Inutilitate

Mi s-a luat!

Nu mai am niciun chef sa scriu pe blog. Mi se pare o inutilitate perfecta, mai ales cand vine vorba de urcat literatura. Nu am niciun fel de feedback, nu am habar daca e cineva multumit ca poate citi ce urc eu - sa zicem Buzzati, ori Calvino, ca sa nu mai vorbesc de Cehov sau de Goethe. Nu mi-am propus sa fac culturalizare, departe de mine gandul asta, tot ce-am vrut a fost sa urc aici textele care m-au format. Evident ca aceste texte nu mai pot forma pe nimeni altcineva, pentru ca ele sunt, ca sa zic asa, depasite. Astazi literatura este altceva decat era pe vremea copilariei si a tineretii mele. Asa incat pur si simplu nu am nicio speranta si de fapt nicio dorinta de a influenta pe cineva. N-am reusit eu s-o fac pe Maria sa citeasca, daramite pe niste necunoscuti care ajung pe blogul meu din intamplare.

Semne de exclamare marca Cehov

Viaţa în întrebări şi exclamaţii

Pruncia. Ce ne-a hărăzit Dumnezeu, băiat sau fată? Când facem botezul? Dolofan băiat! Vezi, doică, să nu-l scapi! Vai, vai! să nu cadă!!

I-au dat dinţişorii? Are scrofuli? Ia-i pisica, că-l zgârie! Ia trage-l pe unchiu’ de mustaţă! Aşa! Nu plânge! Vine bau-bau! A şi început să meargă! Luaţi-l de aici, e necuviincios! Ce ţi-a făcut? Chiar pe haină! Nu-i nimic, o uscăm! A răsturnat călimara! Hai, fă nani, micuţule! Ştie să şi vorbească! Ei, bată-te! Ia spune ceva! Cât p-aci să-l calce birja! Daţi afară doica! Nu sta în curent! Să-ţi fie ruşine, cum se poate să baţi un copil atât de mic? Nu plânge! Dă-i o turtă dulce!

Cu Cehov, la un spital de ţară

Esculapi rurali

Un spital al zemstvei. E dimineaţă.

În lipsa doctorului, plecat la vânătoare cu şeful poliţiei de plasă, bolnavii sunt examinaţi de felcerii Cuzma Egorov şi Gleb Glebîci. Pacienţii sunt cam vreo treizeci la număr. Aşteptând să se ispră­vească înscrierea bolnavilor în registru, Cuzma Egorov şade în sala de consultaţii şi bea cafea de cicoare. Gleb Glebîci, care nu s-a spălat şi nu s-a pieptănat de când l-a făcut mama, şade cu registrul în faţă, cu pieptul şi cu burta lăţite pe masă, şi înscrie, morocă­nos, bolnavii. Înscrierea se face pentru statistică. Se notează numele de botez, numele tatălui, numele de familie, profesiunea, domiciliul, dacă bolnavul ştie carte sau nu, vârsta, apoi, după examinare, boala şi doctoria prescrisă.

O poveste cu vrăjitoare a lui Cehov

Păcătosul din Toledo

„Celui ce va arăta unde se află vrăjitoarea care se ascunde sub numele de Maria Spalanzo, sau celui ce o va aduce vie sau moartă în faţa judecătorilor, i se vor ierta toate păcatele.”

Iscălită de episcopul Barcelonei şi de patru jude­cători, această înştiinţare se putea citi pe toate zidu­rile cetăţii, într-una din acele zile, demult apuse, care vor rămâne de-a pururi o ruşine de neşters în istoria Spaniei, şi poate chiar în aceea a omenirii.

Povestea unui ziarist, spusa de Cehov

Corespondentul

Muzicanţii erau opt la număr. Şefului lor – Guri Maximov – i se pusese în vedere că, dacă muzica nu cântă fără întrerupere, n-au să vadă nici un singur păhărel de votcă, ba chiar răsplata muncii lor n-au să şi-o capete decât cu chiu, cu vai. Dansul începuse exact la ora opt seara. La ora unu noaptea, domnişoarele se supărară pe cavaleri; cavalerii, pe jumătate beţi, se supărară pe domnişoare, şi dansul încetă. Musafirii se împărţiră în grupuri. Cei mai vârstnici puseră stăpânire pe salonaş, unde se în­tinse o masă cu patruzeci şi patru de sticle şi tot atâ­tea tacâmuri; domnişoarele se adunară într-un col­ţişor al salonului cel mare, forfecară pe nemernicii de cavaleri şi se străduiră să dezlege problema: cum se face că mireasa îi spune mirelui chiar de la început „tu”, iar cavalerii se retraseră în celălalt colţ şi înce­pură să vorbească toţi deodată, fiecare despre ale lui.

O intalnire povestita de Cehov

Intâlnirea a avut loc, dar...   

    Ieşind de la examenul trecut cu succes, Gvozdicov sări în tramvai şi, cu şase copeici (lua întotdeauna bilet „la etaj”), ajunse la barieră. Distanţa de la ba­rieră până la vilă, adică vreo trei verste, o străbătu pe jos. La intrare, fu întâmpinat de stăpâna vilei, o cuconiţă tânără. Gvozdicov dădea lecţii de aritmetică băieţaşului ei şi, în schimb, primea masă, casă şi cinci ruble pe lună.

— Ei, ce-ai făcut? îl întrebă gazda, întinzându-i mâna. A mers bine? Ai reuşit la examen?

— Da, am reuşit.

— Bravo, Egor Andreevici! Şi ai luat o notă mare?

— Cinci… Ca de obicei… Hm…

O judecata a lui Cehov

Judecata

Acasă la băcanul Cuzma Egorov. E o căldură înăbuşitoare. Muştele şi blestemaţii de ţânţari mişună roi pe lângă ochi şi urechi şi nu-ţi dau pace o clipă… Fumul de tutun e gros, să-l tai cu cuţitul – şi totuşi nu miroase a tutun, ci a peşte sărat. Aerul, chipurile oamenilor şi bâzâitul ţânţarilor au ceva jalnic.

O masă mare; pe masă, o farfurioară cu coji de nucă, un foarfece, un borcănaş cu alifie verde, sticle de votcă goale şi mai multe şepci. În jurul mesei şed Cuzma Egorov, primarul, felcerul Ivanov, ţârcovnicul Teofan Manafuilov, basul Mihailo din corul bisericesc, cumătrul Parfenti Ivanîci şi jandarmul Fortunatov, sosit de la oraş şi care a tras la mătuşă-sa Anisia. La o depărtare respectuoasă de masă stă în picioare fiul lui Cuzma Egorov, Serapion, care face slujbă la o frize­rie din oraş, şi care a venit acasă de sărbători. Nu se simte deloc la îndemână şi îşi răsuceşte mereu mus­tăcioara cu degete tremurătoare. Casa lui Cuzma Egorov este vremelnic închiriată dispensarului şi în antreu aşteaptă bolnavii. Chiar acum a fost adusă de undeva o femeie cu o coastă ruptă… Stă întinsă, geme şi aşteaptă ca felcerul să se hotărască să-i acorde aten­ţia lui binevoitoare. Sub fereastră se îmbulzeşte lumea venită să asiste la chelfăneala pe care i-o va trage Cuzma Egorov fiului său.

La mere cu Cehov

La mere  

Între Pontul Euxin şi Marea Albă, sub gradul cores­punzător de longitudine şi de latitudine, locuieşte de mult, pe cernoziomul lui, moşierul Trifon Semionovici. Numele de familie al lui Trifon Semionovici e lung, ca, bunăoară, cuvântul „inadmisibilitate” şi se trage dintr-un cuvânt latinesc foarte răsunător, care însemnează una dintre cele mai răspândite virtuţi ome­neşti. Numărul de desiatine ale cernoziomului este de 3.000. Moşia este ipotecată şi scoasă în vânzare, şi aceasta datorită simplului fapt că moşia e moşie şi mo­şierul – moşier. 

O poveste cu un tătic scrisă de Cehov

Tăticul

În biroul tăticului, gras şi rotund ca un cărăbuş, intră mămica, sfrijită ca o scrumbie de Olanda, şi tuşeşte. La intrarea ei, fata din casă sare de pe genunchii tăticului şi o zbugheşte după perdea; mămica nu dă acestui fapt nicio atenţie, fiindcă a avut tot timpul să se deprindă cu micile slăbiciuni ale tăticului, pe care le priveşte prin prisma unei soţii înţelepte, în­ţelegătoare faţă de civilizatul ei bărbat.

— Pompicule, – spune ea, aşezându-se pe genun­chii tăticului, – am venit la tine ca să ne sfătuim, dragul meu. Şterge-ţi buzele, vreau să te sărut.

Tăticul începe să clipească din ochi şi îşi şterge buzele cu mâneca.

O poveste politista a lui Cehov

Chibritul suedez  

I

În dimineaţa zilei de 6 octombrie 1885, un tânăr bine îmbrăcat intră în biroul şefului poliţiei sectorului doi din judeţul X şi declară că stăpânul lui, sub­locotenentul de cavalerie în retragere, Marc Ivanovici Cliauzov, fusese asasinat. Tânărul era galben la faţă şi părea foarte tulburat. Mâinile îi tremurau, iar în ochi i se citea groaza.

— Cu cine am onoarea să vorbesc? îl întrebă şeful de poliţie.

— Psekov, administratorul lui Cliauzov. Agronom şi mecanic.

Sosind la faţa locului cu Psekov şi cu martorii aduşi pentru a fi de faţă la constatare, şeful poliţiei văzu îmbulzindu-se în faţa pavilionului locuit de Cliauzov lume multă. Vestea omorului făcuse ocolul împreju­rimilor cu iuţeala fulgerului şi, fiind şi zi de sărbă­toare, oamenii din toate satele învecinate dăduseră fuga la conac. Era o hărmălaie de nedescris. Ici colo, se vedeau feţe plânse. Uşa iatacului lui Cliauzov era încuiată pe dinăuntru. Cheia rămăsese în broască.

O exceptionala poveste a lui Cehov

Calomnia

Profesorul de caligrafie Serghei Capitonîci Ahineev îşi mărita fiica, Natalia, cu profesorul de istorie şi geografie Ivan Petrovici Loşadinîh.

Totul mergea ca pe roate şi veselia era în toi. În salonul cel mare se cânta din gură şi la pian, şi se dansa. Prin celelalte încăperi alergau nebuneşte în toate părţile feciori aduşi anume de la club, cu fracuri negre şi cravate albe, stropite cu sosuri. Casa era plină de freamăt şi de larmă. Profesorul de ma­tematică Tarantulov, franţuzul Pasdequoi şi subrevizorul curţii de control Egor Benedictîci Mzda şedeau toţi trei pe un divan şi, întrerupându-se pripit unul pe altul, povesteau care mai de care cazuri de morţi înmormântaţi de vii şi îşi dădeau fiecare cu părerea despre spiritism. Niciunul dintre ei nu credea în spiri­tism, dar admiteau cu toţii că sunt multe lucruri pe lumea asta care niciodată nu vor putea fi cuprinse de mintea omenească. Într-o altă odaie, profesorul de li­teratură Dodonski lămurea musafirilor cazurile în care o santinelă are dreptul să tragă în trecători. După cum vedeţi, temele conversaţiilor erau înfrico­şătoare, totuşi foarte plăcute. Din curte, se uitau prin ferestre oameni care, din pricina situaţiei lor sociale, nu aveau dreptul să intre înăuntru.

O bucăţică din Moscova, privită de Cehov

La Moscova, în Piaţa Trubnaia

Lângă mănăstirea Rojdestvenski, se află o mică piaţă, căreia lumea îi spune piaţa Trubnaia, sau mai simplu Truba; în zilele de duminică, acolo se ţine târg. Sute de şube, de sumane, de căciuli şi de jobenuri forfotesc ca racii în sită. Piaţa răsună de ciri­pitul păsărilor de toate soiurile, care îţi aduc aminte de primăvară. Dacă-i soare şi cerul e senin, ciripitul păsărilor şi mirosul de fân sunt şi mai puternice şi această adiere de primăvară dă aripi gândului şi-l poartă departe, departe. De-a lungul uneia dintre laturile pieţei, stau înşirate sumedenie de căruţe. În ele nu vezi nici fân, nici varză, nici fasole, ci sticleţi, scatii, prigorii, ciocârlii, sturzi, mierle, piţigoi, lugaci. Toate aceste păsărele ţupăie în nişte colivii de rând, înjghebate de mântuială, se uită cu jind la vrăbiile li­bere şi ciripesc. Sticleţii costă cinci copeici bucata, sca­tiii sunt mai scumpi, iar restul păsărilor se vând cum dă Dumnezeu.

Pe mare cu Cehov

Povestea unui marinar

Nu se vedeau decât luminile tot mai slabe ale portului pe care-l părăsiserăm şi cerul negru ca cerneala. Sufla un vânt rece, umed. Simţeam deasupra noastră norii grei, care parcă de-abia aşteptau să se sloboadă în ploaie, şi, cu tot vântul şi frigul, pe noi ne cuprinsese fierbinţeala. Stăteam în­grămădiţi la postul echipajului şi trăgeam la sorţi. Răsunau glume şi râsete zgomotoase de marinari chercheliţi, şi unul, ca să mărească hazul, începuse să cânte ca cocoşul.

De la grumaji şi până în tălpi mă scutura un tremur mărunt, ca şi cum aş fi avut în ceafă o gaură prin care mi s-ar fi prelins, pe trupul gol, nişte alice mici, reci. Tremuram, şi de frig – de bună seamă – dar şi din alte pricini, pe care tocmai vreau să le povestesc aici.

La Poştă cu Cehov

La Poştă   

    Acum câteva zile am înmormântat-o pe tânăra nevastă a lui Sladcoperţev, bătrânul nostru diri­ginte al oficiului poştal. După ce am îngropat frumuseţea ceea de femeie, ne-am dus la oficiul poştal, ca s-o „pomenim”.

Când s-au servit blinele, moşneagul văduv a început să se jeluiască:

— Blinelele sunt rumene cum era şi răposata, şi la fel de frumoase! Zău că sunt la fel!

— Da, s-au învoit cei ce o pomeneau, era într-adevăr o frumuseţe… O femeie clasa întâi!

Tragedianul lui Cehov

Tragedianul

Reprezentaţia se dădea în folosul tragedia­nului Fenoghenov.

Se juca „Prinţul Serebriamîi”. Fenoghenov inter­preta rolul lui Viazemski, impresarul Limonadov pe al lui Drujina Morozov, iar doamna Beobahtova pe al Elenei… Spectacolul întrecea mult aşteptările. Tragedianul făcea adevărate minuni. O răpea pe Elena cu o singură mână şi o purta deasupra capului prin toată scena. Răcnea, şuiera ca un şarpe, lovea cu pi­ciorul în podea şi îşi sfâşia haina la piept. Refuzând să se bată în duel cu Morozov, tremura din tot trupul, aşa cum nu tremură nimeni în viaţa de toate zilele şi glasul i se sugruma zgomotos. Teatrul se cutremura de aplauze. Actorii fură rechemaţi de nenumărate ori la rampă. Lui Fenoghenov i se oferi o tabacheră de argint şi un buchet de flori cu panglici lungi. Doam­nele fluturau batistele, îşi îndemnau bărbaţii să apla­ude şi multe dintre ele plângeau… Dar Maşa, fiica isprav­nicului Sidoreţki, era zguduită şi înflăcărată de jocul actorilor mai mult ca toţi ceilalţi. Şedea în primul rând de fotolii, alături de tatăl ei, nu-şi lua o clipă privirea de pe scenă, şi chiar în timpul pauzelor rămânea în aceeaşi stare de extaz. Mânuţele şi picioruşele ei subţiri tremurau, ochişorii îi erau plini de lacrimi şi faţa i se făcea din ce în mai palidă. Nici nu era de mirare: se ducea pentru prima oară în viaţă la teatru!

O relatare de la grefă a lui Cehov

Informaţia

Era pe la amiază. Moşierul Voldîreov, un bărbat înalt, vânjos, cu capul tuns şi ochii bulbucaţi, îşi scoase paltonul, îşi şterse fruntea cu o batistă de mătase şi intră cu oarecare şovăială la grefă. Nu se auzea decât scârţâitul peniţelor.

— Unde pot să cer o informaţie? se adresă el uşierului, care tocmai aducea din fundul sălii o tavă cu pahare. Am nevoie de o informaţie, trebuie să scot o copie de pe o hotărâre.

— Poftiţi acolo. Iaca, la domnul care şade lângă fereastră! spuse uşierul, arătând cu tava spre fe­reastra din fund.

Cu Cehov la pescuit

Fiica Albionului

La scara conacului moşierului Griabov se opri o minunată trăsură cu roţi cauciucate, cu perine îm­brăcate în catifea, şi cu un vizitiu plesnind de gras ce era(*). Din trăsură sări Feodor Andreici Otţov, mareşalul nobilimii din judeţ. În vestibul îl întâmpină un fecior somnoros.

— Boierii sunt acasă? întrebă mareşalul.

— Nu, vă rog. Coniţa s-a dus cu copiii la o vi­zită, iar conaşul prinde peşte cu domnişoara guver­nantă; au plecat dis-de-dimineaţă.

Povestea unei manii, istorisita de Cehov

Zestrea

Multe case mi-a fost dat să văd în viaţa mea, şi mari, şi mici, şi de piatră, şi de lemn, şi vechi, şi noi, dar una dintre ele mi-a rămas mai adânc întipărită în minte decât toate celelalte. La drept vorbind, nici nu este o casă, ci mai de grabă o căsuţă. E mică, joasă, fără etaj, cu trei ferestre, şi sea­mănă grozav cu o băbuţă măruntă şi gârbovită, cu scufie pe cap. Spoită cu alb, cu acoperiş de ţiglă şi cu un horn derăpănat, căsuţa e înecată în frunzişul verde al duzilor, salcâmilor şi plopilor sădiţi de bunicii şi străbunicii stăpânilor ei de astăzi. Nici nu se vede din frunziş. Potopul acesta de verdeaţă nu o împiedică, însă, să fie o căsuţă de oraş. Curtea ei spaţioasă stă la rând cu alte curţi spaţioase, verzi şi ele, care se înşiră toate de-a lungul străzii Moskovskaia. Nimeni nu trece vreodată cu trăsura pe această stradă, şi rar se întâm­plă să întâlneşti pe cineva chiar pe jos.

La pescuit cu Cehov

Un băiat răutăcios  

Ivan Ivanîci Lapkin, un tânăr cu înfăţişare plă­cută, şi Anna Semionovna Zambliţcaia, o fată cu un năsuc cârn, coborâră malul abrupt şi se aşezară pe o bancă. Banca se afla chiar lângă apă, într-un hăţiş de sălcii tinere. Minunat locşor! Te aşezi aici şi nu te mai ştie nimeni – nu te văd decât peştii şi păian­jenii de apă, care fulgeră pe luciul undelor. Tinerii erau înarmaţi cu undiţe, plase de mână, borcănaşe pentru viermi şi alte dichisuri trebuincioase pescui­tului. Cum se aşezară, se şi apucară să prindă peşte.

Niste insemnari descoperite de Cehov

Din jurnalul unui ajutor-contabil

1863 mai 11: Contabilul nostru, Glotehin, în vârstă de şaizeci de ani, a băut lapte cu coniac ca să-i treacă tusea şi s-a îmbolnăvit de delirium tremens. Cu sigu­ranţa care-i caracterizează, doctorii afirmă că mâine va muri. În sfârşit, voi fi contabil! Postul lui îmi este făgăduit de mult.

Secretarul Cleşciov va fi dat în judecată din cauză că a bătut pe un cetăţean care-l făcuse „birocrat”. Se pare că lucrul este hotărât.

Am luat un decoct împotriva catarului la stomac.