaţi de la masa din mijloc.

— Astă-seară îi curăţă de toţi banii, zise el. Vor­besc de dama înaltă şi brunetă.

— Cine-i?

— Nu ştiu cum o cheamă. Deşi vine mereu pe aici.

— Pe dracu, nu ştii cum o cheamă.

— Eu servesc doar la bar, domnule, răspunse el fără animozitate. E singură. Tipul care a fost cu ea s-a ameţit. L-au dus în maşina lui

— Am s-o conduc eu acasă.

— N-aş crede. În orice caz, vă doresc succes. Să vă torn niţel sifon în bacardi, sau vă place aşa cum e!

— Îmi place aşa cum e, tocmai fiindcă nu-mi place de loc.

— Eu unul mai degrabă aş bea sirop de tuse, zise el.

Mulţimea se desfăcu şi doi bărbaţi în haine de seară îşi croiră drum prin ea, şi atunci am văzut ceafa şi umerii goi ai doamnei Regan. Purta o rochie de catifea verde mată, adânc decoltată. Era prea ele­gantă pentru acel local. Mulţimea se închise la loc şi o ascunse vederii, cu excepţia capului ei brunet. Cei doi bărbaţi traversară încăperea, se sprijiniră de bar şi comandară whisky cu sifon. Unul dintre ei era roşu la faţă şi nervos. Îşi şterse faţa cu o batistă tivită cu negru. Lampasul dublu de mătase al pan­talonilor era atât de lat că putea să treacă pe el o roată de camion.

— Dumnezeule, n-am văzut în viaţa mea o astfel de serie, zise el cu o voce nervoasă. A câştigat de opt ori la rând, mizând pe roşu. Asta înseamnă să joci la ruletă, asta-i.

— Mi-a dat emoţii, răspunse celălalt. Mizează o mie de dolari deodată. Nu poate să piardă.

Cei doi vârâră pliscurile în băutură, se auzi un gâlgâit, şi se întoarseră la masa de joc.

— Ce deştepţi sunt pârliţii ăştia, zise barmanul. O mie de dolari mizaţi o dată, i-auzi. Am văzut o dată la Havana un înrăit al ruletei...

Rumoarea crescu la masa din mijloc şi o voce cizelată şi cu accent străin se ridică, spunând:

— Vreţi să aşteptaţi doar o clipă, doamnă. Masa nu poate acoperi miza dumneavoastră. Are să vină imediat domnul Mars.

Am lăsat băutura şi-am păşit rapid pe covor. Mica orchestră începu să cânte cam tare un tangou. Nimeni nu dansa şi nici nu avea intenţia să danseze. Am înaintat printre persoanele risipite prin încăpere, îmbrăcaţi în smoking, în frac, şi chiar în haine sport sau costume de birou, pân-am ajuns la ultima masă din stânga. Jocul se oprise. Doi crupieri stăteau în dosul mesei, cu capetele alăturate şi cu privirile într-o parte. Unul din ei mişca în sus şi în jos o lopăţică peste masa de ruletă goală. Amândoi o fixau pe Vivian Regan.

Genele lungi îi tresăreau iar chipul părea neobiş­nuit de alb. Se afla la masa din mijloc, exact înaintea ruletei. Avea în faţă un morman de fise de bani. Părea o groază de bani. Vorbea tărăgănat cu crupierul, cu o voce rece, impertinentă şi iritată.

— Ce fel de speluncă mai e şi asta, aş vrea să ştiu. Hai, dă drumul la ruletă, pungaşule. Vreau să mai mizez o dată pe toţi banii de pe masă. Am observat că atunci când aduni banii o faci destul de repede, dar când trebuie să-i dai înapoi, începi să te vaieţi.

Crupierul, îi zâmbi, în felul lui rece şi politicos, aşa cum zâmbise la mii de mitocani şi la milioane de fraieri. Era un om înalt şi brunet, indiferent şi cu maniere ireproşabile. Răspunse grav:

— Masa nu poate acoperi miza dumneavoastră, doamnă. Aveţi acolo peste şaisprezece mii de dolari.

— Sunt banii dumitale, spuse fata batjocoritor. Nu vrei să-i iei înapoi?

Un bărbat de alături de ea încearcă să-i spună ceva. Doamna Regan se întoarse fulgerător, îl repezi, iar bărbatul, roşu la faţă, se retrase printre ceilalţi din grup. La capătul spaţiului înconjurat de grilajul aurit, în peretele lambrisat, se deschise o uşă. Eddie Mars intră, zâmbind nepăsător, cu mâinile în buzuna­rele smokingului şi cu unghiile lucitoare ale degetelor mari la vedere. Se pare că-i plăcea acea poză. Înaintă lent în spatele crupierilor şi se opri la colţul mesei din mijloc. Vorbi cu o voce calmă şi leneşă, pe un ton mai puţin politicos decât al crupierului.

— Ce s-a întâmplat, doamnă Regan?

Vivian întoarse capul spre el cu o mişcare bruscă. Am văzut conturul obrazului încordându-i-se, ca şi cum ar fi fost întins pe dinăuntru în chip aproape insuportabil. Nu-i răspunse.

Eddie Mars zise grav:

— Dacă nu mai jucaţi, o să trebuiască să-mi daţi voie să vă trimit acasă însoţită de cineva.

Fata se roşi. Numai pomeţii ii apăreau albi. Apoi râse fals. Spuse cu amărăciune:

— O ultimă miză Eddie. Pun totul pe roşu. Îmi place roşul. E culoarea sângelui.

Eddie Mars zâmbi vag, făcu un gest de asentiment şi vârî mâna în buzunarul de la piept. Scoase un portvizit mare, din piele de focă, cu colţuri de aur, şi-l azvârli pe masă, spre crupier.

— Acoperă miza doamnei cu hârtii de o mie, dacă nimeni nu obiectează că de data asta ruleta se învârte doar pentru ea.

Nimeni nu obiectă. Vivian Regan se aplecă în jos şi împinse cu un gest sălbatic, cu ambele mâini, tot ceea ce câştigase, spre caroul mare şi roşu al ruletei.

Crupierul se lăsă peste masă fără grabă. Numără şi dispuse în fişicuri banii şi fisele ei, le aşeză pe toate, afară de câteva fise şi bancnote, într-o grămăjoară frumoasă şi împinse restul spre marginea mesei cu ajutorul lopăţicii. Deschise portvizitul lui Eddie Mars şi trase dinăuntru două pachete plate, fiecare cu bancnote de o mie de dolari. Rupse hârtia care lega unul dintre pachete, numără şase hârtii, le scoase, le adăugă pachetului neatins, puse la loc în portvizit pe cele patru rămase, şi-l aşeză deoparte cu un gest atât de neglijent de parc-ar fi fost o cutie de chi­brituri. Eddie Mars nu se atinse de portvizit. Nimeni nu se clinti cu excepţia crupierului. Învârti cu mâna stânga ruleta şi numai dintr-o mişcare neglijentă a încheieturii trimise bila de fildeş într-o goană iute pe marginea superioară. Apoi îşi retrase mâinile şi îşi încrucişă braţele la piept.

Vivian întredeschise încet buzele, până când lu­mina se reflectă pe dinţii ei, care sticleau ca nişte cuţite. Bila alunecă leneş pe panta ruletei şi sări peste striaţiile cromate de deasupra numerelor. După o vreme îndelungată, apoi foarte brusc, bila se opri cu un zgomot metalic, uscat. Ruleta încetini mişcarea, ducând bila cu ea. Crupierul nu-şi desfăcu bra­ţele decât atunci când ruleta încetă complet să se mai rotească.

— Roşul câştigă, spuse el pe un ton oficial, lipsit de interes.

Mica bilă de fildeş se odihnea pe Roşu 25, al trei­lea număr de la Dublu Zero. Vivian Regan îşi dădu capul pe spate şi râse triumfător.

Crupierul ridică lopăţica şi împinse încet peste masă teancul de bancnote de o mie de dolari, le alipi sumei depuse, apoi împinse cu o mişcare înceată totul până la marginea mesei.

Eddie Mars zâmbi, îşi puse la loc portvizitul, se întoarse pe călcâie şi ieşi din încăpere prin uşa din peretele lambrisat.

În aceeaşi clipă o duzină de oameni răsuflară uşuraţi şi se îndreptară spre bar. Am plecat o dată cu ei, şi-am ajuns la capătul încăperii mai înainte ca Vivian să-şi adune câştigul şi să abandoneze masa. Am ieşit în holul mare şi calm, mi-am luat pălăria şi pardesiul de la garderobieră, i-am lăsat douăzeci şi cinci de cenţi în farfurioara de bacşişuri, şi-am păşit pe verandă. Portarul se profilă gigantic lângă mine şi spuse:

— Să vă aduc maşina, domnule?

— Vreau să mă plimb, i-am răspuns.

Ornamentaţiile de lemn de pe marginea acoperişu­lui verandei se umeziseră de ceaţă. De pe chiparoşii de Monterey, care se pierdeau în depărtare spre stâncile de deasupra oceanului, picura ceaţa. De-abia se vedea la trei metri în dreapta şi în stânga. Am coborât treptele verandei şi-am apucat-o la întâmplare printre pomi, urmând o cărare indistinctă, până ce am auzit fluxul lingând ceaţa, jos de tot, la poalele stâncilor. Nicăieri nu se zărea vreo rază de lumină. Uneori vedeam câţiva pomi limpede, pe alţii neclar, apoi nimic, afară de ceaţă. Am făcut un ocol spre stânga şi m-am înapoiat pe aleea cu pietriş care mărginea grajdurile unde erau parcate maşinile. Când am deslu­şit conturul conacului, m-am oprit. Ceva mai în faţa mea, am auzit un om tuşind.

Paşii mei nu făceau nici un zgomot pe iarba moale şi udă. Omul tuşi din nou, apoi îşi înăbuşi tuşea cu o batistă sau o mânecă. Între timp, m-am apropiat de el. L-am întrezărit, o umbră vagă, lângă alee. Ceva mă făcu să trec în dosul unui pom şi să mă ghemuiesc acolo. Omul întoarse capul. Faţa lui ar fi trebuit să fie o pată albă în acea clipă. Dar n-a fost. A rămas întunecată. Purta o mască. Am aşteptat ascuns în dosul pomului.

      Paşi uşori, paşii unei femei, se apropiau pe aleea invizibilă, iar bărbatul din faţa mea înainta, părând că se sprijină de ceaţă. Nu puteam vedea femeia, apoi am desluşit-o vag. Ţinuta arogantă a capului mi se păru cunoscută. Omul ieşi brusc. Cele două siluete, cufundate în ceaţă, păreau totuna cu ceaţa. Se lăsă o tăcere de moarte. Bărbatul spuse:

— E un revolver, doamnă. Fiţi cuminte. Orice zgomot se aude departe în ceaţă. Daţi-mi poşeta.

Fata nu scoase niciun sunet. Am făcut un pas înainte. Deodată, am văzut scamele de ceaţă de pe borul pălăriei bărbatului. Fata stătea nemişcată. Apoi respiraţia ei se înăspri, ca o pilă mică frecată pe un lemn moale.

— Dacă ţipi, zise omul, te tai în două. N-a ţipat. Nici nu s-a clintit. Bărbatul făcu o mişcare şi chicoti sec. Vino mai bine aici, zise el.

Am auzit un clinchet şi o moşmoneală. Omul se întoarse şi se îndrepta spre pomul îndărătul căruia mă aflam. După trei sau patru paşi chicoti din nou. Chicotitul îmi amintea de ceva. Am scos pipa din buzunar şi-am întins-o ca pe un revolver. L-am strigat încet:

—  Hei, Lanny.

Omul înlemni şi începu să-şi ridice mâna.

— Nu. Ţi-am spus întotdeauna să nu faci prostia asta, am o armă îndreptată împotriva ta, Lanny.

Nimic nu s-a mişcat. Fata de pe alee nu s-a mişcat. Eu nu m-am mişcat. Lanny nu s-a mişcat.

—  Lasă poşeta jos la picioare, băiete, i-am spus. Încet şi calm.

Se aplecă. Am sărit şi-am ajuns, lângă el tocmai când se apleca. Îşi îndreptă trupul lângă mine răsuflând greu. Mâinile îi erau goale.

—  Îţi închipui că n-o să-mi meargă, i-am spus.

M-am sprijinit de el şi i-am luat arma din buzunarul impermeabilului.

— Mereu mă-ncarc cu câte o armă. Atârnă aşa de greu, c-au să mă cocoşeze. Întinde-o.

Răsuflările ni se întâlniră şi se amestecară, ne pri­veam ca doi cotoi pe un zid. M-am tras înapoi.

— Ia-ţi tălpăşiţa. Lanny. Fără supărare. Dacă nu pomeneşti o vorbă de ce s-a întâmplat n-am să pome­nesc nici eu. Ne-am înţeles?

— Ne-am înţeles, zise el cu o voce groasă.

Ceaţa îl înghiţi. Se auzi zgomotul slab al paşilor lui, apoi nimic. Am ridicat poşeta, am căutat prin ea şi m-am îndreptat spre alee. Vivian rămăsese pe loc, nemişcată, cu haina de blană cenuşie strânsă la gât de o mână fără mănuşă, pe care sclipea slab un inel. N-avea pălărie. Părul brunet, pieptănat cu cărare la mijloc se topea în bezna nopţii. Ca şi ochii ei.

— Frumos lucrat, Marlowe. Ai devenit agentul meu de pază?

Vocea avea o notă aspră.

— Aşa se pare. Uitaţi poşeta. O luă. Aveţi ma­şina aici?

— Am venit cu un bărbat, zise ea şi râse. Ce faci aici?

— Eddie Mars a vrut să mă vadă.

— N-am ştiut că-l cunoşti. De ce te-a chemat?

— Nu văd de ce nu v-aş spune. Şi-a închipuit că urmăresc pe unul care a fugit cu nevasta lui.

— Şi-l urmăreşti într-adevăr?

— Nu.

— Atunci de ce-ai venit?

— Ca să văd de ce şi-a închipuit că-l urmăream pe cel care-a fugit cu nevasta lui.

— Dai informaţiile cu ţârâita, ca spicherii la radio. Presupun că nu mă priveşte, chiar dacă omul era bărbatul meu. Am crezut că nu te interesează.

— Mi se aminteşte tot timpul de el.

Îşi strânse dinţii enervată. Întâmplarea cu omul mascat şi înarmat nu păruse s-o fi impresionat câtuşi de puţin.

— Foarte bine, condu-mă la garaj. Trebuie să mă îngrijesc de cavalerul meu.

Am păşit pe potecă, am dat colţul clădirii, iar în faţă apărură lumini. Apoi un alt colţ, şi-am ajuns în curtea îngrădită a unui grajd violent luminată de două reflectoare. Era încă pavată cu cărămizi şi cobora în pantă spre un grătar din mijloc. Maşinile sclipeau, iar un om într-o salopetă cafenie se ridică de pe un scăunel şi înaintă spre noi.

— Amicul meu e încă beat criţă? îl întrebă Vivian nepăsătoare.

— Mă tem că da, domnişoară. L-am acoperit cu un pled şi-am ridicat ferestrele la maşină. Cred că e în siguranţă. Poate se odihneşte.

Ne-am apropiat de o mare limuzină Cadillac, iar omul în salopetă deschise portiera din spate. Pe bancheta largă stătea răsturnat şi acoperit până la bărbie cu un halat gros un bărbat care sforăia cu gura deschisă. Părea, un bărbat voinic şi blond, capa­bil să ţină la multă băutură.

— Vi-l prezint pe domnul Larry Cobb, zise Vivian. Domnul Cobb – domnul Marlowe. Am bombănit. Domnul Cobb m-a întovărăşit, zise ea. Ce com­panie plăcută, domnul Cobb. Atât de atent. Ar trebui să-l vezi treaz. Ar trebui să-l văd şi eu treaz. Ar trebui să-l vadă cineva treaz. Nu de alta, dar faptul merită să fie consemnat pe hârtie. Ca să intre în domeniul istoriei, acel scurt şi fulgerător moment, repede îngropat în timp, dar rămas de neuitat pe vecie... când Larry Cobb a fost treaz.

— Mda, am spus.

— M-am gândit chiar să mă căsătoresc cu el, continuă ea, cu o voce stridentă şi încordată, ca şi cum şocul jafului de mai înainte începea abia acum să acţioneze asupra ei. Uneori, când nu-mi trecea prin minte niciun gând plăcut. Toţi avem astfel de momente. Ştii, are o groază de bani. Un iaht, o vilă la Long Island, o alta la Newport, o alta în Bermude, case risipite ici şi colo, probabil în toată lumea... la o depărtare una de alta cât îţi trebuie ca să bei o sticlă de whisky. Iar domnul Cobb, nu trebuie să meargă prea departe ca să bea o sticlă de whisky.

— Mda, am spus. Are un şofer care să-l conducă acasă!

— Nu mai spune „mda". E vulgar. Mă privi cu sprâncenele arcuite. Omul în salopetă îşi mesteca din greu buza inferioară. Oh, are, fără îndoială, o armată întreagă de şoferi. Probabil că stau pe două rânduri în fiecare dimineaţă înaintea garajului, cu nasturii de la uniformă strălucind, cu uniforma lucie, cu mănuşi albe imaculate – cu eleganţa cadeţilor de la West Pont.

— Unde dracu-i atunci şoferul?

— Domnul Cobb însuşi a condus maşina astă-seară, zise omul în salopetă, cerându-şi aproape scuze. Aş putea să telefonez acasă la el să trimită pe cineva să-l aducă.

Vivian se întoarse şi-i zâmbi, ca şi când omul i-ar fi oferit o diademă cu diamante.

— Ar fi splendid, zise ea. Ai vrea s-o faci? N-aş vrea de loc ca domnul Cobb să moară astfel... cu gura deschisă. Cineva ar putea să-şi închipuie c-a murit de sete.

— N-o să creadă nimeni dacă are să-l miroasă, domnişoară, spuse omul în salopetă.

Vivian deschise poşeta, apucă un pumn de banc­note şi le vârî în mâna paznicului.

— Dumnezeule, zise el cu ochii holbaţi. Desigur, domnişoară.

— Mă numesc Regan, zise ea amabil. Doamna Regan! Ai să mă mai vezi probabil. Nu eşti aici de mult timp, nu-i aşa?

— Nu, doamnă. Teancul de bancnote îi tremura violent în mână.

— O să-ţi placă aici, zise ea.

Mă apucă de braţ.

— Hai să mergem cu maşina ta, Marlowe.

— E afară în stradă.

— E perfect în ce mă priveşte. Marlowe. Îmi place să mă plimb prin ceaţă. Întâlneşti oameni atât de interesanţi.

— Prostii, i-am spus.

Se sprijini de braţul meu şi începu să tremure. Mă ţinu strâns pân-am ajuns la maşină. Între timp încetase să mai tremure. Am coborât cu automobilul printr-o alee cotită, prin dosul casei. Aleea dădea în bulevardul De Cazens, strada principală din Las Olindas. Am trecut pe sub vechile felinare arcuite, revărsând lumină şi, după o vreme, am ajuns la un oraş, la clădiri, la magazine aparent moarte, la un post de benzină cu un bec deasupra unei sonerii şi, în sfârşit la un drugstore încă deschis.

— N-ar strica să beţi ceva, i-am spus.

Îşi mişcă bărbia, un punct palid, în colţul banche­tei. Am tras la trotuar şi-am parcat.

— Puţină cafea neagră şi o picătură de whisky au să vă facă bine.

— Sunt în stare să mă îmbăt criţă şi să-mi placă.

I-am deschis uşa maşinii ca să iasă şi trecu atât de aproape încât părul ei mă mângâie pe obraz. Am intrat în drugstore. Am cumpărat o sticlă de whisky de la bar, ne-am dus-o la scaunele înalte şi-am pus-o pe tejgheaua de marmură crăpată.

— Două cafele, am comandat. Negre, tari şi făcute anul ăsta.

— Nu-i voie să beţi băuturi alcoolice aici, zise vânzătorul. Avea un halat albastru ieşit la spălat, părul rar şi ochi destul de cinstiţi, iar cu bărbia n-ar fi lovit niciodată un zid înainte de-al vedea.

Vivian Regan vârî mâna în poşetă, scoase un pa­chet de ţigări şi scutură câteva afară exact ca un bărbat. Mi le întinse.

— E împotriva legii să bei aici băuturi alcoolice, zise vânzătorul.

Am aprins ţigările şi nu i-am dat nici o atenţie. Umplu două ceşti cu cafea de la un automat de nichel ruginit şi ni le aşeză în faţă. Se uită la sticla de whisky, bombăni şi spuse amărât:

— Foarte bine, am să păzesc strada până-l beţi.

Se duse şi rămase la vitrină, cu spatele la noi şi cu urechile atârnându-i molatic.

— Am mari emoţii când calc legea, i-am spus, şi-am deşurubat dopul sticlei de whisky, apoi am turnat în ceştile cu cafea. Sancţiunile legale sunt foarte severe în oraşul ăsta. În tot timpul prohibiţiei localul lui Eddie Mars era club de noapte cu doi paznici în uniformă în hol seară de seară... ca nu cumva invitaţii să vină cu sticlele lor cu băutură, în loc s-o cumpere de la bar.

Vânzătorul se întoarse brusc, ocoli tejgheaua şi trecu în dosul micului geam de sticlă al cămăruţei unde se făcea reţetele.

Am sorbit cafeaua cu whisky. Am privit faţa lui Vivian în oglinda din spatele automatului de cafea. Era contractată, palidă, frumoasă şi sălbatică. Buzele îi erau roşii şi aspre.

— Aveţi ochi răutăcioşi, i-am spus. Cu ce vă are la mână Eddie Mars?

Mă privi prin oglindă.

— I-am luat o groază de bani astă-seară la ru­letă ... Începând cu cei cinci mii de dolari pe care i-am împrumutat ieri de la el pe care nu i-am mai folosit.

— Ar putea să-l înfurie. Credeţi că el a trimis gorila aia.

— Ce-i aia o „gorilă"?

— Un tip înarmat cu un revolver.

— Dumneata eşti o gorilă?

— Fireşte, i-am răspuns şi-am râs. Dar strict vorbind, o gorilă e întot-deauna de cealaltă parte a legii.

— Mă întreb dacă există o altă parte a legii.

— Ne îndepărtăm de la subiect. Cu ce vă are la mână Eddie Mars?

— Crezi că mă are cu ceva la mână!

— Da.

Îşi încreţi buzele.

— Fii mai spiritual, te rog. Marlowe. Mult mai spiritual.

— Ce mai face generalul? N-am pretenţia să fiu spiritual.

— Nu-i prea bine. Azi nu s-a dat jos din pat. Ai putea, cel puţin să încetezi să mă mai interoghezi.

— Ţin minte că o vreme am gândit acelaşi lucru despre dumneavoastră. Cât de mult ştie generalul?

— Ştie probabil totul.

— I-a spus Norris?

— Nu, Wilde, procurorul districtual, a venit să-l vadă. Ai ars pozele?

— Desigur. Nu vă îngrijorează uneori sora mai mică?

— Cred că e singura fiinţă care mă îngrijorează. Într-un fel mă îngri-jorează şi tata, atât cât să-i ascund unele lucruri.

— El nu-şi face multe iluzii, dar presupun că mai e încă mândru.

— Suntem sânge din sângele lui. Asta-i nenorocirea. Mă privi lung în oglindă, cu ochii adânci şi absenţi. N-aş vrea să moară dispreţuind pe cei de acelaşi sânge cu el. A fost întotdeauna un sânge sălbatic, dar n-a fost întotdeauna un sânge putred.

— Acum e putred?

— Cred că asta e impresia dumitale.

— Dumneavoastră n-aveţi sânge putred în vine. Jucaţi numai teatru.

Îşi lăsă privirea în jos. Am sorbit puţină ca­fea şi-am aprins ţigări pentru amândoi.

— Aşadar, împuşti oameni, zise ea calm. Eşti un ucigaş.

— Eu? De ce?

— Ziarele şi poliţia au aranjat lucrurile perfect. Dar nu cred tot ce citesc.

— Ah, vă închipuiţi că eu l-am curăţat pe Geiger? Sau pe Brody? Sau pe amândoi.

Nu spuse nimic.

— Nu era nevoie s-o fac. Aş fi putut să-i ucid, cred, şi să scap basma curată. Niciunul dintre ei n-ar fi ezitat să tragă în mine.

— Asta înseamnă că eşti un asasin înnăscut, ca toţi poliţiştii.

— Prostii.

— Unul dintre acei oameni sumbri şi tăcuţi, capabili să ucidă şi la fel de insensibili ca măcelarii în faţa cărnii de la abator. Mi-am dat seama din prima clipă când te-am văzut.

— Aveţi destui prieteni dubioşi ca să vă daţi seama că nu-i adevărat.

— Sunt nişte cârpe în comparaţie cu dumneata.

— Vă mulţumesc, doamnă. Nici dumneavoastră nu sunteţi un înger.

— Hai să plecăm din orăşelul ăsta împuţit.

Am achitat consumaţia, am vârât în buzunar sticla de whisky şi-am plecat. Vânzătorul era încă supărat pe mine.

Am ieşit din Las Olindas printr-o serie de oră­şele umede, de-a lungul plajei cu cabane construite pe nisip, aproape de mugetul talazurilor oceanului şi cu alte case mai mari pe colinele din spate. Ici şi colo lucea câte o fereastră galbenă, dar cele mai multe case erau cufundate în întuneric. Dinspre apă venea plutind prin ceaţă un miros de ierburi marine. Pe asfaltul umed al bulevardului cauciucurile scrâşneau. Lumea era un pustiu umed.

Eram aproape de Del Rey când mi-a vorbit pen­tru prima oară de când ieşisem din drugstore. Vocea îi suna înfundat, ca şi cum ar fi pulsat ceva în adâncul ei.

— Condu până la clubul de pe plaja din Del Rey. Vreau să mă uit la apă. E prima stradă la stânga.

La intersecţie clipea o lumină galbenă. Am întors maşina şi-am alunecat pe o pantă, cu un perete înalt de o parte, şine de tramvaie interurbane la dreapta, iar departe în spatele şinelor un şirag jos de lumini şi foarte departe sclipirile unui chei şi ceaţa de pe cerul de deasupra oraşului. Pe aici ceaţa aproape se destrămase. Drumul traversa şinele acolo unde acestea coteau ca să treacă pe sub peretele stâncos, dădea apoi pe o fâşie asfaltată a şoselei de pe mal, care mărginea o plajă tăcută şi fără cabane.

De-a lungul trotuarului erau parcate maşini cu faţa la ocean şi întunecate. Luminile clubului de pe plajă se vedeau la câteva sute de metri mai încolo.

Am tras maşina la trotuar, am stins farurile, şi-am rămas cu mâinile pe volan. Sub ceaţa care se destrăma, valurile fluxului se încolăceau şi se înspumau, aproape fără zgomot, ca un gând ce mijeşte la marginea conştiinţei.

— Vino lângă mine, spuse ea cu o voce cam groasă.

M-am deplasat de sub volan spre mijlocul ban­chetei, îşi îndepărtă niţel trupul de mine, ca şi cum ar fi voit să privească pe fereastră. Apoi se lăsă pe spate, tăcută, în braţele mele. Era cât pe aici să se lovească de volan cu capul. Ochii i se închiseră, faţa îi era întunecată. Apoi am văzut că îi deschide şi că, sclipesc strălucirea lor pătrunzând prin noapte.

— Strânge-mă, bestie! spuse ea.

La început am luat-o cam moale în braţe. I-am simţit pe faţă părul aspru. Am strâns braţele şi-am ridicat-o. I-am apropiat încet faţa de-a mea. Genele îi bătură repede, ca aripile fluturilor de noapte

Am sărutat-o puternic şi rapid. Apoi un sărut lung şi tărăgănat. Buzele i se deschiseră sub ale mele. Corpul începu să-i tremure în braţele mele.

— Asasinule, zise ea încet, cu răsuflarea în gura mea.

Am întărit strânsoarea până când tremurul corpu­lui ei începu aproape să mă zguduie. Am continuat s-o sărut. După o vreme îndelungată îşi îndepărtă capul destul ca să mă întrebe:

— Unde stai?

— La Hobart Arms. Pe Bulevardul Franklin, aproape de Kenmore.

— N-am fost niciodată acolo.

— Vrei să vii?

— Da.

— Cu ce te are la mână Eddie Mars?

Trupul i se contractă în braţele mele şi răsuflarea i se înăspri. Capul i se trase înapoi până când ochii, larg deschişi şi tiviţi cu alb, mă priviră lung.

— Deci asta-i situaţia, spuse ea cu o voce moale şi posacă.

— Da, asta-i situaţia. Sărutatul e formidabil, dar tatăl dumitale nu m-a angajat ca să mă culc cu dumneata.

— Canalie, spuse ea calm, fără să se mişte.

I-am râs in faţă.

— Să nu-ţi închipui că sunt un sloi de gheaţă. Nu sunt orb şi nici insensibil. Am destul sânge fier­binte în vine, ca toţi bărbaţii. Eşti uşor de cucerit... mult prea uşor. Cu ce te are la mână Eddie Mars?

— Dacă mai repeţi asta, am să urlu.

— N-ai decât.

Se smuci de lângă mine, îşi îndreptă trupul şi se retrase în colţul maşinii.

— Unii bărbaţi au fost împuşcaţi pentru aseme­nea fleacuri, Marlowe.

— Unii bărbaţi au fost împuşcaţi, practic, fără nici o vină. Prima dată când ne-am întâlnit ţi-am spus că sunt detectiv. Vâră-ţi asta în capul dumitale frumos. Eu unul lucrez în meseria mea, doamnă. Nu mă distrez.

Moşmoni prin poşetă, scoase o batistă şi o muşcă, ţinând capul întors de la mine. Am auzit cum se sfâşie batista. O rupse încet cu dinţii, bucată cu bucată

— Ce te face să crezi că mă are cu ceva la mână? şopti cu ea vocea înfundată de batistă

— Te-a lăsat să câştigi o groază de bani, apoi a trimis o gorilă ca să-i aducă banii înapoi. Nu eşti prea mirată. Nici măcar nu mi-ai mulţumit că ţi-am salvat banii. Cred că totul n-a fost decât o farsă. Dac-aş vrea să mă măgulesc, aş spune că cel puţin o parte din farsă a fost pentru distracţia mea.

— Crezi că-i dă mâna să câştige sau să piardă după cum vrea?

— Evident. La mize egale, la patru din cinci cazuri.

— Trebuie să-ţi spun că te urăsc de moarte, domnule detectiv?

— Nu-mi datorezi nimic. Am fost plătit.

Aruncă pe fereastra maşinii batista zdrenţuită.

— Te porţi adorabil cu femeile.

— Mi-a făcut plăcere să te sărut.

— Ţi-ai ţinut firea splendid. E foarte măgulitor. Eu trebuie să te felicit sau tata?

— Mi-a făcut plăcere să te sărut.

Vocea îi deveni tărăgănată şi rece.

— Ia-mă de aici, dacă vrei să fii atât de amabil. Sunt absolut sigură că vreau să mă duc acasă.

— N-ai să te porţi ca o soră cu mine?

— Dac-aş avea un brici, ţi-aş tăia beregata... doar ca să văd ce curge din ea.

— Sânge de omidă, i-am răspuns.

Am pornit maşina, am întors-o şi-am apucat-o de-a lungul şinelor de tramvai interurban până în şosea, apoi spre oraş, până la West Hollywood. Nu mi-a vorbit. Tot drumul de întoarcere aproape că nu s-a mişcat. Am trecut prin porţi, am luat-o pe aleea cufundată până la arcada casei imense. Smuci portiera maşinii şi ieşi mai înainte de-a fi oprit com­plet. Nici atunci nu vorbi. I-am privit spatele în timp ce se sprijinea de uşă, după ce sunase. Uşa se deschise şi Norris aruncă o privire afară. Trecu re­pede pe lângă el şi dispăru. Uşa se închise cu un pocnet, iar eu am rămas pe loc, cu ochii la ea.

M-am întors pe alee şi-am plecat acasă.

Cap21