Din povestile lui O. Henry (21)

Aceluia ce aşteaptă

Pustnicul din Hudson se grăbea spre peştera sa cu o agitaţie neobişnuită.

Peştera era pe vîrful unei creste mici a munţilor Catskill care se aventurase pînă la marginea fluviului, şi pen­tru că nu avusese bilet a trebuit să se oprească acolo. Munţii cei mici erau împăduriţi şi plini de veveriţe feroce şi ciocănitori care ameninţau toţi trecătorii văratici. Ca o panglică albă, prost cusută, între poala verde a dealurilor şi dantela înspumată a marginii fluviului, se întindea un drum de pietriş. O cărare îngustă şerpuia de la drumul comod, pe înălţimea stîncoasă, spre peştera pustnicului. La o milă în susul fluviului se găsea hanul Viewpoint, unde orăşenii veneau în timpul verii; îşi părăseau apar­tamentele răcoroase, ventilate electric, ca să fie trans­portaţi prin soarele dogoritor, în şalupe zbîrnîitoare ali­mentate cu benzină, de aceşti Mordrezi(*) cu picioarele în formă de fuse, oferindu-le cea mai slabă pavăză.

Fixaţi-vă lornieta pe pustnic şi lăsaţi-vă privirea să cuprindă acele caracteristici care să vă apropie de erou.

Un bărbat la vreo patruzeci de ani, nu mai mult, cu părul lung, cîrlionţat la vîrf, ochi impresionanţi şi o barbă castanie în furculiţă, ca cele pe care cu cîţiva ani în urmă „vracii divini“, cum se autodenumeau, le impuseseră în vest. Costumul, din pînză groasă, era croit ca de cel mai bun croitor din Londra. Degetele lungi, frumoase, nasul delicat şi ţinuta îl ridicau mult deasupra pustnicilor care se tem de apă şi îşi îngroapă banii în conservele goale de stridii în peşteră, în locurile indicate de cruci grosolane cioplite în stînca peretelui de deasupra.

Reşedinţa pustnicului nu era compusă doar dintr-o peşteră. Peştera era de fapt un apendix al sihăstriei, o co­libă primitivă făcută din bîrne tencuite cu lut şi acoperite cu zinc anticoroziv de cea mai bună calitate.

În incinta propriu-zisă erau lespezi pentru stat, o bi­bliotecă rustică făcută din scînduri de plop negeluite şi o masă formată dintr-o placă de lemn aşezată peste două bucăţi de piatră — ceva între mobila unui templu druid şi cea a unui birt de pe Broadway. Pe pereţi atîrnau piei de animale sălbatice cumpărate în apropiere de Eighth Street şi University Place, New York.

Partea din fund a chiliei intra în peşteră. Acolo îşi gătea pustnicul masa pe o vatră de piatră primitivă. Cu o răbdare fără margini şi cu o toporişca veche îşi tăiase în pereţii stîncoşi rafturi. Pe ele erau depozitate făina, slă­nina, untura, pudra de talc, petrolul lampant, praful de copt, tabletele de mentă, piperul, sarea şi emulsia Olivo- Cremo pentru mîinile crăpate şi tenul uscat.

Pustnicul pustnicise prin locurile acelea trei ani. Fă­cea parte din comorile hanului Viewpoint. Clienţii loca­lului îl considerau mai prejos ca interes doar faţă de Ecoul- Misterios-din-Valea-Bîntuită. Iar Obstacolul-Indrăgostitului îl întrecea doar cu un sfert de pas. Era cunoscut în lung (dar nu şi în lat, din cauza topografiei) ca un savant cu un intelect sclipitor, care uitase de cele lumeşti pentru că fusese înşelat în dragoste. În fiecare sîmbâtă seara, ha­nul Viewpoint îi trimetea pe ascuns un coş cu provizii. Pustnicul nu părăsea împrejurimile sihăstriei. Clienţii ha­nului care îl vizitaseră ziceau că avea cunoştinţe, inteligenţă şi filosofie ieşite cu totul din comun, cum se spune. În vara aceea, hanul Viewpoint era înţesat de tu­rişti. Drept care sîmbetele seara, soseau sus, în coşul pustni­cului, conserve de bulion şi muşchi de vacă, în locul me­niului obişnuit.

Aşadar, acum aveţi faptele concrete ale cazului. Să tre­cem deci la partea romantică a lucrurilor.

Era clar că pustnicul aştepta un vizitator. Îşi pieptănă cu grijă pletele şi-şi făcu cărare în barba de apostol. Cînd ceasul de nouăzeci şi opt de cenţi de pe raftul de piatră anunţă ora cinci, îşi luă îmbrăcămintea de postav, o perie cu grijă, apucă un ciomag de stejar şi porni încet prin codrul des care înconjura schitul.

Nu trebui să aştepte mult. Pe cărarea îngustă, nesigură din cauza acelor de pin, urca Beatrix, cea mai mică şi mai frumoasă dintre surorile Trenholme. Era îmbrăcată în albastru din cap pînă-n picioare, de la pălărie pînă la pan­tofii de pînză, în nuanţe de la bleu deschis de albăstrică de dimineaţă într-o sîmbătă de primăvară, pînă la al­bastrul intens din dimineaţa de luni, la ora nouă, cînd nu a apărut femeia la curăţenie.

Beatrix înfipse umbrela albăstruie adînc în acele de pin şi suspină. Pustnicul, pe furiş, scoase cu degetul de la un picior nişte fire de iarbă vîrîte între călcîiul şi sandaua celuilalt picior. Ea se albăstri şi aproape că îl pironi şi-l apretă cu ochii ei de cobalt.

—    Trebuie să fie atît de frumos, spuse ea, oftînd uşor şi delicat, să fii pustnic şi să urce doamnele pînă aici şi să stea de vorbă cu tine.

Pustnicul îşi încrucişă braţele şi se sprijini de un co­pac. Beatrix, suspinînd, se aşeză pe covorul de ace de pin ca o pasăre în cuibar. Pustnicul o urmă, trăgîndu-şi pi­cioarele cam stînjenit sub îmbrăcămintea de postav.

—     Trebuie să fie frumos să fii munte, spuse el medi­tativ. Și îngerii în albastru să te urce, în loc să zboare peste tine.

—     Mama a avut nevralgie, spuse Beatrix, şi s-a cul­cat, altfel n-aş fi putut să vin. E oribil de cald la hanul ăla infect şi dărăpănat. Dar vara asta n-am avut bani să plecăm în altă parte.

—     Aseară, spuse pustnicul, m-am urcat pe stînca aia mare de deasupra. Am văzut luminile hanului şi am prins cîteva acorduri cînd sufla vîntul spre mine. Mi te-am în­chipuit mişcîndu-te graţios în braţele altora, în ritmul vi­sător al valsului, înconjurată de mireasma florilor. Gîndeşte-te ce singur eram !

Cea mai mică şi mai frumoasă şi mai săracă dintre ves­titele surori Trenholme suspină.

—     N-ai ghicit, spuse ea cu părere de rău. Mă mişcăm graţios pe braţele cuiva. Mama a făcut una din crizele periodice de reumatism la ambele coate şi umeri, şi a tre­buit să o frecţionez cu unguentul ăla scîrbos. Sper că nu-ţi închipui că poate mirosi a flori. Ştii, aseară, la dans, au venit nişte băieţi din West Point şi nişte tineri din oraş, cu iahtul. Mama poate să stea cu geamul deschis şi trei ore în şir şi să-i îngheţe o jumătate de corp bocnă, iar cealaltă să-i ardă ca focul, şi să nu facă nici cel mai mic guturai. Dar ia să vină un grup de băieţi nepotriviţi pentru însurătoare pe unde mă aflu şi eu, că imediat i se umflă încheieturile şi ţipă de durere. Şi eu trebuie să mă duc la ea în cameră şi s-o frecţionez. Cînd te uiţi la mama îm­brăcată, nici nu-ţi vine să crezi ce braţe mari are cînd se dezbracă. Cred că e minunat să fii pustnic. Sutana, sau caftanul, nu? iţi vine de minune. Ţi-o faci singur — sau ţi le faci, pentru că bănuiesc că ai şi de schimb? Şi ce comod trebuie să fie să porţi sandale in loc de pantofi. Gîndeşte-te cît suferim noi — indiferent cît de mici îmi cumpăr pantofii, întotdeauna mă bat în vîrf. Ah, de ce nu pot deveni şi femeile pustnici ?

Cea mai frumoasă și mai adolescentină soră Tren­holme întinse două glezne delicate, albastre, care se ter­minau în două funde enorme de mătase albastră, care aproape acopereau două botine frumoase, şi ele într-una din cele patruzeci şi şapte de nuanţe de albastru. Pustnicul, parcă împins de un fel de acţiune reflexă telepatică, îşi trase mai mult tălpile sub postav.

—     Am auzit de povestea ta de iubire, spuse domni­şoara Trenholme cu glas dulce. Au tipărit-o pe spatele meniului de la han. Era foarte frumoasă şi încîntătoare?

—     Pe lista de bucate ! murmură pustnicul. Dar ce-mi pasă mie ce trăncăne lumea ? Da, era printre primele. Atunci, continuă el, atunci nu credeam că are egal pe lume. Aşa că am părăsit lumea şi m-am retras în fortă­reaţa acestui munte, pentru a-mi petrece singur restul vieţii, pentru a-mi dedica şi devota anii care mi-au ră­mas amintirii ei.

—     E fantastic, izbucni domnişoara Trenholme, e de-a dreptul fantastic ! Cred că viaţa de pustnic este ideală. Nu vin perceptorii, nu trebuie să te îmbraci pentru masă - ah, ce mi-ar plăcea să stau aici! Dar eu n-am parte de asemenea noroc. Dacă nu mă căsătoresc anul acesta, cred că mama mă va obliga să-mi iau de lucru la o modistă. Nu pentru că aş fi urîtă sau bătrînă. Dar nu avem destui bani ca să mai ajungem prin locuri şic. Şi eu nu vreau să mă căsătoresc decît cu cine îmi place. Dc asta aş vrea să mă fac pustnic. Pustnicii nu se căsătoresc niciodată, nu?

—     Cu sutele, răspunse pustnicul, în cazul în care gă­sesc pe cine trebuie.

—     Dar s-au făcut pustnici, spuse cea mai frumoasă şi mai tânără, pentru că au pierdut-o pe cea pe care o iu­beau, nu?

—     Pentru că îşi închipuie că au pierdut-o, răspunse sihastrul într-o doară. Înţelepciunea îl ajunge pe cel care locuieşte în peştera muntelui, ca şi pe cel din lumea „şic“, cred că aşa-i spune în argou.

—     Cînd alt „şic" i-o aduce. Ai mei sunt şi ei şic. Ăsta-i necazul. Dar vara sunt atîţia şic la mare, încît noi suntern nişte mărunte vălurele pe apă. A trebuit să ne investim toţi banii în achiziţionarea portului. Ştii, suntem toate fete. Patru. Eu sunt singura care am supravieţuit. Celelalte s-au măritat. Pentru bani. Mama e mîndră de surorile mele. Îi trimit de Crăciun cele mai frumoase calendare şi ştergătoare de peniţe. Eu am rămas singura pe piaţă. N-am voie să mă uit la cei care nu au bani.

—    Dar... începu pustnicul.

—     Dar, sigur, spuse cea mai frumoasă, sigur că pust­nicii au oale mari cu dubloni de aur îngropaţi pe lîngă ste­jarii uriaşi. Toţi au.

—     Eu nu am! spuse cu regret pustnicul.

—    Ce rău îmi pare! N-aş fi crezut. Cred că trebuie să plec.

Ah, nu încăpea nici o îndoială, era cea mai frumoasă.

—    Frumoasă doamnă... începu pustnicul.

—     Mă numesc Beatrix Trenholme — unii îmi spun Trix. Vino la han să mă vezi.

—     De zece ani n-am mai călcat mai departe de împre­jurimile peşterei.

—     Vino să mă vezi la han. În fiecare seară, în afară de joi.

Pustnicul zîmbi slab.

—     La revedere, îi spuse ea, adunîndu-şi faldurile ro­chiei albastru deschis. Am să te aştept. Dar nu joi seara, să nu uiţi !

Ce interesante ar deveni viitoarele liste de bucate de la hanul Viewpoint dacă li s-ar adăuga următoarele rînduri: „Numai o singură dată în cei peste zece ani de existenţă singuratică şi-n părăsit pustnicul de pe munte vestita sa peşteră. Atunci cînd a fost atras irezistibil la han de către fascinanta domnişoară Beatrix Trenholme, cea mai frumoasă şi mai mică dintre celebrele surori Trenholme, al cărei mariaj extraordinar cu...“

Da, cu cine ?

Pustnicul se întoarse la sihăstrie. În uşă se afla Bob Binkley, vechiul său prieten şi tovarăş din zilele premer­gătoare renunţării sale la lume — Bob însuşi, gătit ca orhideele de seră puse la vestmîntul policromatic al gentle­manului estival. Bob, milionarul, cu chipul lui durduliu, grav, neted şi abil, cu inelele cu diamante, cu lanţul de la buzunar strălucitor şi cu jabou la cămaşă. Era mai mare cu doi ani decît pustnicul şi arăta cu cinci mai tînăr.

—     Eşti Hamp Ellison, în ciuda perciunilor şi a halatu­lui de baie ponosit, strigă el. Am citit despre tine pe nota de plată de la han. Ţi-au înghesuit biografia între brînzeturi şi „Nu răspundem de hainele şi umbrelele uitate“. La ce bun să trăieşti aşa, Hamp? Şi încă zece ani, vere!

—    Nu te-ai schimbat, spuse pustnicul. Intră şi ia loc. Stai pe lespedea de colo; e mai moale decît granitul.

—     Nu pricep, bătrîne, spuse Binkley. Înţeleg cum poţi să renunţi la o femeie zece ani, dar nu la zece ani pentru o femeie. Sigur că am aflat care e motivul. Toată lumea ştie. Edith Carr. Mai avea vreo patru-cinci pretendenţi pe lîngă tine. Dar tu ai fost singurul care ai pus-o la inimă. Alţii s-au apucat de whiskey, Klondike, politică şi alte tratamente simila similibus. Dar, ia ascultă, Hamp, Edith Carr era aproape cea mai grozavă fată din lume — vorbea tare, era mîndră şi nobilă şi se folosea de idealurile ei ca să cîştige tot felul de pariuri. Era fără îndoială un as.

—     După ce am renunţat la lume, spuse pustnicul, n-am mai auzit de ea.

—     S-a căsătorit cu mine, spuse Binkley.

Pustnicul se sprijini de pereţii de lemn ai ante-peşterei şi-şi încovoie degetele de la picioare.

—     Ştiu ce trebuie să simţi, spuse Binkley. Dar ce putea să facă ? Mai avea patru surori, o mamă, pe bătrînul Carr — ţi-aduci aminte cum a băgat toţi banii în dirijabile şi n-a ieşit nimic din afacere, pentru că toate s-au prăbu­şit? Ei, o cunosc pe Edith la fel de bine ca şi tine — deşi am luat-o de nevastă. Atunci avea un milion, dar l-am sporit la cinci spre şase. De fapt, nu pe mine mă dorea; ei bine, uite cum s-a întîmplat. Avea şleahta pe cap şi tre­buia sa aibă cineva grijă de ei. Edith s-a căsătorit cu mine la două luni după ce ai interpretat scena cu veveriţele. Pe atunci credeam că mă place. ,

—    Dar acum ? întrebă pustnicul.

—    Suntem mai buni prieteni ca oricînd. Acum doi ani a obţinut divorţul. Pur şi simplu nu ne potriveam. Nu mi-am luat avocat. Măi, mai, măi, Hamp, nostimă tranşee ţi-ai construit tu aici, zău. Dar ai fost întotdeauna un erou de ficţiune. Se pare că ai fost singurul pc care l-a îndrăgit Edith. Poate... dar, ascultă-mă pe mine, băiete, depunerile la bancă nu le aduc peşterile şi perciunii. Zău, Hamp, nu crezi că ai fost un prost fără pereche?

Pustnicul zîmbi în barba încilcită. Fusese, şi încă mai era superior grosolanului şi mercenarului Binkley. Aşa că nici măcar vulgaritatea lui nu-l scotea din sărite. În plus, studiile şi meditaţiile la care se dedase în sihăstrie îl ridicaseră cu mult peste micile vanităţi lumeşti. Micuţul său munte fusese aproape un Olimp, peste a cărui creastă el zărise, zîmbind, cum se clatină pilaştrii jos, în valea omului. Oare cei zece ani de renunţări, de gînduri, de fi­delitate faţă de un ideal, de dispreţ viu faţa de lumea în­tinată, fuseseră zadarnici? Din acea lume urcase pînă la el cea mai frumoasă şi mai mică, mai atrăgătoare decît Edith de o sută treizeci şi şapte de ori, mai drăgălaşă decît Rachel pe care o slujise şapte ani. Aşa că pustnicul zîmbea în barbă.

Cind Binkley uşură sihăstria de prezenţa sa pîngăritoare şi prima stea se arătă deasupra pinilor, pustnicul luă borcanul de praf de copt din dulap. Încă mai zîmbea în barbă. Auzi un foşnet slab. În prag se afla Edith Carr, cu toată frumuseţea, măreţia şi ţinuta nobilă pe care cei zece ani le mai adăugaserâ la cele vechi.

Nu era genul care să trăncăne. Se uită la pustnic cu orhii mari, întunecaţi şi gînditori. Pustnicul rămase nemişcat, surprins într-o atitudine la fel de fixă ca a ei. Nu­mai sentimentul ascuns al ordinii îl făcu să întoarcă uşor în mînă borcanul cu praf de copt, pînă cînd eticheta roşie se lipi de piept.

—    Stau la han, spuse Edith cu voce joasă, dar limpede. Am auzit de tine, acolo. Mi-am spus că trebuie să te văd. Vreau să-ţi cer iertare. Mi-am vîndut fericirea pentru bani. Aveam o familie de întreţinut, dar asta nu-i o scuză. Am vrut să te văd doar şi să-ţi cer iertare. Ai trăit zece ani aici, mi-au spus, păstrîndu-mă în minte! Am fost oarbă, Hampton. N-am văzut atunci că toţi banii din lume nu pot sta în balanţă cu o inimă credincioasă. Dacă... Dar, bineînţeles că acum este prea tîrziu.

     Declaraţia era de fapt o întrebare învelită cît se poate de abil în mîndria unei femei îndrăgostite. Prin această deghizare slabă, pustnicul citi uşor că doamna venise înapoi la el — dacă el o mai dorea. Cîştigase coroana de aur, dacă îi mai făcea plăcere s-o poarte. Răsplata deceniu­lui de credinţă îl aştepta alături — doar dacă el dorea să întindă mîna.

Timp de un minut, vechea vrajă îl lumină cu străluci­rea ei reflectată. Apoi, pe rînd, experimentă senzaţiile bărbăteşti de indignare pentru că fusese respins şi de repulsie pentru că — aşa era, pentru că fusese căutat. Şi, în sfîrşit (ce ciudat că apăruse în cele din urmă) viziunea albăstruie a celei mai frumoase din surorile Trenholme îi ilumină ochii minţii şi-l hotărî.

—    E prea tîrziu, spuse el cu voce profundă, strîngînd la piept borcanul cu praf de copt.

Doamna întoarse o singură dată capul după ce făcuse douăzeci de paşi în josul potecii. Pustnicul începuse să răsucească capacul borcanului, dar îl ascunse iar sub sutană. Văzu ochii mari ai doamnei lucind trist în amurg; dar el rămase inflexibil în pragul chiliei şi nu făcu niciun semn.

Exact cînd se ridică luna, joi seara, pe pustnic îl apucă nebunia lumească.

De la han soseau din cînd în cînd, mai slabe decît su­netele de corn în care suflă spiriduşii, cîteva măsuri inter­pretate de orchestra cazinoului. Noaptea preschimbase Hudsonul într-o mare fără margini — luminile acelea care abia se desluşeau pe celălalt mal nu erau felinare pentru tramvaie prozaice, ci stele coborîte la milioane de mile depărtare. Apele din faţa hanului săltau luciri jucăuşe — sau erau cumva bărcile cu motor răspindind miros de benzină şi petrol? Pe vremuri pustnicul cunoscuse toate aceste lucruri şi se distrase cu naiadele sub umbrarele cu dungi albe şi roşi. Dar de zece ani îşi astupase urechile la ecourile îndepărtate ale lumii frivole. Astă-seară, însă, ceva nu era în regulă.

Orchestra cazinoului interpreta un vals — un vals. Ce prost fusese sa-şi rupă cu bună ştiinţă zece ani din calen­darul existenţei pentru cea care renunţase la el în favoa­rea unor bucurii şi averi iluzorii. „Tam, ta, tam, ta, tam, ta“ — cum se dansează valsul? Dar toţi aceşti ani n-au fost sacrificaţi — oare nu-i aduseseră perla perlelor lumii, pe cea mai mică şi mai frumoasă...

„Dar să nu vii joi seara", insistase ea.

Poate că la ora asta se mişca graţios şi încet în ritmul valsului, ţinută strîns la piept de vreun tînăr din West Point sau de vreun sezonier de la oraş, în timp ce el, care-i citise în priviri lucruri ce-l recompensaseră pentru cei zece ani pierduţi din viaţă, se retrăsese ca un animal sălbatic în vizuina lui din munte. De ce să...

—     La dracu, spuse brusc pustnicul. Mă duc! Îl aruncă cît colo pe Marc Aureliu şi trase de pe el toga de postav. Scoase un cufăr prăfuit dintr-un colţ al peşterii şi-i deschise capacul cu greutate.

Avea lumînări din belşug, şi curînd peştera fu luminată. Haine — cu o croială veche de zece ani — foarfeci, briciuri, pălării, pantofi, toată costumaţia şi obiectele părăsite fură smulse fără cruţare din odihna impusă de izolare, şi în­şirate într-o ordine jalnică.

Curînd o pereche de foarfeci îi reduse suficient barba pentru ca briciurile tocite să-şi facă aproximativ datoria. Îi era peste putere să-şi tundă părul, aşa că îl pieptănă şi-l perie la spate, cît mai neted. Mila ne împiedică să luăm în consideraţie chinurile şi suferinţele celui care fusese îndepărtat de societate şi de nimicurile lumeşti.

În cele din urmă, pustnicul se duse într-un colţ al peş­terii şi începu să sape în pămîntul moale cu o lingură lungă de fier — scoase din groapă o cutie de tinichea şi, din ea, trei mii de dolari în bancnote, legate strîns şi învelite în hîrtie cerată. Era pustnic veritabil, după cum vă puteţi convinge prin acest fapt.

Puteţi să aruncaţi o privire în timp ce zoreşte pe poteca muntelui. O haină lungă, boţită, îi ajungea la pulpe. Pantalonii de doc albi, nefamiliarizaţi cu fierul de călcat al croitorului, o cămaşă roz, guler alb înalt, cu o fundă albastru aprins şi jambiere cu nasturi. Dar nu uitaţi, domnule sau doamnă, sunt totuşi zece ani la mijloc! De sub pălăria de pai cu boruri înguste, cu o panglică în dungi, îi iese în dezordine părul. Văzîndu-l, oricît aţi fi de perspicace, tot nu l-aţi recunoaşte. V-aţi închipui pro­babil că interpretează pe Hamlet sau un personaj din vreo altă piesă. N-aţi pune mîna pe inimă ca să afirmaţi: „El este pustnicul care a trăit zece ani într-o peşteră, din dragoste pentru o femeie — ea să cîştige o alta."

Sala de dans se întindea deasupra apelor fluviului. Felinare vesele şi globuri electrice mate revărsau o lumină blîndă. La stînga drumului prăfuit, de-a lungul căruia venise pustnicul, se aflau hanul şi grătarul. Şi acolo — parcă se petrecea ceva. Ferestrele erau luminate puternic şi se auzea o muzică diferită de cea a valsului şi dansului de doi interpretate de orchestra cazinoului.

Un negru într-o livrea albă se arătă în poarta de fier, cu stîlpii uriaşi de granit şi cu felinarele de fier forjat.

—    Ce are loc astă-seară aici? întrebă pustnicul.

—   Păi, domnule, spuse servitorul, are loc dansul de joi seara de la cazino. Şi pe grătare se prăjesc fripturi de vacă, dom’le.

Pustnicul se uită în sus pe deal, spre han, cînd brusc izbucniră nişte acorduri de o armonie desăvârşită.

—     Şi acolo sus, spuse el, unde se cintă Mendelssohn, ce se petrece ?

—    Sus la han, spuse tuciuriul, e o nuntă. Domnul Binkley, un domn al naibii de bogat, se însoară cu domni­şoara Trenholme, dom’le — tînăra care e socotită frumoasa ţinutului, dom’le.

 (*) Mordred - personaj din legendele cavaleresti cu Regele Arthur