De ce nu pot fi Charlie Hebdo

Vreau să spun din capul locului că eu nu sunt şi nu pot să fiu Charlie înainte de a mi se defini cu precizie ce înseamnă „a fi Charlie”. Lucru pe care cei care s-au năpustit să-şi prindă în piept insigna respectivă nu l-au făcut. În febrilitatea generală, foarte mulţi au crezut aşa, pe neve, că a fi Charlie înseamnă să protestezi împotriva primejduirii libertăţii presei. O să scriu pe această temă în mai multe episoade şi sper că şi cei mai înverşunaţi apărători ai libertăţii de exprimare fără nicio restricţie vor avea, citind, măcar un moment de interogaţie privind convingerile pe care şi le-au format în această direcţie.

O poveste a lui Voltaire (21 - final)

Ghicitorile

Zadig, ieşit din fire ca un om lângă care a căzut trăsnetul, mergea în neştire. Sosi în Babilon în ziua când cei care se luptaseră în arenă se adunaseră în vestibulul palatului ca să ghicească ghicitorile şi să răspundă la întrebările marelui mag. Toţi cavalerii veniseră, afară de cel cu platoşă verde. Îndată ce Zadig intră în oraş, norodul se adună împrejurul lui; ochii nu se mai săturau să-l privească, buzele să-l laude, inimile să-i ureze domnia. Invidiosul îl văzu trecând, se cutremură şi întoarse capul. Norodul îl duse pe braţe până la locul adunării. Regina, care află de sosirea lui, fu cuprinsă de teamă şi de speranţă. Neliniştea o rodea: nu pricepea nici de ce Zadig era fără arme, nici de ce Itobad purta platoşa cea albă.

O poveste a lui Voltaire (20)

Pustnicul

Cum umbla el aşa, întâlni un pustnic cu o barbă albă şi venerabilă, care îi ajungea până la brâu. Ţinea în mână o carte din care citea cu luare-aminte. Zadig se opri şi îi făcu o închinăciune adâncă. Pustnicul îi răspunse cu un aer atât de măreţ şi de blând, încât Zadig vru să stea de vorbă cu dânsul. Îl întrebă ce carte citeşte.

— Asta e cartea sorţii, spuse pustnicul; vrei să citeşti puţin?

Şi puse cartea în mâinile lui Zadig, care, deşi cunoştea mai multe limbi, nu putu să înţeleagă nici măcar o literă. Asta îl făcu şi mai curios.

O poveste a lui Voltaire (19)

Luptele

Regina fu primită în Babilon cu dragostea pe care lumea o are totdeauna faţă de o prinţesă frumoasă care a îndurat necazuri. Babilonul părea atunci că s-a mai liniştit. Prinţul Hyrcaniei fusese omorât într-o luptă. Babilonienii, învingători, hotărâră ca Astarte să se mărite cu acela care va fi înălţat rege. Ei nu voiau ca cea mai înaltă slujbă din lume, care era aceea de soţ al Astartei şi rege al Babilonului, să atârne de sforării şi de tertipuri. Toţi jurară că vor înălţa rege pe cel mai viteaz şi mai înţelept. 

O poveste a lui Voltaire (18)

Vasiliscul

Ajuns la o pajişte frumoasă văzu mai multe femei care căutau ceva cu mare băgare de seamă. Îşi îngădui să se apropie de una dintre ele şi să întrebe dacă putea să aibă cinstea să le ajute în căutarea lor.

— Cu neputinţă, răspunse siriana; numai o femeie poate să atingă cu mâna ceea ce căutăm noi.

— Ciudat! zise Zadig. Aş îndrăzni să vă rog să-mi spuneţi ce lucru e acela pe care numai o femeie are voie să pună mâna.

O poveste a lui Voltaire (17)

Pescarul

Căindu-şi mereu soarta şi socotindu-se drept o pildă de nenorocire, Zadig ajunsese la un râu. Pe mal şedea întins un pescar care ţinea cu o mână leneşă un năvod, parcă gata să-l scape, şi îşi ridica ochii la cer.

— Sunt negreşit cel mai nenorocit om de pe pământ, spunea pescarul. Am fost, după cum spune toată lumea, cel mai vestit negustor de brânză şi smântână din Babilon şi am pierdut toată averea. Am avut cea mai frumoasă femeie pe care un om de teapa mea poate s-o aibă şi femeia asta m-a lăsat. Îmi mai rămăsese o căsuţă prizărită, mi-au dărâmat-o şi pe aceea. Acum stau într-un bordei, n-am alt mijloc de trai decât pescuitul şi nu prind niciun peşte. Năvodule, de acum nu te mai arunc în apă, am să m-arunc chiar eu în ea.

O poveste a lui Voltaire (16)

Tâlharul

Ajunse la hotarul care desparte Arabia pietroasă de Siria. Tocmai trecea pe lângă un castel destul de întărit când văzu ieşind din el nişte arabi înarmaţi.

Îl înconjurară strigând:

— Tot ce ai e al nostru şi tu eşti al stăpânului.

Zadig, drept răspuns, scoase sabia. Slujitorul lui, care era curajos, făcu la fel. Uciseră pe cei dintâi arabi care puseră mâna pe dânşii. Numărul lor spori. Zadig cu slujitorul lui nu şovăiră şi se hotărâră să moară luptând. Doi oameni se apărau împotriva unei mulţimi întregi. O luptă ca asta nu putea să dureze multă vreme. Stăpânul castelului, numit Arbogad, văzând de la o fereastră minunile de vitejie pe care le făcea Zadig, se coborî în grabă şi, poruncind oamenilor lui să se dea la o parte, îi scăpă pe cei doi călători.

O poveste a lui Voltaire (15)

Ochii albaştri

— Trupul şi inima… spuse regele lui Zadig.

La aceste cuvinte, babilonianul nu se putu opri să nu-l întrerupă pe măria-sa.

— Sunt recunoscător măriei-tale că n-ai spus spiritul şi inima. Numai de asta se vorbeşte în Babilon. Nu vezi decât cărţi în care e vorba de inimă şi de spirit, scrise de oameni care n-au nici una, nici alta. Dar te rog, măria-ta, urmează.

Nabusan urmă astfel:

O poveste a lui Voltaire (14)

Dansul

Setoc trebuia să se ducă, cu treburile lui negustoreşti, în insula Serendib. Dar prima lună a căsătoriei care este, după cum se ştie, luna de miere, nu-i îngăduia nici s-o părăsească pe nevastă-sa, nici să creadă că ar putea vreodată s-o părăsească. Îl rugă aşadar pe prietenul său Zadig să se ducă în locul lui. „Vai! îşi spuse Zadig; acum am să fiu şi mai departe de Astarte! Dar trebuie să-mi slujesc binefăcătorii.“ Aşa vorbi, plânse şi plecă.

O poveste a lui Voltaire (13)

Întâlnirea

În timp ce el era la Bassora, preoţii stelelor luaseră hotărârea să-l pedepsească. Giuvaerurile şi podoabele văduvelor tinere pe care le trimiteau să se ardă pe rug erau ale lor, după lege. Zadig, care îi păcălise aşa de cumplit, trebuia numaidecât ars. Aşadar, îl învinuiră pe Zadig că are păreri greşite despre oastea cerească; aduseră mărturie împotriva lui şi se jurară că l-au auzit spunând că stelele nu se culcă în mare. Această hulă îngrozitoare cutremură pe judecători. Fură cât pe ce să-şi rupă hainele de pe dânşii când auziră asemenea vorbe nelegiuite şi chiar şi le-ar fi rupt de-a binelea dacă Zadig ar fi avut cu ce să le plătească. Dar aşa, în durerea lor, ei se mulţumiră să-l osândească sa fie ars cu încetul. 

O poveste a lui Voltaire (12)

Cina

Setoc, care nu se putea despărţi de omul acesta plin de înţelepciune, îl duse la iarmarocul cel mare de la Bassora, unde veneau cei mai mari negustori din toate părţile locuite ale pământului. Pentru Zadig fu o mare mângâiere să vadă atâta mulţime de oameni din felurite ţări, toți adunaţi în aceeaşi loc. I se părea că lumea este o mare familie care s-a strâns la Bassora. Chiar a doua zi stătu la masă cu un egiptean, un indian gangarid, un locuitor din tara chitailor, un grec, un celt şi alţi câtiva străini care, în desele lor călătorii la Golful Arabic, învăţaseră destul arăbeşte ca să poată vorbi. Egipteanul părea mânios:

O poveste a lui Voltaire (11)

Rugul
Setoc, plin de bucurie, îşi făcu din rob prietenul cel mai apropiat. Nu se mai putea lipsi de dânsul, tot aşa cum făcuse şi regele Babilonului; şi Zadig fu foarte fericit că Setoc nu era însurat. Descoperi în stăpânul lui o fire aplecată spre bine, multă dreptate şi cuminţenie. Nu-i plăcea însă că Setoc se închina oastei cereşti, adică soarelui, lunii şi stelelor, după vechile datini ale arabilor. Vorbea câteodată cu dânsul de asta, cu multă discreţie. Îi spuse că acestea sunt nişte corpuri ca toate celelalte şi că n-are rost să te închini lor, aşa cum n-are rost să te închini unui copac sau unei stânci.

O poveste a lui Voltaire (10)

Robia

Abia intrase în târguşorul egiptean şi se şi văzu înconjurat de o mulţime de oameni. Toţi strigau:

— Uite, ăsta a răpit-o pe frumoasa Misuf şi l-a omorât pe Cletofis!

— Oameni buni, spuse el, să mă ferească Dumnezeu s-o răpesc pe frumoasa voastră Misuf! E prea cu toane! Cât despre Cletofis, nu l-am omorât, m-am apărat numai împotriva lui. Voia să mă omoare pentru că i-am cerut foarte umil îndurare pentru frumoasa Misuf pe care o bătea fără milă. Eu sunt străin şi vin să caut adăpost în Egipt. Şi nu-i de crezut că, odată ce am venit să cer ocrotirea voastră, m-am apucat să răpesc o femeie şi să omor un om.

O poveste a lui Voltaire (9)

Femeia bătută

În calea lui, Zadig se călăuzea dupa stele. Constelaţia Orionului şi strălucitorul Sirius îl îndreptau spre polul lui Canopus. El admira aceste mari globuri de lumină care în ochii noştri nu par decât nişte slabe scântei, în timp ce pământul, care nu este decât un punct imperceptibil în natură, este socotit de lăcomia noastră drept ceva foarte mare şi foarte ales. Zadig şi-i înfăţişa pe oameni aşa cum sunt într-adevăr, nişte gângănii care se mănâncă unele pe altele pe un strop de noroi. Această imagine adevărată îi împrăştie durerea, arătându-i nimicnicia fiinţei lui şi a Babilonului.

O poveste a lui Voltaire (8)

Gelozia

Nenorocirea lui Zadig izvorî chiar din fericirea lui şi mai ales din meritele sale. În fiecare zi stătea de vorbă cu regele şi cu Astarte, augusta sa soţie. Farmecul vorbelor lui era sporit şi de dorinţa de a plăcea, care este pentru suflet ceea ce este podoaba pentru frumuseţe. Tinereţea şi gingăşia lui lăsară pe nesimţite în sufletul Astartei nişte urme de care la început nici ea singură nu-şi dădu seama.

O poveste a lui Voltaire (7)

Discuţii şi audienţe

Astfel Zadig îşi arăta înţelepciunea minţii şi bunătatea sufletului. Lumea îl admira şi totuşi îl şi iubea. Trecea drept cel mai fericit dintre oameni; ţara întreaga era plină de numele lui; toate femeile se uitau la dânsul; toată lumea lăuda spiritul lui de dreptate; savanţii îl priveau ca pe un oracol; chiar şi preoţii mărturiseau că ştie mai multe decât bătrânul arhimag Yebor. Nici vorbă nu mai era să fie dat în judecată pentru grifoni. Nimeni nu credea decât ceea ce i se părea lui vrednic de crezut.

O poveste a lui Voltaire (6)

Ministrul

Regele îşi pierduse primul-ministru. El îl alese acum pe Zadig să îndeplinească această funcţie. Toate frumoasele doamne din Babilon se bucurară de această alegere, fiindcă niciodată de la întemeierea imperiului nu mai fusese un ministru atât de tânăr. Toţi curtenii erau supăraţi. Invidiosul scuipa sânge şi nasul i se umflă grozav de tare. Zadig, după ce mulţumi regelui şi reginei, se duse să-i mulţumească şi papagalului.

O poveste a lui Voltaire (5)

Mărinimosul

Veni vremea când trebuia să se prăznuiasca o mare sărbătoare care cădea o dată la cinci ani. Era în Babilon obiceiul ca din cinci în cinci ani să se facă public în chip solemn cetăţeanul care făcuse fapta cea mai mărinimoasă. Sfetnicii şi magii erau judecători. Marele satrap, care avea în grija lui oraşul, aducea tuturora la cunoştinţă cele mai frumoase fapte care se petrecuseră sub guvernarea lui. Fiecare îşi spunea părerea. Regele dădea hotărârea. La această sărbătoare venea lume de la capătul pământului. Învingătorul primea din mâinile monarhului o cupă de aur împodobită cu pietre scumpe şi regele rostea aceste cuvinte: „Primeşte această răsplată a mărinimiei şi binevoiască zeii să-mi dea mulţi supuşi care să-ţi semene!”

O poveste a lui Voltaire (4)

Invidiosul

Zadig vru să-şi aline cu ajutorul filosofiei şi al prieteniei necazurile pe care i le făcuse soarta. Într-o mahala a Babilonului el avea o casă mobilată cu gust şi în care adunase toate lucrurile frumoase şi toate plăcerile vrednice de un om cumsecade. Dimineaţa, biblioteca lui era deschisă tuturor savanţilor; seara, masa lui era pusă pentru lumea aleasă. Dar îşi dădu seama în curând cât de primejdios sunt savanţii. Odată se iscă o mare ceartă cu privire la o lege a lui Zoroastru, care te oprea să mănânci carne de grifon.

— Cum să opreşti grifonul, când acest animal nici nu există? spuneau unii.

— Trebuie să existe, spuneau alţii, pentru că Zoroastru nu îngăduie să-l mănânci.

Zadig voi să-i împace şi le spuse:

O poveste a lui Voltaire (3)

Câinele şi calul  

Zadig simţi că întâia lună de căsătorie, aşa cum scrie în cartea Zend(1), este luna mierii, şi că luna a doua este luna pelinului. Nu trecu mult timp şi el fu silit s-o alunge pe Azora, cu care era din ce în ce mai greu de trăit, şi îşi căută fericirea în studiul naturii. „Nimeni nu-i mai fericit, spunea el, decât un filosof care citeşte în cartea aceasta mare pe care Dumnezeu a pus-o sub ochii noştri. Adevărurile pe care le descoperă sunt ale lui; îşi nutreşte şi îşi înaltă sufletul; trăieşte liniştit; nu se teme de oameni şi scumpa lui soţie nu vine să-i taie nasul.“