O poveste cu un tătic scrisă de Cehov

Tăticul

În biroul tăticului, gras şi rotund ca un cărăbuş, intră mămica, sfrijită ca o scrumbie de Olanda, şi tuşeşte. La intrarea ei, fata din casă sare de pe genunchii tăticului şi o zbugheşte după perdea; mămica nu dă acestui fapt nicio atenţie, fiindcă a avut tot timpul să se deprindă cu micile slăbiciuni ale tăticului, pe care le priveşte prin prisma unei soţii înţelepte, în­ţelegătoare faţă de civilizatul ei bărbat.

— Pompicule, – spune ea, aşezându-se pe genun­chii tăticului, – am venit la tine ca să ne sfătuim, dragul meu. Şterge-ţi buzele, vreau să te sărut.

Tăticul începe să clipească din ochi şi îşi şterge buzele cu mâneca.

     — Ce vrei? întreabă el.

— Uite ce e, tăticule. Ce să ne facem cu băiatul nostru?

— Dar ce s-a întâmplat?

— A, nu ştii? Doamne! Ce nepăsători sunteţi voi, taţii! E groaznic! Pompicule, hotărăşte-te odată să fii măcar tată, dacă nu vrei… dacă nu poţi să fii soţ!

— Iar începi? Am mai auzit de o mie de ori po­vestea asta…

Tăticul face o mişcare de nerăbdare şi mămica e cât p-aci să cadă de pe genunchii lui.

— Voi, bărbaţii, sunteţi toţi la fel; nu vă place să auziţi adevărul.

— Ai venit să-mi vorbeşti de adevăr sau de băiat?

— Bine, bine, gata… Pompicule, băiatul nostru a venit iar cu note proaste de la liceu.

— Ei şi?

— Cum „ei şi”? N-o să fie primit la examen şi n-o să treacă în clasa a patra!

— N-are decât să nu treacă. Nu-i nicio nenorocire. Numai să fie la şcoală şi să nu facă năzbâtii acasă.

— Dar are cincisprezece ani, tăticule! E cu pu­tinţă să mai fie în clasa a treia la vârsta asta? Închipuieşte-ţi că nemernicul de profesor de aritmetică i-a pus iar un doi… E admisibil?

— Dacă o să-i tragi ştrengarului vreo câteva nu­iele, n-o să mai fie.

Mămica îşi trece degetul ei cel mic pe buzele grase ale tăticului, şi i se pare că şi-a încruntat drăgălaş sprâncenuşele.

— Nu, pompicule, să nu-mi vorbeşti de pedepse… Copilul nostru nu-i vinovat… La mijloc trebuie să fie o persecuţie… Fiul nostru – de ce să facem exces de modestie – e atât de inteligent, încât nu se poate să nu ştie o tâmpită de aritmetică oarecare. El le ştie pe toate foarte bine, de asta sunt convinsă!

— E un chiulangiu, asta-i! Ar trebui să se zben­guie mai puţin şi să înveţe mai mult… De ce nu stai tu pe scaun, mămico? Nu cred să fie prea moale pe genunchii mei.

Mămica coboară de pe genunchii tăticului şi se în­dreaptă spre fotoliu, convinsă că mişcările ei au graţii de lebădă.

— Doamne, ce nepăsare! şopteşte ea, aşezându-se şi închizând ochii. Nu, nu-ţi iubeşti copilul! Fiul nostru e atât de drăguţ, atât de deştept, atât de frumos… E persecutat, pot să jur că e persecutat! Nu, nu trebuie să rămână repetent, n-am să admit aşa ceva.

— Ba o să trebuiască să admiţi, dacă nemernicul nu se ţine de carte… Of, voi, mamele!… Şi acum du-te frumuşel, că eu mai am ceva… treabă…

Tăticul se apleacă pe birou, îşi bagă nasul în nişte hârţoage şi trage cu coada ochiului spre perdea, aşa cum se uită un căţel la farfurie.

— Nu plec, tăticule… nu plec! Văd că te necă­jesc, dar ai şi tu un pic de răbdare… Tăticule, tre­buie să te duci la profesorul de aritmetică şi să-i dai ordin să-i pună fiului nostru o notă bună… Trebuie să-i spui că fiul nostru ştie bine aritmetică, dar că-i cam plăpând şi de aceea nu poate să strălucească chiar de fiecare dată. Constrânge-l pe profesor. Cum poate un băiat în toată firea să rămână în clasa a treia? Dă-ţi toată silinţa, pompicule! Sofia Nicolaevna a găsit că fiul nostru seamănă cu Paris, închipuieşte-ţi!

— Mă simt foarte măgulit, dar nu mă duc! N-am timp de pierdut.

— Ba da, tăticule, ai să te duci!

— Nu mă duc… Când am spus un lucru, aşa ră­mâne… Acum lasă-mă, drăguţo… Mai am ceva treabă…

Mămica se scoală şi ridică glasul.

— Ai să te duci!

— Nu mă duc!

— Ba ai să te duci!! strigă mămica. Dacă n-ai să te duci, dacă n-o să-ţi fie milă de unicul tău fiu, atunci… Mămica scoate un ţipăt ascuţit şi, cu gestul unui tragedian înfuriat, arată perdeaua… Tăticul roşeşte, se fâstâceşte, începe netam-nesam să cânte o melodie oarecare şi îşi scoate haina… Întot­deauna se fâstâceşte şi se prosteşte cu desăvârşire când mămica arată spre perdea. Se predă. Este che­mat fiul, căruia i se cere să-şi dea cuvântul că se va îndrepta. Fiul se supără, se încruntă, se bosumflă şi declară că ştie aritmetică mai bine decât profe­sorul şi că nu este vinovat că pe lumea asta nota cinci nu o obţin decât elevele de pension, bogătaşii şi linguşitorii. Începe să plângă cu hohote şi se gră­beşte să indice cât mai exact adresa profesorului. Tă­ticul se bărbiereşte, îşi trece de câteva ori cu piep­tenele peste chelie, se îmbracă mai îngrijit şi se duce să-şi arate „mila de unicul său fiu”.

Potrivit obiceiului mai tuturor tăticilor, intră la profesorul de aritmetică fără să se anunţe. Câte lu­cruri poţi să vezi şi să auzi când intri fără să te fi anunţat! Tăticul îl aude de pildă pe profesor spunând nevestei sale: „Mă coşti foarte scump, Ariadna!… Capriciile tale n-au margini!” Şi o vede pe nevastă aruncându-se de gâtul soţului şi spunând: „Iartă-mă! Tu nu mă coşti decât puţin, dar te preţuiesc mult!” Tăticul găseşte că nevasta profesorului este tare nos­timă şi că, dacă n-ar fi atât de sumar îmbrăcată, nu ar avea atâta farmec.

— Bună ziua! spune el, apropiindu-se foarte la largul lui de cei doi soţi şi înclinându-se. Profesorul se fâstâceşte o clipă, iar nevastă-sa se aprinde la faţă şi dispare cu iuţeala fulgerului în odaia vecină.

— Iartă-mă, începe tăticul zâmbind, poate că te-am cam… deranjat… Eşti sănătos? Am onoarea să mă recomand… Precum vezi, nu sunt chiar un ne­cunoscut… Sunt şi eu funcţionar de stat… Ha-ha-ha! Dar nu te osteni, te rog!

Domnul profesor zâmbeşte uşor, din bună cuviinţă, şi arată cu mâna un scaun. Tăticul se întoarce pe un picior şi ia loc.

— Am venit, continuă el, jucându-se cu ceasul său de aur, pentru a-l arăta domnului profesor, am venit să stau de vorbă cu dumneata… Mda… Ai să mă ierţi, bineînţeles… Nu prea ştiu să mă exprim savant, îmi place să spun lucrurilor pe nume. Ha-ha-ha. Ţi-ai făcut studiile la universitate?

— Da, la universitate.

— Aşa-a!… Ei, dar… ce vreme frumoasă e astăzi… Dumneata, Ivan Feodorîci, ai pus băieţaşului meu un doi… Mm… da… Dar n-are a face… Fiecare capătă ce i se cuvine… Orice bir este bir, şi o învăţătură de minte e o învăţătură de minte. He-he-he!… Totuşi, e… cum să-ţi spun?… neplăcut. Oare fiul meu nu pri­cepe bine aritmetica?

— Ce să vă spun? N-aş zice că nu pricepe, dar nu învaţă. Da, nu ştie materia.

— Şi de ce n-o ştie?

Profesorul holbează ochii.

— Cum de ce? spune el. Fiindcă nu ştie şi nu-şi dă osteneală.

— Vai de mine, Ivan Feodorîci! Fiul meu îşi dă multă osteneală. Mă ocup chiar eu de el… Munceşte şi nopţile… Ştie totul foarte bine… Faptul că mai face câte o ştrengărie… Ce vrei, e vârsta! Care dintre noi n-a fost tânăr? Nu te-am deranjat?

— Vai de mine!… Vă sunt chiar foarte recunos­cător… Dumneavoastră, părinţii, sunteţi musafiri prea rari la noi, dascălii… De altfel, lucrul acesta dovedeşte încrederea pe care o aveţi în noi; şi lucrul principal în toate este încrederea.

— Bineînţeles… Principalul e că nu ne ameste­căm… Vasăzică, fiul meu n-o să treacă în clasa a patra?

— Nu, fiindcă nu are numai la aritmetică media anuală doi.

— Aş putea să mă duc şi la ceilalţi. Dar ce facem cu aritmetica? Hm!… Ai să-i îndrepţi nota?

— Nu pot! (Profesorul zâmbeşte.) Nu pot!… Do­ream ca fiul dumneavoastră să treacă, mi-am dat toată silinţa, dar nu învaţă, şi e şi obraznic pe dea­supra… Am avut de mai multe ori neplăceri cu el.

— E un copil. Ce să-i faci?! Îndreaptă-i nota, pune-i măcar un trei!

— Nu pot!

— Ei, fleacuri!… Ce tot vorbeşti? Ca şi cum eu n-aş şti ce se poate şi ce nu se poate. Îţi spun că se poate, Ivan Feodorîci!

— Nu se poate! Ce vor spune ceilalţi cu nota doi? Nu-i drept, oricum aţi întoarce lucrurile. Zău că nu pot!

Tăticul îi face cu ochiul.

— Poţi Ivan Feodorîci! Ce să mai pierdem timpul cu vorba! Nu-i o treabă atât de importantă, ca să ne tocmim trei ceasuri… Spune-mi, ce socoteşti drept în cugetul dumitale de om învăţat? Ştim şi noi ce în­seamnă dreptatea dumneavoastră. He-he-he! Mai bine mi-ai vorbi deschis, Ivan Feodorîci, fără ascunzişuri. I-ai pus dinadins nota doi… Atunci, unde-i dreptatea?

Profesorul deschide ochii mari şi se mulţumeşte cu atât; de ce nu se arată jignit – asta va rămâne în­totdeauna pentru mine o taină a sufletului de dascăl.

— Ai făcut-o înadins, continuă tăticul. Aş­teptai un musafir. He-he-he!… Ce să zic? Poftim!… Sunt de acord… orice bir este bir… Înţeleg viaţa, pre­cum vezi… Oricât am progresa… mda… obiceiurile din vechime rămân totuşi mai bune, mai folositoare… Cât am, atâta dau.

Suflând zgomotos, tăticul scoate portofelul din bu­zunar şi întinde spre mâna profesorului o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble.

— Poftim!

Profesorul roşeşte, îşi bagă capul între umeri şi nimic mai mult. De ce nu-i arată tăticului uşa, iată ce va rămâne întotdeauna pentru mine o taină a sufle­tului de dascăl.

— Nu te ruşina… continuă tăticul. Te înţeleg foarte bine. Acel care spune că nu ia – ia totuşi… Cine refuză în ziua de astăzi? Nu se poate să nu iei, frate dragă… Pesemne că nu te-ai obişnuit încă? Poftim!

— Nu, pentru Dumnezeu…

— E prea puţin? Ce vrei, mai mult nu pot să dau… Ei, haide!

— Vai de mine, pentru nimic în lume!…

— Cum vrei… Îndreaptă totuşi nota doi!… Nu te rog atât eu, cât mama… Plânge mereu, vezi dum­neata… Are bătăi de inimă şi aşa mai departe.

— Îmi pare sincer rău de soţia dumneavoastră, dar nu pot.

— Dacă fiul meu nu trece în clasa a patra… nu mai am trai în casă! Mda… Hai, trece-l!

— Aş face-o bucuros, dar nu pot… Doriţi o ţigară?

— Grand mersi… mai bine făgăduieşte-mi să-l treci… Ce grad ai?

— Consilier titular… Totuşi, îndeplinesc o funcţie care corespunde gradului superior. Hm!…

— Aşa… Ei, ne vom înţelege… O simplă trăsătură de condei, ce zici? Merge? He-he!

— Nu pot, odată cu capul!…

Tăticul tace niţel, se gândeşte şi porneşte din nou la ofensivă împotriva domnului profesor. Ofensiva ţine foarte mult. Profesorul este nevoit să repete de vreo douăzeci de ori invariabilul său „nu pot”. În cele din urmă, i se face lehamite, fiindcă tăticul a depăşit orice limită. Vrea să-l pupe, îl roagă să fie examinat chiar el la aritmetică, povesteşte câteva anecdote por­coase şi ia un ton familiar. Profesorului i se face silă.

— Vania, e timpul să pleci! strigă din odaia vecină nevasta profesorului. Tăticul înţelege aluzia şi taie cu trupul său masiv drumul spre uşă. Profesorul se simte sleit de puteri şi începe să se tânguie. În cele din urmă, i se pare că a născocit un lucru genial.

— Iată ce e, spune el tăticului. Voi îndrepta media anuală a fiului dumneavoastră, dacă şi ceilalţi colegi ai mei îi vor pune nota trei la materiile lor.

— Pe cuvânt de onoare?

— Da, îi voi îndrepta nota – dacă o îndreaptă şi ei.

— Aşa mai zic şi eu. Bate palma. Eşti o bom­boană. Am să le spun că ai şi îndreptat-o. Vasăzică ne-am înţeles! Îţi datorez o sticlă de şampanie. Şi când pot să-i găsesc acasă?

— Chiar acum.

— Bine! Vasăzică rămânem prieteni? Ai să vii odată pe la noi, fără fasoane?

— Cu multă plăcere. Mergeţi sănătos!

— Orevuar! He-he-he!… Of, tinere, tinere! La re­vedere!… Bineînţeles că trimiţi un salut domnilor co­legi ai dumitale? Am să li-l transmit. Spune soţiei dumitale un resume respectuos din partea mea… Şi vino să ne vezi!

Tăticul face o plecăciune, îşi pune pălăria pe cap şi iese…

„Ce om cumsecade, gândeşte domnul profesor, uitându-se pe urma tăticului. Simpatic chiar. Ce-are în guşă şi-n căpuşă. E simplu şi bun… Îmi plac oamenii ca el”.

În aceeaşi seară mămica şade din nou pe genunchii tăticului (pe care după aceea are să se aşeze fata în casă). Tăticul o asigură că fiul lor va trece şi că pe intelectuali mai uşor îi îndupleci cu o purtare plăcută şi cu un fel politicos de a le pune piciorul în prag, decât cu bani.