In casa bunicilor (6)

La castel în poarta oare cine bate?

 — Eu sunt, bunicule, eu...

Soneria parcă s-a dus hăt departe, ca o vorbă trecută din gură în gură, din strajă în strajă, până să ajungă tocmai în fundul cetăţii.

Apoi a nins mult şi bine asupra nepotului cu geamantanul, cu geanta şi cu inima, învechindu-i aşteptarea, moşnegindu-l.

Nu-i târziu — acasă, nici nu s-ar fi pus la masă, — dar parcă-i miezul nopţii. Ţipenie de om. În brazi, ciorile vorbesc răguşit în­tr-un fel de ţigănească, făcându-şi semne negre. Câinii nu mai la­tră. Ninsoarea fâlfâie şi tremură. Vântul şi-ascultă glasurile când de lup şi când de cucuvaie.

Mută, întunecată, ninsă şi oblonită, casa bunicilor e zmeiască.

Dacă n-ar şti că înlăuntru sînt bunicii, surghiunitul ar lăsa geamandanul la uşă şi ar fugi fără să mai privească în urmă. Dar fiindcă ştie că-s bunicii, stă, şi-i pare rău că ştie.

Obloanele uşii se crapă pocnind şi scârţâind ca un dulap care de ani şi ani nu a mai fost deschis. Cu scufă albă de pichet, apare capul bunicului.

— Da, bunicule, eu sunt.

Intră.

— Bagă de seamă sa nu te tragă, — răsună de dincolo glasul bunicei.

Nepotul începe, glăsuind zgribulit şi ponosit ca greierul în casa furnicii. Bunicul îl ascultă alb, dă din cap, ridică din sprâncene, oftează şi iar dă din cap.

Miroasă a sobă caldă şi a fum albastru de răşină. Vine şi mo­tanul, alintându-se până-n vârful cozii, de picioarele bunicului.

Bunicul obloneşte uşa. Peste cămaşa de noapte are halat lung de pichet cu picăţele roşii. Aşa aveau şi nepoţii când erau mici. Halatul a intrat la spălat şi i-a rămas prea strâmt la umeri. Faţa bunicului e mult mai turtită şi boţită decât ziua. Bunicul e ca o băbuţă cu mustaţă albă.

Fiindcă îl are înaintea ochilor numai pe bunic, nepotul poves­teşte mai cu uşurinţă despre boala fraţilor şi hotărârea mamei.

Soba de fier din antreţel are un fel de scufă, ca şi bunicul, o oală cu apă care fierbe, ţârâind somnoros.

— Noi tocmai ne culcasem, spune bunicul. Dezbracă-te mata, drăguţă.

— Poftim?! Şi unde-am să-l culc? răsună aprig de dincolo, din nevăzute, glasul bunicei.

Bunicul oftează.

Glasul bunicei a venit ca buzduganul Zmeului.

— Bunică, să nu mă dezbrac?

— Cine ţi-a spus una ca asta, berechetule? Doar n-ai să dormi cu paltonul!

— Dezbracă-te mata, drăguţă, vorbeşte în şoaptă bunicul, cu mâna la gură, fiindcă n-are dantura.

Nepotul se dezbracă obidit, aşa cum în poveste fata moşului dezghioacă păpuşoii babei.

Bunica se dă jos din pat — răsună, tare frământat, scârţâitul telurilor — şi se îmbracă.

Acum e acum!

Vine, aruncând o umbră care creşte pe linia nepotului.

Apare. E legată cu tulpan. Numai nas, ochi şi sprâncene.

— Ia să te văd.

Îl înhaţă de mână, zmucindu-1 subt lampă.

— Scoate limba... Alecule, dă-mi ochelarii.

Fostul procuror general aduce ochelarii. Motanul, după el.

— Cască.

— Pentru ce, bunică?

— Fiindcă-ţi zic. Zi: aaa.

— Aaa.

— Mai tare.

— Uaaaa.

— Vă zghihuiţi toată ziulica. Parc-aveţi viermi în ceia! Lasă că te satur eu... De ce nu mi-ai pupat mâna?

Nepotul o sărută.

—  Sărută şi mâna lui bunicu-tău.

Sărută.

—  Pune paltonul în cuier.

Pune.

—  Şi căciula.

Şi.

—  Mi-ai feştelit antretul, strânge şoşonii.

—  Unde, bunică?

—  Unde? Unde? Unde se strâng şoşonii.

Unde s-or fi strângând şoşonii? Ai bunicilor nu se văd. Nepotul se uita inocent şi la cuier.

Apoi la bunica. Or fi având şoşonii o colivie sau o cuşcă în casa bunicilor?

— Ii, da' nu te mai codi atâta, mocoşitule. Pune mâna.

Pune.

— Ia o gazetă. Dă-i mata, Alecule, o gazetă.

În timp ce bunicul caută o gazetă, bunica ia de după sobă mătura şi făraşul, şi adună omătul adus de nepot. Apoi şterge bine geamantanul cu o petică.

Bunicul aşteaptă cu gazeta în mână; nepotul, cu şoşonii.

Nimeni nu ştie ce se va întâmpla.

Bunica ia gazeta din mâna bunicului, smuceşte şoşonii din mâna nepotului, pune gazeta desfăcută jos, şoşonii peste gazetă, şi bate palmele una într-alta, parcă scuturând fărmituri.

— Ai văzut?

— Am văzut.

— Şi-acum ce stai ca prostul?

— Ce să fac, bunică?

— Să-ţi duci calabalâcul în odaie, că doar n-are să ţi-l care bunicu-tău.

— Unde-l culci, Elencu?

— N-ai grijă mata. Oi găsi eu unde să-l culc în casa asta. Mata mai bine culcă-te, că-i tare târziu.

Pornesc. Bunica în frunte, bunicul după bunica, motanul după bunic, nepotul după motan.

În etacul bunicilor bate toaca un ceasornic de perete. Arde numai o lampă cu glob albastru de porţelan cu medalioane de trandafiri. Parcă abia s-au stins stelele pe cer şi noaptea începe să zâmbească aburit.

Bunicul se suie în pat. Motanul i se culcă la picioare. Se pră­văleşte un stâlp de stejar în sobă, cu scântei.

E tare târziu în casa bunicilor. Minutarele aurite ale ceasului din părete arată nouă.

Zâmbeşte ceasul? bunicul? nepotul? soba? sau lampa cu tran­dafiri?

Cu somnul motanului la picioare, bunicul adoarme.

— Hait! spune bunica nepotului, măturându-l cu palma.

P4-5