Robia
Abia intrase în
târguşorul egiptean şi se şi văzu înconjurat de o mulţime de oameni. Toţi
strigau:
— Uite, ăsta a răpit-o
pe frumoasa Misuf şi l-a omorât pe Cletofis!
— Oameni buni, spuse
el, să mă ferească Dumnezeu s-o răpesc pe frumoasa voastră Misuf! E prea cu
toane! Cât despre Cletofis, nu l-am omorât, m-am apărat numai împotriva lui.
Voia să mă omoare pentru că i-am cerut foarte umil îndurare pentru frumoasa
Misuf pe care o bătea fără milă. Eu sunt străin şi vin să caut adăpost în
Egipt. Şi nu-i de crezut că, odată ce am venit să cer ocrotirea voastră, m-am
apucat să răpesc o femeie şi să omor un om.
Egiptenii erau, pe
vremea aceea, drepţi şi omenoşi. Îl duseră pe Zadig la primărie. Îi legară rana
şi după aceea îl cercetară pe el de o parte şi pe slujitorul lui de alta, ca să
afle care e adevărul. Îşi dădură seama ea Zadig nu era un ucigaş. Dar se făcuse
vinovat de vărsare de sânge. Legea îl osândea să fie rob. Îi vândură cămilele
în folosul oraşului. Tot aurul pe care-l avea fu împărţit între locuitori. Zadig
cu slujitorul său fură duşi în piaţa oraşului ca să fie vânduţi. Un negustor
arab pe care îl chema Setoc îi cumpără pe amândoi. Dar slujitorul, mai bun
pentru muncă, fu vândut mult mai scump decât stăpânul. Nu se făcu nicio altă deosebire
între dânşii. Aşadar, Zadig fu rob pe o treaptă mai jos decât slujitorul lui.
Îi legară împreună cu un lanţ de picior, şi ei îl urmară pe negustorul arab la
el acasă. Zadig, pe drum, îl consola pe slujitor şi îl sfătuia să aibă răbdare şi,
după obiceiul lui, cugeta la viaţa omenească.
— După cum văd, spuse
el, nenorocirile sorţii mele se abat şi asupra sorţii tale. Toată viaţa mea de
până acum a fost plină de ciudăţenii. Am fost condamnat la amendă pentru că am
văzut o căţea. Era cât pe ce să fiu tras în ţeapă pentru un grifon. Am fost trimis la osândă
pentru că am făcut versuri în cinstea regelui. Era
cât pe ce să fiu spânzurat fiindcă regina poarta panglici galbene. Şi acum
iată-mă rob împreună cu tine fiindcă un bădăran şi-a bătut ibovnica. Dar să nu
ne pierdem cumpătul; poate toate acestea au să se sfârşească. Negustorii arabi
trebuie să aibă robi. De ce nu aş fi şi eu rob ca şi alţii, odată ce sunt şi eu
om ca şi alţii? Negustorul acesta nu va fi fără milă. Trebuie să se poarte bine
cu robii dacă vrea să fie bine slujit.
Aşa vorbea Zadig, dar
în fundul inimii lui se gândea la soarta reginei Babilonului.
Setoc, negustorul,
plecă peste două zile în Arabia deşartă cu robii şi cu cămilele lui. Tribul lui
locuia în deşertul Horebului. Călătoria fu lungă şi ostenitoare. Pe drum, Setoc
punea mai mult preţ pe slujitor decât pe stăpân, fiindcă slujitorul se pricepea
mai bine să încarce calabalâcul pe cămile. Şi îl răsplătea numai pe dânsul. O
cămilă muri cu două zile înainte de a ajunge la Horeb. Povara ei fu împărţită
slujitorilor ca s-o ducă în spate. Zadig primi şi el partea lui. Setoc începu
să râdă când văzu pe toţi robii lui mergând aplecaţi. Zadig îşi luă îngăduinţa
să-l lămurească de ce mergeau aşa şi-l învăţă legea echilibrului. Negustorul,
mirat, începu să-l privească cu alți ochi. Zadig, văzând că-i atâţase
curiozitatea, i-o spori şi mai mult şi îl învăţă o mulţime de lucruri care nu
erau străine de negoţul lui: greutăţile specifice ale metalelor şi ale
mărfurilor la volume egale, însuşirile animalelor folositoare şi mijlocul de a
le face folositoare pe cele care nu erau. În sfârşit, Zadig îi păru un
înţelept. Setoc îl puse acum pe Zadig mai presus decât pe tovarăşul lui, pe
care îl pretuise atât de mult. Începu să se poarte bine cu dânsul şi nu-i păru
rău.
Ajuns la tribul lui,
Setoc ceru îndărăt unui evreu cinci sute de uncii de argint pe care i le dăduse
cu împrumut fată de doi martori. Dar cei doi martori muriseră şi evreul, ştiind
că nu poate fi dovedit mincinos, se făcu stăpân pe argintul negustorului,
mulţumind lui Dumnezeu că-i dăduse mijlocul de a trage pe sfoară un arab. Setoc
îi mărturisi necazul său lui Zadig, care era acum sfătuitorul lui.
— În ce loc ai împrumutat
necredinciosului cele cinci sute de uncii?
Negustorul răspunse:
— Pe o piatră lată,
care se află aproape de muntele Horeb.
— Ce fire are
datornicul dumitale? întrebă Zadig.
— E un pungaş, spuse
Setoc.
—
Nu, te întreb dacă e un om iute la fire sau potolit, chibzuit sau fără
socoteală.
— Dintre toţi
datornicii răi de plată, ăsta e cel mai iute la fire pe care-l cunosc.
—
Bine, spuse Zadig; dă-mi voie să mă duc eu la judecată în locul dumitale.
Zadig chemă la
judecată pe evreu şi vorbi astfel în faţa judecătorului:
— Pernă a tronului
dreptăţii, am venit să cer înapoi omului acesta, în numele stăpânului meu,
cinci sute de uncii de argint pe care el nu vrea să le mai dea.
— Ai martori? spuse
judecătorul.
—
Nu; au murit. A rămas însă o piatra lată pe care s-au numărat banii; şi dacă
înălţimea-ta binevoieşte să poruncească sa se aducă piatra, eu trag nădejde că
ea are să-mi fie martor bun. Noi rămânem aici, evreul şi cu mine, până vine
piatra. Am să trimit s-o aducă pe socoteala stăpânului meu Setoc.
—
Foarte bine, spuse judecătorul.
Şi începu să judece
alte pricini.
Când isprăvi cu
judecata acestora, îi spuse lui Zadig:
—Ei? Văd că piatra ta
încă n-a sosit.
Evreul, râzând,
răspunse:
— Înălţimea-ta poate
să stea aici până mâine şi piatra tot n-are să sosească. Se află la o depărtare
de şase poşte de aici şi trebuie cincisprezece oameni ca s-o ridice.
— Vedeţi? spuse Zadig. V-am
spus că piatra are să aducă mărturia! Dacă omul acesta ştie unde este piatra,
înseamnă că el mărturiseşte că pe ea au fost număraţi banii.
Evreul, încurcat, fu silit să mărturisească. Judecătorul porunci
să-l lege şi să stea aşa, fără mâncare şi fără băutură, până când va da înapoi
cele cinci sute de uncii, pe care el le plăti destul de repede.
Robul Zadig şi piatra
se bucurară de mare stimă în Arabia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu