Păcătosul din Toledo
„Celui ce va arăta unde se află
vrăjitoarea care se ascunde sub numele de Maria Spalanzo, sau celui ce o va
aduce vie sau moartă în faţa judecătorilor, i se vor ierta toate păcatele.”
Iscălită de episcopul Barcelonei şi
de patru judecători, această înştiinţare se putea citi pe toate zidurile
cetăţii, într-una din acele zile, demult apuse, care vor rămâne de-a pururi o
ruşine de neşters în istoria Spaniei, şi poate chiar în aceea a omenirii.
Înştiinţarea fu citită de toată
Barcelona şi fu urmată de o adevărată prigoană. Şaizeci de femei care semănau
cu vrăjitoarea fură întemniţate şi rudele lor schingiuite… Pe atunci, era
înrădăcinată credinţa neroadă că vrăjitoarele au darul de a se preface în
pisici, câini şi alte vieţuitoare, care trebuiau să fie neapărat negre. Se
spunea că deseori vânătorul care tăia laba vreunei jivine ce-l atacase şi o
ducea acasă ca trofeu, când îşi deschidea tolba, nu mai găsea în ea decât o
mână însângerată, în care recunoştea mâna nevestei sale. Locuitorii Barcelonei
uciseră toate pisicile şi toţi câinii negri, dar nu aflară în aceste jertfe
zadarnice pe femeia pe care o căutau.
Maria Spalanzo era fiica unui mare
neguţător din Barcelona. Tatăl ei era francez, iar mama spaniolă. De la tată
moştenise nepăsarea galică şi acea veselie fără de margini care face farmecul
franţuzoaicelor, iar de la mamă, un trup cu adevărat spaniol. Frumoasă, veşnic
veselă, deşteaptă, îşi închinase viaţa voioasei trândăvii spaniole şi artei şi,
la vârsta de douăzeci de ani, nu vărsase încă nicio singură lacrimă… Era
fericită ca un copil… În ziua în care împlini douăzeci de ani, se mărită cu
navigatorul Spalanzo, cunoscut de toată Barcelona, un spaniol foarte frumos şi,
după cât se spunea, foarte învăţat. Se luară din dragoste. Bărbatul ei, care o
iubea la nebunie, îi jurase că se va omorî dacă nu o va face fericită.
A doua zi după nuntă, soarta ei era
pecetluită.
Spre seară, ieşise din casă ca să
se ducă să-şi vadă mama şi se rătăcise. Barcelona e un oraş întins şi nu orice
spaniol este în stare să-ţi arate care e drumul cel mai scurt de la un capăt la
celălalt. În drum, întâlni un tânăr călugăr.
— Pe unde s-o
iau ca să ajung mai uşor în strada sfântul Marc? îl întrebă ea.
Călugărul se opri şi, muncit de un
gând, o învălui într-o privire cercetătoare. Soarele apusese. Luna, care tocmai
răsărea, scălda cu razele ei reci chipul minunat al Mariei. Nu degeaba atunci
când cântă femeile, poeţii amestecă şi luna. La lumina ei, femeia este de o
sută de ori mai frumoasă. Din pricină că Maria mersese grăbit, minunatul ei păr
negru se despletise şi i se împrăştiase pe umeri şi pe pieptul zbuciumat de
răsuflarea-i neliniştită… Încercând să şi-l adune cu amândouă mâinile îşi
dezgolise braţele până la cot.
— Jur pe sângele
sfântului Ianuarie că eşti vrăjitoare! strigă deodată tânărul călugăr.
— Dacă n-ai fi
călugăr, aş crede că eşti beat, răspunse ea.
— Eşti
vrăjitoare!!!
Şi călugărul mormăi printre dinţi
un descântec.
— Unde-i
câinele, care alerga acum câteva clipe înaintea mea? Câinele acela s-a prefăcut
în tine! Am văzut-o cu ochii mei. Şi ştiu ce înseamnă asta! N-am trăit nici
douăzeci şi cinci de ani şi am şi dat de gol cincizeci de vrăjitoare. Tu eşti a
cincizeci şi una! Eu sunt Augustin…
Spunând acestea, călugărul făcu
semnul crucii, îi întoarse spatele şi se făcu nevăzut.
Maria auzise şi de Augustin… Aflase
multe despre el de la părinţii ei. Îl ştia stârpitor de vrăjitoare, plin de
râvnă şi autor al unei cărţi de înaltă învăţătură. În această carte, el
blestema femeile şi îi ura pe bărbaţi, ca fiind născuţi din femeie.
După ce mai făcu vreo cinci sute de
paşi, Maria dădu iarăşi de Augustin. Pe sub poarta unei case mari, deasupra
căreia se afla o lungă inscripţie latinească, ieşiră patru mogâldeţe negre.
Aceste patru mogâldeţe o lăsară să treacă, apoi se luară după ea. În una dintre
ele, îl recunoscu pe acelaşi Augustin. O urmăriră până acasă.
Trei zile după această întâlnire cu
Augustin, un om îmbrăcat în negru, cu faţa puhavă, rasă, după toate semnele un
judecător, veni la Spalanzo. Omul acela porunci navigatorului să se înfăţişeze
de îndată la episcop.
— Femeia ta e
vrăjitoare! îi declară episcopul lui Spalanzo.
Navigatorul păli.
— Mulţumeşte Celui
de Sus! continuă episcopul. Un om înzestrat de Dumnezeu cu nepreţuitul dar de
a dibui în oameni duhul necurat ne-a deschis ochii, nouă şi ţie. El a văzut cum
vrăjitoarea s-a prefăcut într-un câine negru şi cum câinele negru s-a prefăcut
apoi în nevastă-ta…
— Nu-i vrăjitoare, ci… nevasta
mea! bolborosi Spalanzo buimăcit.
— Nu poate fi
nevasta unui catolic! E nevasta Satanei! Se poate, nenorocitule, să nu-ţi fi
dat până acum seama că te-a înşelat în nenumărate rânduri cu necuratul? Du-te
acasă şi adu-o numaidecât aici…
Episcopul era un om foarte învăţat.
După părerea lui, cuvântul „femina” se trăgea din două cuvinte: „fe” şi
„minus”, pe temeiul – chipurile legitim – că femeia are mai puţină credinţă…
Spalanzo se făcu mai alb ca un
cadavru. Ieşind din palatul episcopal, îşi cuprinse capul în mâini. Unde şi cui
putea să dovedească el că Maria nu era vrăjitoare? Cine să nu creadă ceea ce
credeau călugării? Acum toată Barcelona avea să fie încredinţată că nevastă-sa
e vrăjitoare! Toată! Nu-i nimic mai uşor decât să încredinţezi de un lucru
nemaipomenit pe un om prost, şi spaniolii sunt toţi nişte proşti!
— Nu se află pe
lume popor mai prost decât cel spaniol! îi spusese pe timpuri pe patul de moarte,
tatăl său, un medic încercat. Dispreţuieşte-i pe spanioli şi nu crede în ceea
ce cred ei!
Spalanzo credea în ceea ce cred
spaniolii, dar nu crezu cuvintele episcopului. Îşi cunoştea bine nevasta şi era
încredinţat că femeile se fac vrăjitoare numai la bătrâneţe…
— Mario,
călugării vor să te ardă pe rug! îi spuse el nevestei, întorcându-se acasă de
la episcop. Spun că eşti vrăjitoare şi mi-au poruncit să te aduc în faţa lor…
Ascultă, nevastă! Dacă eşti într-adevăr vrăjitoare, atunci... Dumnezeu să te ierte!
Prefă-te într-o pisică neagră şi fugi undeva; dacă însă n-ai în tine pe duhul
necurat, n-am să te predau călugărilor… Ei îţi vor pune o zgardă şi nu te vor
lăsa o clipă să te odihneşti, până ce nu te vei pârî singură. Încă o dată îţi
spun; dacă eşti vrăjitoare, fugi.
Maria nu se prefăcu în pisică
neagră şi nici nu fugi… Se porni pe plâns şi începu să se roage lui Dumnezeu.
— Ascultă! îi
spuse Spalanzo femeii sale cutremurate de plâns. Răposatul meu tată îmi spunea
că va veni curând vremea când lumea va râde de cei ce cred în vrăjitoare. Tatăl
meu nu credea în Dumnezeu, dar spunea întotdeauna adevărul. Trebuie aşadar să
te ascunzi undeva şi să aştepţi acea vreme… E foarte uşor! În port se drege
corabia fratelui meu, Hristofor. Am să te ascund în corabia aceea şi n-ai să
ieşi din ea, până ce nu va veni vremea despre care vorbea tatăl meu… După
spusele lui, acea vreme nu poate să mai întârzie mult…
Seara, Maria se afla în fundul corabiei
şi, tremurând de frig şi de spaimă, trăgea cu urechea la plescăitul valurilor
şi aştepta cu nerăbdare vremea de necrezut pe care o prorocise tatăl lui
Spalanzo.
— Unde-i
nevastă-ta? îl întrebă episcopul pe Spalanzo.
— S-a prefăcut într-o
pisică neagră şi a fugit, minţi Spalanzo.
— Mă aşteptam la
asta, o prevedeam! Dar nu-i nimic. Îi dăm noi de urmă… Mare-i darul lui
Augustin! Ce minunat dar! Du-te în pace şi nu te mai însura a doua oară cu o
vrăjitoare! S-au văzut împrejurări în care duhurile necurate treceau din
neveste în bărbaţi… Anul trecut am ars pe rug un catolic drept-credincios,
care, prin atingerea cu o femeie necurată, fără voia sa, îşi dăduse Satanei
sufletul… Du-te!
Maria stătu mult timp pe corabie.
Spalanzo venea s-o vadă în fiecare noapte şi îi aducea toate cele trebuincioase.
Stătu o lună, stătu două, stătu şi a treia, dar vremea mult dorită tot nu
venea. Tatăl lui Spalanzo avea dreptate, dar câteva luni nu-s de ajuns pentru
a spulbera asemenea superstiţii. Viaţa acestora e lungă ca a peştilor şi le
trebuie secole întregi ca să moară. Maria se obişnuise cu noul ei trai şi
începea chiar să-şi bată joc de călugări, cărora le spunea cioroi… Ar fi trăit
încă mult astfel şi poate ar fi şi plecat cu corabia în ţări îndepărtate – după
cum spunea Hristofor, cât mai departe de năroada Spanie – dacă nu s-ar fi întâmplat
o groaznică nenorocire, ce nu mai putu fi îndreptată.
Înştiinţarea episcopului pe care
locuitorii Barcelonei şi-o treceau din mână în mână şi care fusese lipită în
toate pieţele şi târgurile ajunse şi în mâinile lui Spalanzo.
După ce o citi, navigatorul căzu pe
gânduri. Îl ademenea iertarea păcatelor, făgăduită la sfârşitul înştiinţării.
— Bine ar fi să
dobândesc iertarea păcatelor! oftă el.
Spalanzo se socotea un mare
păcătos. Conştiinţa lui era încărcată cu o sumedenie de păcate, din cele pentru
care mulţi catolici fuseseră arşi pe rug sau pieriseră în schingiuiri. În
tinereţe, Spalanzo stătuse la Toledo, care în vremea aceea era locul de
întâlnire al vrăjitorilor şi al celor care se ocupau cu magia… În veacurile al
XII-lea şi al XIII-lea matematicile ajunseseră la Toledo la o înflorire mai
mare decât în orice alt loc din Europa. Într-o aşezare spaniolă, de la matematici
până la magie nu-i decât un pas. Spalanzo se îndeletnicise şi el cu magia, sub
îndrumarea tatălui său. Cerceta măruntaiele animalelor şi aduna ierburi
neobişnuite… Într-o zi, pe când pisa ceva într-o piuliţă de fier, duhul necurat
ieşise cu o trosnitură groaznică din piuliţă, întruchipat într-o flacără
albăstruie. Toată şederea lui la Toledo era o înlănţuire de păcate de acest soi.
Plecând din Toledo după moartea tatălui său, Spalanzo fusese curând cuprins de
groaznice mustrări de conştiinţă. Un călugăr, medic bătrân şi foarte învăţat,
îi spusese că nu va fi dezlegat de păcatele sale, dacă nu va izbuti să obţină
iertarea lor printr-o faptă care să iasă cu totul din comun. Spalanzo era gata
să dea orice ca să-şi uşureze sufletul de amintirea vieţii sale ruşinoase din
Toledo şi ca să scape de iad. Dacă pe vremea aceea s-ar fi vândut în Spania
indulgenţe, el şi-ar fi dat şi jumătate din avere. De nu l-ar fi oprit
îndeletnicirile, ar fi pornit pe jos în hagialâc la locurile sfinte.
„Dacă n-aş fi bărbatul ei, aş
preda-o…” îşi spuse el, citind încă odată înştiinţarea episcopului.
Gândul că i-ar fi de ajuns să
rostească un singur cuvânt pentru a obţine iertarea păcatelor îi intrase în cap
ca un cui şi nu-i dădea pace zi şi noapte… Îşi iubea nevasta, o iubea mult…
Fără această dragoste, fără această slăbiciune pe care numai călugării şi medicii
din Toledo o dispreţuiau atât de tare, poate că ar fi putut… Arătă înştiinţarea
şi fratelui său Hristofor…
— Dacă ar fi cu
adevărat vrăjitoare şi de n-ar fi atât de frumoasă, aş preda-o, îi spuse
fratele. Iertarea păcatelor e un lucru mare… Dar n-o să pierdem nimic, dacă
aşteptăm moartea Mariei şi o predăm acestor ciori moartă. N-au decât să-i ardă
hoitul… Pe morţi nu-i doare. Maria va muri când noi vom fi bătrâni, şi tocmai
la bătrâneţe vom avea nevoie de iertarea păcatelor…
Vorbind astfel, Hristofor se porni
pe un râs straşnic şi îşi bătu fratele pe umăr.
— S-ar putea să
mor înaintea ei! şopti Spalanzo. Dar jur pe Dumnezeu că aş preda-o, dacă nu
i-aş fi bărbat.
O săptămână mai târziu, Spalanzo se
plimba pe puntea corăbiei mormăind:
— O, dacă ar fi
moartă! Vie n-am s-o predau, nu! Dar moartă, aş preda-o. I-aş înşela pe aceşti
blestemaţi cioroi bătrâni şi aş obţine de la ei iertarea păcatelor!
Şi neghiobul de Spalanzo o otrăvi
pe sărmana lui nevastă…
Cadavrul Mariei fu dus de Spalanzo
în faţa judecătorilor şi ars pe rug.
Spalanzo dobândi iertarea păcatelor
sale din Toledo… Fu iertat pentru faptul că învăţase să lecuiască oamenii şi se
îndeletnicise cu o ştiinţă care mai târziu căpătă numele de chimie. Episcopul
îl lăudă şi îi dărui o carte scrisă de el. În acea carte, învăţatul episcop
scria că, de cele mai multe ori, diavolii sălăşluiesc în femei cu părul negru,
fiindcă părul negru are culoarea diavolilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu