Lucrul cel mai important din lume
Abia încuiase uşa, când doamna Challenger s-a
şi repezit din sufragerie peste noi. Era grozav de furioasă. S-a proptit
înaintea bărbatului ei, ca un cocoş în faţa unui buldog. Se vedea bine că mă
văzuse ieşind, dar nu mă văzuse întorcându-mă.
— Eşti o bestie, George! i-a strigat. L-ai
rănit pe tânărul acela frumos.
Profesorul a dat-o la o parte cu degetul cel
mare:
— Iată-l la spatele meu. N-are nici pe dracu!
Ea s-a simţit ruşinată, şi cu drept cuvânt.
— Iartă-mă, nu te-am văzut, mi-a spus.
— Vă asigur că nu e cazul să fiţi îngrijorată,
doamnă.
— Dar ţi-a făcut o vânătaie pe obraz! Da,
George, eşti o bestie! Nu e zi de la dumnezeu să nu te-apuci de scandal! Nu
faci decât să stârneşti râsul şi ura! Ai abuzat de bunătatea mea. Am ajuns la
capătul răbdării!
— Iar ne răfuim în public! a mârâit
Challenger.
— Dar nu mai e un secret pentru nimeni! a
strigat ea. Oare te mai îndoieşti că toată strada, mai bine zis toată Londra...
lasă-ne, Austin, nu mai avem nevoie de dumneata aici!... Te mai îndoieşti că am
ajuns de râsul tuturor? Unde ţi-e demnitatea? Tu, care ar fi trebuit să fii
profesor într-o mare universitate şi să te bucuri de respectul a mii de
studenţi... Unde ţi-e demnitatea, George?
— Dar la demnitatea ta nu te gândeşti, scumpa
mea?
— Încercarea e prea grea pentru mine. Ai ajuns
o brută, o brută care se ţine numai de scandaluri!
— Te rog, Jessie!...
— Un scandalagiu, care nu ştie decât să zbiere
ca un turbat!
— Haide! ajunge, i-a tăiat-o el. Treci la
pocăinţă! Pe scaunul pocăinţei!
S-a aplecat şi, spre marea mea mirare, a
ridicat-o şi a aşezat-o într-un colţ al holului, pe un piedestal negru de
marmură, înalt de cel puţin 7 picioare, şi atât de îngust, încât nenorocita
abia putea să-şi ţină echilibrul. Nimic mai ridicol decât priveliştea pe care-o
oferea acum, expusă aşa, cu obrazul roşu de mânie, cu picioarele atârnate şi cu
trupul înţepenit de frică să nu cadă!
— Dă-mă jos! gemea ea.
— Zi: "te rog".
— Ce bestie eşti, George! Dă-mă imediat jos!
— Poftiţi în biroul meu, domnule Malone.
— Dar, domnule profesor, vă implor... — m-am
rugat, uitându-mă spre doamna Challenger.
— Vezi, Jessie, domnul Malone intervine în
favoarea ta... Spune "te rog" şi te dau jos imediat.
— Bestie!... Te rog, te rog!
A coborât-o ca şi cum ar fi coborât o
păsărică.
— Ar trebui să înveţi a te stăpâni, scumpa
mea. Domnul Malone e gazetar. N-o să uite să raporteze toate astea mâine, în
foaia lui, şi desigur că în cartier or să se vândă cel puţin l2 numere mai mult
ca de obicei. Titlul: "Un scandal în lumea sus pusă"... că te simţeai
grozav de sus pusă pe piedestalul acela, nu-i aşa? Apoi subtitlul: "Scurtă
privire aruncată asupra unui menaj ciudat". Pentru că acest domn Malone
face parte din acel soi de oameni care se hrănesc cu gunoaie şi cu murdării.
Porcus ex grege diaboli: un porc din turma diavolului... Nu-i aşa, domnule
Malone? Ce zici?
— Sunteţi într-adevăr nesuferit! m-am indignat
eu.
El a început să râdă, dar râsul lui semăna mai
mult a muget.
— Şi totuşi, o să ne înţelegem imediat, a
şoptit. S-a uitat la femeie, apoi la mine, scoţându-şi înainte pieptul uriaş.
Apoi deodată, schimbând tonul, a zis: Iartă aceste glume de familie, domnule
Malone. Te-am chemat îndărăt pentru un motiv mai serios decât acela de a te
face părtaş la amuzamentele noastre casnice. Dumneata, mică doamnă, şterge-o
repede şi nu-ţi mai face sânge rău de pomană! Şi-a lăsat amândouă mâinile lui
mari pe umerii ei: Tot ce mi-ai spus e perfect adevărat. Dacă te-aş asculta, aş
fi cu mult mai bun. Dar n-aş mai fi George Eduard Challenger... Scumpa mea,
sunt pe lume nenumăraţi oameni buni, dar nu-i decât un singur G.E.C. Rolul tău
e să scoţi din el tot ce are mai bun! Apoi a sărutat-o cu zgomot, lucru care
m-a stingherit parcă mai mult decât brutalităţile lui. Şi acum, domnule Malone
a continuat reluându-şi brusc demnitatea — pe-aici, te rog.
Ne-am întors în odaia pe care o părăsisem atât
de furtunos cu zece minute înainte. Profesorul a închis uşa cu grijă în urma
noastră, mi-a arătat un fotoliu şi mi-a împins în faţă cutia cu ţigări.
— Sunt "San Juan Colorado"
veritabile — a zis. Adevărate calmante pentru oamenii irascibili. Dar rupe
vârful cu dinţii, pentru dumnezeu! Taie-l, şi taie-l cu tot respectul cuvenit!
Şi acum, aşază-te în fotoliul ăsta comod şi ascultă cu atenţie tot ce am de
gând să-ţi spun. Dacă o să-ţi vină vreo replică, păstreaz-o pentru altă dată.
Mai întâi de toate, dacă te-am chemat din nou în casă după ce, pe bună
dreptate, te aruncasem afară...
Şi-a scos bărbia înainte şi m-a privit cu un
aer în care se vădeau în acelaşi timp şi sfidarea, şi aşteptarea unei replici
din partea mea.
— ...după ce, cum spuneam, te aruncasem pe
bună dreptate afară, a fost din pricina răspunsului pe care i l-ai dat
sergentului de stradă. Mi s-a părut că desluşesc în el sentimente pe care nu
sunt obişnuit să le constat la cei de o profesie cu dumneata. Luând asupra
dumitale răspunderea scandalului, ai dat dovadă de dezinteres şi de o lărgime
de vederi care m-au făcut să te privesc cu oarecare simpatie. Subspeţa umană
din care ai ghinionul să faci parte a rămas totdeauna dedesubtul orizontului
meu. Răspunsul dumitale însă te-a ridicat deasupra lui. Ai crescut în ochii
mei. De aceea te-am chemat să te întorci cu mine şi de aceea mi-a venit gust să
te cunosc mai bine. Fii bun şi aruncă scrumul pe tăviţa japoneză, colo, pe masa
de bambus din stânga dumitale...
Debitase acest discurs cu tonul unui profesor
care îşi ţine cursul în faţa unei clase întregi. Îşi potrivise scaunul mobil
aşa fel ca să mă privească din faţă, tremurând ca o broască uriaşă, cu capul
răsturnat şi cu ochii pe jumătate acoperiţi de pleoapele dispreţuitoare.
Deodată s-a întors într-o parte şi n-am mai văzut decât o claie de păr zbârlit
şi lobul roşu al unei urechi. Căuta ceva în maldărul de hârtii de pe masa de
lucru. Când s-a uitat din nou la mine, ţinea în mână un obiect care semăna cu
un album de schiţe, grozav de ponosit.
— O să-ţi vorbesc despre America de Sud, a
urmat el. Dar, te rog, fără comentarii. Mai întâi de toate, vreau să-ţi aduc la
cunoştinţă că nimic din ceea ce o să auzi aici n-o să fie dat vreodată
publicităţii fără aprobarea mea specială, pe care, după toate probabilităţile,
n-o să ţi-o dau niciodată. Ne-am înţeles?
— O să fie foarte greu, i-am replicat.
Socotesc că o relatare corectă...
Challenger a pus albumul pe masă:
— Atunci încheiem discuţia. Bună ziua.
— Nu! am strigat. Nu! Primesc condiţiile
dumneavoastră, de vreme ce nu-i chip altfel.
— Nici să nu te gândeşti că ai putea să faci
altfel! a zis el.
— Atunci vă promit.
— Pe cuvânt de onoare?
— Pe cuvânt de onoare.
M-a privit cu îndoială cu ochii lui
pătrunzători.
— Dar, în definitiv, cine-mi garantează
cuvântul dumitale?
— Într-adevăr, domnule — am izbucnit întreceţi orice măsură. Niciodată, până acum,
nu m-a tratat cineva în felul ăsta!
Indignarea mea părea că-l interesează mai mult
decât îl stinghereşte.
— Capul rotund, a şoptit, brahicefal, ochii
cenuşii, părul negru, o caracteristică negroidă; bănuiesc că trebuie să fii
celt.
— Sunt irlandez.
— Irlandez din Irlanda?
— Da, domnule.
— Atunci totul se explică. Vrei să-mi promiţi
că ai să păstrezi pentru dumneata confidenţele mele? De altfel, or să fie
destul de incomplete. N-o să-ţi dau decât vagi indicaţii. În primul rând,
trebuie să ştii că acum doi ani am făcut în America de Sud o călătorie sortită
să intre în domeniul ştiinţei clasice. Îmi propusesem să verific unele
concluzii trase de Wallace şi Bates, lucru care n-ar fi fost posibil decât
observând faptele raportate de ei în condiţii identice cu acelea pe care le
observaseră ei înşişi. Chiar dacă expediţia mea nu ar fi avut decât acest
rezultat, şi încă merita atenţie. Dar s-a petrecut acolo un incident care a
deschis o nouă cale cercetărilor mele.
Ştii, sau, ceea ce e mai probabil în aceste
vremuri de semidoctism, nu ştii că unele regiuni din bazinul Amazonului au
rămas încă neexplorate şi că în fluviul acela uriaş se varsă nenumăraţi
afluenţi, dintre care unii nu au apărut niciodată pe vreo hartă. Am vizitat
acest ţinut puţin cunoscut, i-am studiat fauna şi asta mi-a furnizat material
pentru mai multe capitole ale monumentalei opere de zoologie care va constitui
încoronarea carierei mele. Mă întorceam, socotindu-mi misiunea îndeplinită,
când am avut ocazia să-mi petrec noaptea într-un mic sat indian, aşezat la
locul unde se varsă în Amazon unul din afluenţi, al cărui nume sau curs nu
vreau să-l precizez.
Indigenii aparţineau acelei rase de indieni
Cucama, pe cât de ospitalieri pe atât de degeneraţi, ale căror facultăţi
mintale abia dacă le depăşesc pe acelea ale unui veritabil londonez. Câteva
vindecări pe care reuşisem să le fac în timp ce coboram fluviul îmi câştigaseră
stima lor, aşa că nu m-am mirat aflând, la întoarcerea mea, că mă aşteptau cu
nerăbdare. Înţelegând din semnele lor că era vorba de un caz grabnic, l-am
urmat pe şef până la una din colibe. Când am intrat înăuntru, bolnavul la care
fusesem chemat tocmai îşi dăduse sufletul. Am constatat cu mirare că nu era
vorba de un indian, ci de un alb, ba chiar de un alb dintre cei mai albi, deoarece
avea părul cânepiu şi prezenta toate caracteristicile albinosului. Hainele lui
zdrenţuite şi slăbiciunea lui îngrozitoare trădau îndelungi mizerii. Indigenii
nu-l cunoşteau. Îl văzuseră târându-se prin pădure până în dreptul satului,
singur şi într-o stare de epuizare totală.
Raniţa lui zăcea lângă culcuş. Am avut
curiozitatea s-o cercetez. Înăuntru, o mică bandă de pânză purta însemnate
numele şi adresa: "Maple White, Lake Avenue, Detroit, Michigan".
Domnul meu, o să mă vezi întotdeauna gata să mă descopăr în faţa acestui nume:
Maple White. Nu exagerez nimic spunând că gloria lui va ajunge egală cu a mea
atunci când meritele vor fi împărţite între noi, pe bună dreptate.
Din conţinutul raniţei se vedea bine că omul
acela fusese un artist şi un poet în acelaşi timp. Erau acolo fragmente din
poezii şi, fără să mă socotesc un critic, mărturisesc că mi s-au părut cu totul
lipsite de talent. Se mai găseau şi câteva picturi mediocre, reprezentând
privelişti de pe fluviu, precum şi o cutie de culori, una de creioane, câteva
pensule, osul acesta încovoiat pe care-l vezi pe călimara mea, un volum din
"Molii şi Fluturi" de Baxter, un revolver de duzină şi câteva
cartuşe. În ce priveşte obiectele de îmbrăcăminte, fie că acest ciudat vagabond
nu avusese asemenea lucruri niciodată, fie că le pierduse, nu exista nimic.
Eram pe punctul să mă îndepărtez, când mi s-a
părut că zăresc ieşind ceva din buzunarul hainei lui zdrenţuite. Era albumul pe
care îl ai în faţa dumitale, tot atât de puţin aspectuos şi atunci ca şi acum.
Şi nimeni n-ar putea să aibă mai mult respect şi mai multă grijă de o ediţie
princeps a lui Shakespeare decât am avut eu faţă de această relicvă din clipa
când întâmplarea mi-a pus-o la îndemână. Te rog, domnule, să iei în mână o
clipă aceste pagini, să le răsfoieşti şi să le cercetezi una câte una.
Şi aprinzându-şi o ţigară, Challenger s-a
aplecat, urmărind cu o atenţie sălbatică impresia pe care trebuia s-o facă
documentul asupra mea.
Am deschis albumul în aşteptarea unei
revelaţii, fără să-mi închipui, de altfel, de ce natură ar fi putut să fie.
Prima pagină m-a dezamăgit: nu înfăţişa decât portretul unui bărbat gras,
într-o bluză pescărească, cu următoarea explicaţie: "Jimmy Colver, de pe
vasul-poştă". Schiţe de indieni şi scene din viaţa indienilor umpleau apoi
mai multe pagini. După aceea venea portretul unui preot voios şi rubicond, care
purta o pălărie cu boruri largi şi care stătea în faţa unui european foarte
slab: "Gustare cu Fra Cristofero, la Rosario", spunea explicaţia.
Veneau apoi schiţe de femei şi de copii, apoi o serie lungă de animale, cu
următoarele explicaţii: "Manatee pe un banc de nisip", "Broaşte
ţestoase cu ouăle lor", "Ajuti negru sub un palmier miriti" (şi
desenul înfăţişa un animal destul de asemănător cu porcul domestic). În
sfârşit, două pagini pe care se vedeau nişte saurieni înspăimântători, cu
boturile ascuţite. I-am spus profesorului:
— Evident,
ăştia nu-s decât nişte crocodili.
— Aligatori, domnule! Aligatori. În America de
Sud nu sunt crocodili adevăraţi. Se deosebesc unii de alţii...
— Vreau să spun că nu văd aici nimic deosebit,
nimic care să justifice entuziasmul dumneavoastră.
Profesorul surâse cu un aer candid.
— Întoarce
pagina, mi-a spus.
Am intors-o, dar tot n-am izbutit să înţeleg
ceva. Vedeam un fel de mâzgălitură, una din acele schiţe improvizate, cu
ajutorul cărora pictorii peisagişti îşi pregătesc adeseori peisajul definitiv.
Grămezi de vegetaţie peniformă, de un verde gălbejit, porneau din primul plan,
ca să se înalţe până la o linie de stânci drepte, de un roşu închis, cu dungi
scobite ciudat, al cărei aspect îmi amintea de anumite formaţiuni bazaltice. Într-un
anumit punct se ridica o stâncă izolată, în chip de piramidă, împodobită cu un
copac uriaş şi părând despărţită de lanţul principal printr-o despicătură.
Deasupra tuturora se întindea cerul albastru al tropicelor. Zidul neîntrerupt
al stâncilor, tivit cu franjuri subţiri de verdeaţă, închidea orizontul. Pe
pagina următoare era o altă acuarelă, reprezentând aceeaşi privelişte, dar mult
mai apropiată, aşa încât puteai vedea desluşit toate amănuntele.
— Ei
bine? m-a întrebat Challenger.
— Ei bine, cred că ne aflăm în faţa unei
formaţiuni curioase, i-am răspuns, dar mă pricep prea puţin în geologie ca
să-mi permit s-o consider extraordinară.
— Extraordinară? a repetat el după mine. Dar e
unică! E de necrezut! Nimeni n-ar fi visat vreodată aşa ceva! Acum întoarce
pagina.
Am întors-o şi mi-a scăpat un strigăt de
mirare. Era, pe o pagină întreagă, imaginea celei mai nemaipomenite făpturi pe
care am văzut-o vreodată. Vis de opioman, nălucirea unui creier în delir. Avea
un cap de pasăre de pradă, trup de şopârlă pântecoasă, iar coada lungă îi era
acoperită cu ţepi. Spinarea cocoşată avea de-a lungul ei un fel de creastă
dinţată sau, mai exact, cam o duzină de creste ca de cocoş aşezate la rând, una
după alta. În faţa dihaniei se vedea un fel de stafie sau de pitic cu chip
omenesc, care se uita la ea înspăimântat.
— Ei bine, ce zici de asta? a strigat
profesorul Challenger, frecându-şi mâinile.
— E ceva monstruos, ceva grotesc!
— După părerea dumitale, cum a putut oare
pictorul să imagineze o asemenea jivină?
— Poate sub influenţa ginului...
— Altă explicaţie mai bună nu găseşti?
— Dumneavoastră, domnule, aveţi vreuna?
— Eu cred că această lighioană există şi că
artistul a desenat-o după natură.
Aş fi pufnit de râs dacă n-ar fi fost frica
salvatoare de vreo nouă tumbă pe coridor.
— Fără îndoială, fără îndoială, am încuviinţat
eu, aşa cum îi dai dreptate unui nebun. Mărturisesc totuşi, am adăugat, că
acest personaj minuscul mă intrigă. Dacă ar fi un indian, ar dovedi, la
rigoare, existenţa unei rase de pigmei în America. Dar s-ar părea că e un
european, cu o pălărie ca acelea pe care le poartă plantatorii...
Profesorul sufla pe nări ca un bivol înfuriat.
— Admirabil! a strigat. Într-adevăr, în
materie de paralizie cerebrală sau de inerţie intelectuală, ai depăşit măsura!
Lărgeşti simţitor sfera posibilităţilor! Te felicit!
De ce m-aş fi supărat? In faţa unei fiinţe
atât de absurde, n-ar fi avut rost să mă prăpădesc de indignare. Am surâs,
obosit.
— Omul acela, am zis, mi se pare prea mic.
— Uite aici, a urmat, aplecat peste desen şi
subliniindu-l cu degetul lui gros şi păros. Vezi planta asta din spatele
animalului? O iei drept o păpădie, probabil, sau drept o varză de Bruxelles?
Sau drept ce alta? Ei bine, e un copac care se cheamă arborele de fildeş,
capabil să atingă o înălţime de 50 sau de 60 de picioare. Nu înţelegi oare că
personajul aşezat acolo îşi are rostul lui? în realitate, aşezat în faţa
jivinei, artistul n-ar fi putut să rămână în viaţă ca s-o deseneze. Dacă s-a
zugrăvit pe el însuşi acolo, a fost doar ca să ne dea o idee despre proporţiile
monstrului. Să admitem că omul ar măsura ceva mai mult de 5 picioare. Copacul
fiind de zece ori mai înalt, asta ne arată cu precizie proporţiile dihaniei.
— Doamne sfinte! am strigat. Credeţi, prin
urmare, că acest animal... Dar atunci gara de la Charing Gross abia i-ar putea
sluji drept cuşcă!
— Putem afirma, lăsând la o parte orice
exageraţie, că ne aflăm fără doar şi poate în faţa unui specimen interesant, a
zis profesorul cu bunăvoinţă.
— Dar — am obiectat după ce am întors şi
ultimele file şi m-am convins că nu mai era nimic de văzut în album — nu cred
că dumneavoastră, un om de ştiinţă, o să faceţi abstracţie de tot ansamblul
cunoştinţelor omeneşti şi o să puneţi bază pe o simplă schiţă găsită în bagajul
unui aventurier american, o schiţă datorită poate haşişului, poate febrei sau,
pur şi simplu, capriciului unei imaginaţii care ţine de fantasmagorie!
Drept răspuns, profesorul a luat un volum din
raft:
— Admirabila monografie pe care o vezi e opera
unui savant de mare valoare, prietenul meu Ray Lancester. Este aici o planşă
care ar trebui să te intereseze. Iată, am găsit-o. Are ca explicaţie:
"Aspectul probabil al stegosaurului dinosaurian jurasic". Laba de
dinapoi măsoară ea singură de două ori cât un om adult. Ce părere ai?
Profesorul mi-a întins cartea. Am făcut ochii
mari şi am privit desenul. Această reconstituire a monstrului preistoric era
perfect asemănătoare cu schiţa artistului necunoscut.
— Fără
îndoială, e foarte curios, am spus.
— Nu
crezi că e concludent?
— Poate să nu fie decât o simplă coincidenţă.
S-ar putea întâmpla ca americanul dumneavoastră să fi văzut vreo imagine ca
asta care să-l fi impresionat. Ar fi uşor de înţeles că mai târziu, în delir,
să-şi fi adus aminte...
— Foarte
bine, a zis profesorul, cu îngăduinţă. Să nu mai vorbim de asta. Dar
binevoieşte, te rog, să te uiţi la osul acesta.
Şi mi-a întins osul despre care spusese că
făcea parte din obiectele aparţinând mortului. Era lung cam de şase ţoii, lat
cam de două degete şi păstra încă, la unul din capete, câteva fragmente de
cartilaje uscate.
— Cărui
animal cunoscut i-ai atribui dumneata acest os? m-a întrebat.
L-am cercetat cu grijă şi am încercat să-mi
amintesc unele noţiuni foarte îndepărtate.
— S-ar
zice că e o uriaşă claviculă omenească, am îndrăznit să spun.
Profesorul a făcut un gest de dispreţ,
ridicându-şi ochii spre cer:
— Clavicula
omenească e curbă şi osul acesta e drept. Şi are o scobitură în formă de şanţ,
în care s-a articulat probabil un tendon. Nu, n-are nimic comun cu o claviculă.
— In
cazul acesta, mărturisesc că nu ştiu.
— Nu
trebuie să roşeşti; toată presa din South Kensington nu ştie o boabă mai mult!
A scos apoi dintr-o cutiuţă un oscior de mărimea unui grăunte: După părerea
mea, osciorul ăsta, care este de om, corespunde osului pe care îl ţii în mână
şi care este de animal. El îţi poate da o idee despre dimensiunile animalului
căruia îi aparţine. Bagă de seamă că osul nu e un os-fosilă, ci unul recent,
dovadă bucăţelele de cartilaj care mai aderă încă la el. Ce părere ai?
— Ştiu
şi eu? Poate un elefant...
Profesorul a tresărit dureros:
— Să
vorbeşti de elefanţi în America de Sud! Chiar în secolul ăsta de primitivism,
şi încă...
— Atunci,
am zis, vreun animal uriaş de pe-acolo... un tapir, de pildă.
— Eşti de acord cred, tinere, că stăpânesc
toate elementele acestei probleme. Află prin urmare că osul acesta nu poate
proveni nici de la un tapir şi nici de la vreun animal de care se ocupa
zoologia. Provine de la un animal foarte mare, foarte puternic şi, după toate
probabilităţile, foarte fioros, care există undeva pe pământ, dar pe care
ştiinţa nu l-a clasificat încă. Tot mai eşti sceptic?
— Nu,
dar asta nu mă împiedică să fiu extraordinar de interesat!
— Atunci
n-am pierdut orice nădejde în ceea ce te priveşte. In dumneata mai licăreşte
încă o urmă de raţiune. Vom încerca, încet şi cu răbdare, să pătrundem până la
ea. Să-l lăsăm la o parte pe artistul meu american şi să-mi urmez povestirea.
Îţi închipui că nu puteam părăsi Amazonul fără să adâncesc descoperirea pe care
o făcusem. Se ştia cu aproximaţie din ce direcţie venise călătorul american.
Chiar numai legendele indiene ar fi fost de-ajuns să mă călăuzească, deoarece o
tradiţie comună tuturor triburilor de pe coastă afirmă existenţa unui ţinut
ciudat. Ai auzit, fără îndoială, despre Curupuri.
— Niciodată.
— Curupuri e duhul pădurilor, o fiinţă
cumplită, de obicei răufăcătoare, care în general trebuie ocolită. Nimeni nu-i
cunoaşte cu precizie forma şi esenţa. Dar numai la auzul numelui ei toată lumea
tremură, de la un capăt la celălalt al Amazonului. Toate triburile arată ca
fiind sălaşul lui Curupuri, aceeaşi regiune. Şi regiunea era tocmai aceea de
unde venise americanul. Am bănuit acolo o taină de nepătruns şi am socotit că
era de datoria mea s-o dezleg.
— Şi
ce-aţi făcut?
Îmi mai pierise
puţin din îndrăzneală. Omul acela impresionant îmi poruncea să fiu atent şi-mi
impunea respect.
— Am
izbutit să înving rezistenţa indigenilor, care-i atât de grozavă în această
privinţă, încât nu le îngăduie nici măcar să aducă vorba despre acest subiect.
Şi prin metode de convingere, prin daruri alese, la care s-au adăugat uneori, o
mărturisesc, ameninţarea de a face uz de forţă, am obţinut ca doi dintre ei
să-mi slujească drept călăuză. După diverse aventuri, pe care nu ţi le mai spun
aici, de-a lungul unui itinerar mai mult sau mai puţin lung şi complicat,
într-o direcţie pe care nu e necesar s-o cunoşti, am ajuns în sfârşit într-o
regiune care n-a fost niciodată menţionată pe vreo hartă şi nici vizitată de
altcineva decât de nefericitul meu predecesor. Fii bun şi aruncă-ţi privirea
aici.
Şi mi-a arătat o fotografie format l0xl6.
— Aspectul
neclar al acestei fotografii vine de acolo că barca noastră s-a răsturnat
coborând râul şi caseta cu filmele nedevelopate s-a spart. Cele mai multe s-au
stricat. A fost o pierdere ireparabilă, aproape un dezastru. Am salvat totuşi,
în parte, câteva fotografii, printre care şi aceasta. Te rog să primeşti
explicaţia mea aşa cum ţi-o dau. S-a vorbit de trucaj: nu e de demnitatea mea
să discut asemenea afirmaţie.
Fotografia, foarte decolorată, avea pe
deasupra un fel de ceaţă, pe care o critică rău intenţionată ar fi putut s-o
interpreteze oricum. Reprezenta un peisaj posomorit şi şters, unde, uitându-mă
bine, am descoperit o câmpie înşirîndu-şi copacii până la o linie de stânci
înalte, care dădeau foarte exact impresia unei cascade uriaşe văzută de la distanţă.
— Locul
mi se pare a fi acelaşi ca în schiţa lui Maple White.
— E într-adevăr acelaşi, mi-a răspuns
profesorul. Am găsit şi unele urme ale taberei artistului. Acum priveşte
asta...
Era aceeaşi privelişte, dar văzută mai de
aproape. Deşi foarte proastă, fotografia lăsa să se contureze cu precizie, în
mijlocul ei, vârful cel ascuţit de stâncă încoronat de copacul lui.
— Hotărât,
nu mai încape îndoială, i-am răspuns.
— Cu atât mai bine, a zis Challenger. Am făcut
un pas înainte, nu-i aşa? Fă-mi plăcerea şi examinează stânca aceea ascuţită.
Nu observi nimic?
— Un
copac uriaş.
— Şi pe
copac?
— O
pasăre uriaşă, am răspuns.
Mi-a întins o lupă.
— Da,
am spus, cu ochiul lipit de sticlă. Pe copac e o pasăre mare, cu ciocul lung,
ceva ca un pelican.
— Felicitările
mele pentru perspicacitatea dumitale. Dar nu-i nici un pelican. De altfel, nici
măcar nu-i o pasăre. E un animal, şi poate că te-ar interesa să afli că am ucis
unul ca el. Datorită acestui fapt, am adus o dovadă a descoperirilor mele,
numai una, fără îndoială, dar incontestabilă.
— Aveţi
această dovadă?
În sfârşit aş fi avut şi eu una!
— Aş fi avut-o dacă, din nenorocire, acest
excepţional specimen n-ar fi urmat soarta fotografiilor şi n-ar fi pierit în
naufragiu. Am reuşit să-l prind chiar în clipa când dispărea în viitoarea
curentului. Mi-a rămas în mână doar o bucăţică de aripă. când valul m-a aruncat
fără cunoştinţă pe mal, ţineam încă între degete biata rămăşiţă pe care ţi-o
arăt acum.
A scos dintr-un
sertar un os încovoiat, lung de două picioare cel puţin, de care atârna o
membrană. Am chibzuit că asta putea să fie partea superioară a unei aripi de
liliac monstruos.
— Un
liliac uriaş?... am îndrăznit.
— Haida-de! a făcut profesorul, pe un ton de
dojană. Trăiesc într-o lume pe care n-aş fi bănuit-o niciodată cât de puţin
cunoaşte principiile fundamentale ale zoologiei! Cum poţi să nu ştii acest
adevăr elementar de anatomie comparată, că aripa unei păsări constituie un
antebraţ, pe când aceea a unui liliac se compune din trei degete spaţiate şi
legate prin membrane? În cazul de faţă osul nu are, cu siguranţă, nimic comun
cu un antebraţ şi nici n-ar putea să provină de la un liliac, fiind numai unul
şi prevăzut cu o singură membrană. Prin urmare, dacă nu vine nici de la o
pasăre, nici de la un liliac, care i-ar putea fi provenienţa?
Epuizasem tot bagajul de cunoştinţe.
— Nu
ştiu, i-am răspuns.
El a deschis volumul la care se mai uitase o
dată şi mi-a arătat o planşă:
— Monstrul înaripat pe care-l vezi aici se
numeşte dimorfodon sau pterodactil, reptilă zburătoare din perioada jurasică.
Întoarce pagina şi o să găseşti diagrama reprezentând mecanismul aripii lui.
Compar-o cu fragmentul pe care-l ai în mână.
O singură privire mi-a fost de-ajuns. După
surpriză, a venit convingerea. M-am înclinat în faţa concordanţei dovezilor.
Schiţa lui Maple White, fotografiile, povestirea profesorului, fragmentul de
aripă — toate la un loc formau un ansamblu de dovezi şi m-am grăbit să i-o spun
lui Challenger. I-am spus-o cu căldură, deoarece simţeam că omul acesta era
nedreptăţit. El s-a răsturnat în scaun şi, cu pleoapele lăsate, cu un zâmbet
binevoitor în colţul buzelor, părea că face o baie de soare.
— Mi-aţi împărtăşit multe lucruri
extraordinare! am strigat cu un entuziasm de gazetar, la care ştiinţa nu
participă decât într-o slabă măsură. E colosal! Ca un nou Cristofor Columb, aţi
regăsit o lume dispărută. Dacă m-am îndoit o clipă, îmi pare rău. Insă totul
era aşa de extraordinar. Dar ştiu cel puţin — şi ce mi se poate cere mai mult? să recunosc evidenţa atunci când mi se
înfăţişează!
Profesorul a scos un mârâit de satisfacţie.
— Dar
după aceea, domnule profesor, după aceea ce-aţi mai făcut?
— Sosise
anotimpul ploilor, domnule Malone, şi proviziile mele erau pe sfârşite. Am mers
câtva timp de-a lungul zidului nesfârşit, căutând, fără succes, o trecătoare. Stânca
în chip de piramidă, deasupra căreia văzusem şi prinsesem pterodactilul, părea
mai accesibilă. De altfel, stâncile şi cu mine suntem vechi prieteni, aşa că
m-am căţărat şi pe asta.
Din vârf am avut priveliştea clară a podişului
şi a stâncilor. Podişul părea foarte întins. Şi la răsărit, şi la apus, îşi
prelungea la infinit valurile de verdeaţă. La bază, o regiune de mlaştini şi de
mărăcini, bântuită de şerpi, de gâze şi de friguri, înconjura ţinutul ca un zid
de apărare naturală.
— Pterodactilul
a fost singura formă sub care vi s-a manifestat viaţa?
— Singura,
domnule. Dar în cursul săptămânii cât am poposit sub stâncă, am auzit deasupra
mea zgomote foarte ciudate.
— Şi
animalul desenat de Maple White?
— Maple
White nu l-a putut întâlni decât sus, pe podiş. Prin urmare, există un drum pe
care poţi ajunge acolo. Şi acest drum e fără doar şi poate atât de greu, încât
animalele n-au putut să coboare şi să se răspândească în regiunea dimprejur. E
limpede, sper.
— Dar
cum de s-au păstrat ele acolo?
— Nu
văd decât o singură explicaţie, şi asta foarte simplă. America de Sud este, cum
cred că ai auzit spunându-se, un continent granitic. In punctul care ne
interesează s-a produs, probabil, în timpuri foarte îndepărtate, o uriaşă şi
bruscă ridicare vulcanică. Aceste faleze sunt de bazalt, şi, prin urmare, de
formaţie ignee. O suprafaţă de teren, tot atât de întinsă ca şi Sussex-ul de
pildă, a fost ridicată în bloc, cu tot ce avea pe ea ca vietate, şi ruptă de
restul continentului prin prăpăstii perpendiculare. Duritatea pereţilor făcând
acest podiş cu neputinţă de atins, consecinţa firească e că legile naturii au
fost suspendate. Influenţele de tot felul care în alte părţi cârmuiesc viaţa au
fost anulate sau modificate. Au supravieţuit aici fiinţe care, în alte
condiţii, ar fi dispărut. Te rog să observi că pterodactilul şi stegosaurul
aparţin perioadei jurasice, adică uneia dintre cele mai vechi din evoluţia
vieţii. Faptul că s-au conservat într-un chip, ca să spunem aşa, artificial, se
datoreşte acestor ciudate condiţii întâmplătoare.
— Dar de ce, având dovezi atât de evidente, nu
le supuneţi unor arbitri competenţi?
— M-am gândit şi eu la asta, naiv ce-am fost!
mi-a răspuns profesorul, cu amărăciune. Află însă că de la primele cuvinte n-am
întâlnit decât neîncredere, prostie şi invidie. Nu-mi place să mă ploconesc,
domnul meu, şi când mi se pune la îndoială cuvântul, nu mai încerc să dovedesc
nimic. O singură împrejurare de felul ăsta mi-ajunge ca să-mi piară orice
dorinţă pe care aş mai avea-o de a produce dovezi, fie ele tot atât de
concludente ca şi acelea pe care le am. Subiectul mi-a ajuns nesuferit şi am
refuzat să-l mai discut. Iar când oameni, când oameni ca dumneata, care
reprezentaţi interesul publicului în tot ce are el mai prostesc, au venit să-mi
tulbure singurătatea, n-am ştiut să-i primesc cu stăpânire demnă. Recunosc că
sunt arţăgos şi că la cea mai mică provocare înclin spre violenţă. De altfel,
cred că ai observat-o!
Mi-am frecat ochiul în tăcere.
— Asta mi-a atras multe dojeni din partea
soţiei mele. Dar orice om de onoare ar simţi ca mine. In seara asta, totuşi, aş
vrea să-mi dovedesc printr-un exemplu strălucit puterea de stăpânire asupra
facultăţilor mele emotive. Prin urmare, primeşte această invitaţie. Şi luând de
pe masă un carton, mi l-a întins: După cum vezi, dl. Percival Waldron,
naturalist cu oarecare renume, trebuie să ţină astă seară la orele 8.30. În
sala cea mare a Institutului de Zoologie, o conferinţă despre epocile terestre.
Mi se cere să figurez şi eu pe estradă şi să rostesc câteva cuvinte de
mulţumire la adresa conferenţiarului. Cu această ocazie o să am grijă să expun
şi eu câteva păreri, de altfel pline de tact şi delicateţe, susceptibile să
reţină interesul asistenţei şi să trezească, la unii, dorinţa de a pătrunde
ceva mai adânc în miezul problemei. Nimic agresiv, înţelegi! Doar o simplă
indicaţie, care să arate că mai există şi adâncimi neexplorate încă. O să mă
controlez bine. Cu acest prilej o să constat dacă, stăpânindu-mă, pot să obţin
vreun rezultat mai bun...
— Şi doriţi să merg şi eu? am întrebat, fără
să-mi ascund nerăbdarea.
— Desigur, mi-a răspuns el prietenos.
Avea în momentul acela un fel de veselie
exagerată, de jovialitate zgomotoasă, aproape tot atât de impresionantă la el
ca şi violenţa. Iar zâmbetul plin de bunăvoinţă care i-a rotunjit deodată
obrajii ca două mere roşii, între ochii pe jumătate închişi şi barba mare şi
neagră, era cu totul extraordinar.
— Vino, în orice caz. Prezenţa unui aliat în
sală, oricât de dezarmat şi de total ignorant l-aş şti, o să mă susţină.
Presupun că o să fie lume multă, deoarece Waldron, oricât e el de şarlatan, are
o clientelă foarte numeroasă. Dar ţi-am răpit mai mult timp decât am crezut,
domnule Malone. Nimeni nu are dreptul să monopolizeze ceea ce aparţine tuturor.
O să te revăd cu plăcere la şedinţa de deseară. Cât despre informaţiile pe care
le ai de la mine, e de la sine înţeles că n-o să le foloseşti în public.
— Totuşi, şeful meu de serviciu, domnul McArdle,
o să mă întrebe, fără îndoială.
— Spune-i ce-o să-ţi treacă prin minte, şi
anume, că dacă o să-mi trimită un alt confrate de-al dumitale o să-l alung pe
inoportun cu lovituri de cravaşă, adevăr pe care, de altfel, eşti în măsură
să-l confirmi... Am toată încrederea că nimic din ceea ce ţi-am încredinţat n-o
să fie publicat. Şi acum, pe deseară, la 8.30, în sala cea mare a Institutului
de Zoologie.
Mi-a făcut semn cu mâna că pot să plec. Şi
mi-a rămas în minte imaginea obrajilor lui umflaţi şi roşii, între barba
albastră de neagră ce era şi ondulată, şi doi ochi necruţători.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu