Gelozia
Nenorocirea lui Zadig izvorî chiar din fericirea lui şi mai ales din
meritele sale. În fiecare zi stătea de vorbă cu regele şi cu Astarte, augusta
sa soţie. Farmecul vorbelor lui era sporit şi de dorinţa de a plăcea, care este
pentru suflet ceea ce este podoaba pentru frumuseţe. Tinereţea şi gingăşia lui
lăsară pe nesimţite în sufletul Astartei nişte urme de care la început nici ea
singură nu-şi dădu seama.
Patima ei crescu la sânul nevinovăţiei. Astarte se lăsă, fără teamă şi
fără şovăire, cuprinsă de plăcerea de a vedea şi de a auzi pe un om scump
soţului ei şi ţării. Îl lăuda mereu faţă de rege; vorbea de dânsul cu doamnele
de la Curte, care îl lăudau şi mai tare. Totul slujea ca să-i înfigă în inimă
săgeata pe care ea n-o simţea. Îi făcea lui Zadig daruri în care intra mai
multă dragoste decât îşi pătea închipui; credea că nu vorbeşte cu dânsul decât
ca o regină mulţumită de serviciile lui, dar câteodată vorbele ei erau ale unei
femei care iubeşte.
Astarte era mult mai frumoasă decât Semira, cea care-i ura atât de tare
pe chiori, şi decât cealaltă care voise să taie nasul lui bărbatu-său.
Familiaritatea Astartei, vorbele ei drăgăstoase, de care ea singură începea
acum să se ruşineze, privirile ei, pe care voia să le întoarcă în altă parte şi
care se lipeau de privirile lui, aprinseră în inima lui Zadig un foc care îl
uimi.
Se împotrivi; chemă în ajutor filosofia care îl ajutase întotdeauna; dar
ea nu-i aduse decât lămuriri şi nicio consolare. Datoria, recunoştinţa și un monarh
ofensat se înfățișau ochilor lui ca nişte zei răzbunători.
Lupta mereu şi învingea; dar această izbândă, pe care trebuia s-o
cucerească în fiecare clipă, îl costa lacrimi şi gemete. Nu mai îndrăznea să
vorbească cu regina nestingherit ca până acum; ochii i se împăienjeneau, vorbele
lui erau silite şi fără şir; îşi punea ochii în pumni, şi când, fără să vrea, privirile
lui se îndreptau către Astarte, ele întâlneau privirile înlăcrimate ale reginei.
Îşi spuneau parcă din ochi unul altuia: „Ne iubim şi ne temem să ne iubim; pe
amândoi ne arde o dragoste pe care o osândim“.
Zadig pleca de la dânsa rătăcit, pierdut, cu inima copleşita de o povară
pe care nu mai putea s-o poarte. În frământarea lui, se destăinui prietenului
său Cador, la fel ca un om care, după ce a îndurat câtva timp o durere
puternică, îşi arată deodată suferinţa printr-un strigăt pe care i-l smulge
durerea înteţită şi prin sudoarea rece care i curge pe frunte.
Cador îi spuse:
- Chiar fără să-mi spui, am văzut sentimentul pe care voiai să-l ascunzi
de tine însuţi. Patima are semne care nu înşală. Acum, când am citit în inima
ta, îți spun sa bagi de seama ca nu cumva regele să descopere la tine un
sentiment care să-l jignească. Regele nu are altă meteahnă decât aceea că e cel
mai gelos om din lume. Tu îți stăpâneşti patima cu mai multă putere decât şi-o
stăpâneşte regina, fiindcă eşti filosof şi eşti Zadig; Astarte e femeie: ea îşi
lasă ochii să vorbească fără teamă, pentru că nu se socoteşte încă vinovată.
Din păcate, sigură de nevinovăţia ei, ea nu se îngrijeşte de ceea ce se vede.
Mi-e frică să nu facă vreo greşeala tocmai fiindcă nu se simte vinovată de
nimic. Dacă ați fi înţeleşi împreună, aţi putea înşela pe oricine: o iubire
care de-abia începe şi împotriva căreia te lupţi o vede toată lumea; o dragoste
împlinită ştie să se ascundă.
Zadig se înfioră gândindu-se că ar putea să-l înşele pe rege,
binefăcătorul lui; şi niciodată nu fu mai credincios suveranului său decât
atunci când se făcu vinovat faţă de el de-o nelegiuire fără voie. Dar regina
rostea atât de des numele lui Zadig, fruntea i se înroşea atât de tare când îl
rostea şi când vorbea de Zadig în faţa regelui, era uneori atât de vioaie şi
uneori atât de tulburată, iar, când Zadig pleca, era atât de dusă pe gânduri,
încât regele începu să bănuiască ceva. El crezu tot ce vedea şi îşi închipui
tot ce nu vedea. Mai ales văzu că pantofii soţiei lui erau albaştri şi că
pantofii lui Zadig erau albaştri, că panglicile soţiei lui erau galbene şi că
turbanul lui Zadig era galben.
Pentru un monarh bănuitor toate acestea erau nişte semne cumplite. În
sufletul lui amărât bănuielile se prefăcură în dovezi.
Toţi sclavii regilor şi ai reginelor sunt nişte spioni ai inimilor lor.
Lumea află în curând că Astarte era îndrăgostită şi Moabdar gelos. Invidiosul o
puse pe Invidioasa să trimită regelui jartiera ei, care semăna cu a reginei. Ca
o culme a nenorocirii, jartiera era albastră. Regele nu se mai gândi decât la
răzbunare. Într-o noapte hotărî s-o bage la închisoare pe regină şi să-l omoare
pe Zadig în zorii zilei. Dădu acest ordin unui eunuc fioros care îndeplinea
răzbunările regelui.
În odaia regelui stătea un pitic care era mut, dar nu era surd. Nu-l
dădea nimeni afară, aşa că el vedea şi auzea toate tainele regelui, întocmai ca
un animal aciuat pe lângă casă. Piticul acesta era foarte devotat reginei şi
lui Zadig. El auzi, cu uimire şi groază, cum regele dădu poruncă să-l omoare.
Dar cum să facă cunoscută porunca aceasta îngrozitoare care trebuia să se
îndeplinească peste câteva ceasuri? Piticul nu ştia să scrie, dar învăţase să
zugrăvească şi mai ales să facă chipuri care să semene. El se apucă să deseneze
ceea ce trebuia să afle regina. Într-un colț îl zugrăvi pe rege cuprins de
mânie şi dând porunci eunucului; pe o masă erau o sfoară albastră şi un vas,
nişte calțavete(*) albastre şi nişte panglici galbene; în mijlocul tabloului era
regina, muribundă, în braţele cameristelor, şi la picioarele ei, Zadig
sugrumat. În zare se vedea un răsărit de soare, ca să arate că această osândâ
cumplită trebuia să se îndeplinească în zorii zilei. Cum sfârşi de lucrat,
piticul se duse repede la o cameristă a Astartei, o trezi din somn şi îi spuse
prin semne că trebuie să-i ducă îndată reginei tabloul.
Noaptea, târziu, cineva bătu la uşa lui Zadig. Un slujitor îl trezi şi
îi dădu un răvaş din partea reginei. Zadig se întrebă dacă nu e vis şi deschise
răvaşul cu mâini tremurătoare. Care-i fu uimirea şi cine ar putea descrie
mâhnirea şi deznădejdea de care fu cuprins când citi aceste cuvinte:
„Fugi chiar acum dacă vrei să scapi cu viaţă. Fugi, Zadig, îţi poruncesc
asta în numele dragostei noastre și al panglicilor mele galbene. N-am fost
vinovată, dar presimt că voi muri vinovată.”
Zadig abia avu puterea să vorbească. Trimise sa-l cheme pe Cador şi, fără
să-i spună ceva, îi dădu răvașul. Cador îl sili să asculte cererea reginei şi
să plece numaidecât pe drumul Memfisului.
- Dacă îndrăzneşti să te duci la regină, îi spuse, îi grăbeşti moartea.
Dacă vorbeşti cu regele, îi faci reginei şi mai mare rău. Mă îngrijesc eu de
soarta ei, tu urrmeaz-o pe-a ta. Am să împrăştii zvonul că ai plecat în India.
Am să vin în curând după tine şi am să-ţi spun ce s-a întâmplat în Babilon.
Cador aduse la o poartă tăinuită a palatului două cămile repezi la picior.
Pe una din ele îl urcă pe Zadig, pe care trebuiră să-l ia în braţe, atât era de
uluit. Un singur slujitor îl însoţi. Şi, în curând, Cador, plin de uimire şi
durere, îşi pierdu din ochi prietenul.
Ilustrul fugar, ajuns pe vârful unui deal de unde se vedea Babilonul,
îşi întoarse privirile către palatul reginei şi îşi pierdu cunoştinţa. Când îşi
veni iarăşi în fire, începu sa plângă şi să-şi dorească moartea. În sfârșit,
după ce se gândi la soarta de plâns a reginei, se întoarse către el însuşi şi
spuse: „Ce este şi viaţa omului! O, virtute! La ce mi-ai slujit? Două femei
m-au înşelat în chip nemernic; a treia, care nu-i vinovată, şi care e mai
frumoasă decât celelalte, are să moară! Tot binele pe care l-am făcut a fost
întotdeauna pentru mine un izvor de necazuri şi m-am ridicat pe culmile măririi
numai ca să cad pe urmă în cel mai groaznic abis al nenorocirii. Dacă aş fi
fost un om rău, ca atâţia alţii, aş fi acum fericit ca ei”. Copleşit de aceste
dureroase gânduri, cu ochii îngreuiaţi de vălul durerii, cu paloarea morţii pe
faţă şi cu sufletul cufundat într-o neagră deznădejde, Zadig îşi urmă călătoria
spre Egipt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu