vineri, 23 august 2013

O poveste a lui Voltaire (8)

Gelozia
Nenorocirea lui Zadig izvorî chiar din fericirea lui şi mai ales din meritele sale. În fiecare zi stătea de vorbă cu regele şi cu Astarte, augusta sa soţie. Farmecul vorbelor lui era sporit şi de dorinţa de a plăcea, care este pentru suflet ceea ce este podoaba pentru frumuseţe. Tinereţea şi gingăşia lui lăsară pe nesimţite în sufletul Astartei nişte urme de care la început nici ea singură nu-şi dădu seama.

Patima ei crescu la sânul nevinovăţiei. Astarte se lăsă, fără teamă şi fără şovăire, cuprinsă de plăcerea de a vedea şi de a auzi pe un om scump soţului ei şi ţării. Îl lăuda mereu faţă de rege; vorbea de dânsul cu doamnele de la Curte, care îl lăudau şi mai tare. Totul slujea ca să-i înfigă în inimă săgeata pe care ea n-o simţea. Îi făcea lui Zadig daruri în care intra mai multă dragoste decât îşi pătea închipui; credea că nu vorbeşte cu dânsul decât ca o regină mulţumită de serviciile lui, dar câteodată vorbele ei erau ale unei femei care iubeşte.
Astarte era mult mai frumoasă decât Semira, cea care-i ura atât de tare pe chiori, şi decât cealaltă care voise să taie nasul lui bărbatu-său. Familiaritatea Astartei, vorbele ei drăgăstoase, de care ea singură începea acum să se ruşineze, privirile ei, pe care voia să le întoarcă în altă parte şi care se lipeau de privirile lui, aprinseră în inima lui Zadig un foc care îl uimi.
Se împotrivi; chemă în ajutor filosofia care îl ajutase întotdeauna; dar ea nu-i aduse decât lămuriri şi nicio consolare. Datoria, recunoştinţa și un monarh ofensat se înfățișau ochilor lui ca nişte zei răzbunători.
Lupta mereu şi învingea; dar această izbândă, pe care trebuia s-o cucerească în fiecare clipă, îl costa lacrimi şi gemete. Nu mai îndrăznea să vorbească cu regina nestingherit ca până acum; ochii i se împăienjeneau, vorbele lui erau silite şi fără şir; îşi punea ochii în pumni, şi când, fără să vrea, privirile lui se îndreptau către Astarte, ele întâlneau privirile înlăcrimate ale reginei. Îşi spuneau parcă din ochi unul altuia: „Ne iubim şi ne temem să ne iubim; pe amândoi ne arde o dragoste pe care o osândim“.
Zadig pleca de la dânsa rătăcit, pierdut, cu inima copleşita de o povară pe care nu mai putea s-o poarte. În frământarea lui, se destăinui prietenului său Cador, la fel ca un om care, după ce a îndurat câtva timp o durere puternică, îşi arată deodată suferinţa printr-un strigăt pe care i-l smulge durerea înteţită şi prin sudoarea rece care i curge pe frunte.
Cador îi spuse:
- Chiar fără să-mi spui, am văzut sentimentul pe care voiai să-l ascunzi de tine însuţi. Patima are semne care nu înşală. Acum, când am citit în inima ta, îți spun sa bagi de seama ca nu cumva regele să descopere la tine un sentiment care să-l jignească. Regele nu are altă meteahnă decât aceea că e cel mai gelos om din lume. Tu îți stăpâneşti patima cu mai multă putere decât şi-o stăpâneşte regina, fiindcă eşti filosof şi eşti Zadig; Astarte e femeie: ea îşi lasă ochii să vorbească fără teamă, pentru că nu se socoteşte încă vinovată. Din păcate, sigură de nevinovăţia ei, ea nu se îngrijeşte de ceea ce se vede. Mi-e frică să nu facă vreo greşeala tocmai fiindcă nu se simte vinovată de nimic. Dacă ați fi înţeleşi împreună, aţi putea înşela pe oricine: o iubire care de-abia începe şi împotriva căreia te lupţi o vede toată lumea; o dragoste împlinită ştie să se ascundă.
Zadig se înfioră gândindu-se că ar putea să-l înşele pe rege, binefăcătorul lui; şi niciodată nu fu mai credincios suveranului său decât atunci când se făcu vinovat faţă de el de-o nelegiuire fără voie. Dar regina rostea atât de des numele lui Zadig, fruntea i se înroşea atât de tare când îl rostea şi când vorbea de Zadig în faţa regelui, era uneori atât de vioaie şi uneori atât de tulburată, iar, când Zadig pleca, era atât de dusă pe gânduri, încât regele începu să bănuiască ceva. El crezu tot ce vedea şi îşi închipui tot ce nu vedea. Mai ales văzu că pantofii soţiei lui erau albaştri şi că pantofii lui Zadig erau albaştri, că panglicile soţiei lui erau galbene şi că turbanul lui Zadig era galben.
Pentru un monarh bănuitor toate acestea erau nişte semne cumplite. În sufletul lui amărât bănuielile se prefăcură în dovezi.
Toţi sclavii regilor şi ai reginelor sunt nişte spioni ai inimilor lor. Lumea află în curând că Astarte era îndrăgostită şi Moabdar gelos. Invidiosul o puse pe Invidioasa să trimită regelui jartiera ei, care semăna cu a reginei. Ca o culme a nenorocirii, jartiera era albastră. Regele nu se mai gândi decât la răzbunare. Într-o noapte hotărî s-o bage la închisoare pe regină şi să-l omoare pe Zadig în zorii zilei. Dădu acest ordin unui eunuc fioros care îndeplinea răzbunările regelui.
În odaia regelui stătea un pitic care era mut, dar nu era surd. Nu-l dădea nimeni afară, aşa că el vedea şi auzea toate tainele regelui, întocmai ca un animal aciuat pe lângă casă. Piticul acesta era foarte devotat reginei şi lui Zadig. El auzi, cu uimire şi groază, cum regele dădu poruncă să-l omoare. Dar cum să facă cunoscută porunca aceasta îngrozitoare care trebuia să se îndeplinească peste câteva ceasuri? Piticul nu ştia să scrie, dar învăţase să zugrăvească şi mai ales să facă chipuri care să semene. El se apucă să deseneze ceea ce trebuia să afle regina. Într-un colț îl zugrăvi pe rege cuprins de mânie şi dând porunci eunucului; pe o masă erau o sfoară albastră şi un vas, nişte calțavete(*) albastre şi nişte panglici galbene; în mijlocul tabloului era regina, muribundă, în braţele cameristelor, şi la picioarele ei, Zadig sugrumat. În zare se vedea un răsărit de soare, ca să arate că această osândâ cumplită trebuia să se îndeplinească în zorii zilei. Cum sfârşi de lucrat, piticul se duse repede la o cameristă a Astartei, o trezi din somn şi îi spuse prin semne că trebuie să-i ducă îndată reginei tabloul.
Noaptea, târziu, cineva bătu la uşa lui Zadig. Un slujitor îl trezi şi îi dădu un răvaş din partea reginei. Zadig se întrebă dacă nu e vis şi deschise răvaşul cu mâini tremurătoare. Care-i fu uimirea şi cine ar putea descrie mâhnirea şi deznădejdea de care fu cuprins când citi aceste cuvinte:
„Fugi chiar acum dacă vrei să scapi cu viaţă. Fugi, Zadig, îţi poruncesc asta în numele dragostei noastre și al panglicilor mele galbene. N-am fost vinovată, dar presimt că voi muri vinovată.”
Zadig abia avu puterea să vorbească. Trimise sa-l cheme pe Cador şi, fără să-i spună ceva, îi dădu răvașul. Cador îl sili să asculte cererea reginei şi să plece numaidecât pe drumul Memfisului.
- Dacă îndrăzneşti să te duci la regină, îi spuse, îi grăbeşti moartea. Dacă vorbeşti cu regele, îi faci reginei şi mai mare rău. Mă îngrijesc eu de soarta ei, tu urrmeaz-o pe-a ta. Am să împrăştii zvonul că ai plecat în India. Am să vin în curând după tine şi am să-ţi spun ce s-a întâmplat în Babilon.
Cador aduse la o poartă tăinuită a palatului două cămile repezi la picior. Pe una din ele îl urcă pe Zadig, pe care trebuiră să-l ia în braţe, atât era de uluit. Un singur slujitor îl însoţi. Şi, în curând, Cador, plin de uimire şi durere, îşi pierdu din ochi prietenul.
Ilustrul fugar, ajuns pe vârful unui deal de unde se vedea Babilonul, îşi întoarse privirile către palatul reginei şi îşi pierdu cunoştinţa. Când îşi veni iarăşi în fire, începu sa plângă şi să-şi dorească moartea. În sfârșit, după ce se gândi la soarta de plâns a reginei, se întoarse către el însuşi şi spuse: „Ce este şi viaţa omului! O, virtute! La ce mi-ai slujit? Două femei m-au înşelat în chip nemernic; a treia, care nu-i vinovată, şi care e mai frumoasă decât celelalte, are să moară! Tot binele pe care l-am făcut a fost întotdeauna pentru mine un izvor de necazuri şi m-am ridicat pe culmile măririi numai ca să cad pe urmă în cel mai groaznic abis al nenorocirii. Dacă aş fi fost un om rău, ca atâţia alţii, aş fi acum fericit ca ei”. Copleşit de aceste dureroase gânduri, cu ochii îngreuiaţi de vălul durerii, cu paloarea morţii pe faţă şi cu sufletul cufundat într-o neagră deznădejde, Zadig îşi urmă călătoria spre Egipt.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!