O impresionanta poveste a lui Stefan Zweig(1)

Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei (1)

În mica pensiune de pe Riviera unde am locuit cu zece ani înainte de război, izbucnise la masa noastră o discuţie violentă care, pe neaşteptate, ameninţa să degenereze în contraziceri turbate, ba chiar în duşmănii şi insulte. Cei mai mulţi oameni au imaginaţia tocită. Mai că nu-i poate interesa ceea ce nu-i atinge direct şi nu le împinge insistent în minte o pană ascuţită. Dar dacă vreodată se întâmplă ceva, fie şi un lucru mărunt, în nemijlocita apropiere a simţirii lor, aceasta trezeşte în ei o patimă nemăsurată. Atunci înlocuiesc oarecum obişnuita lipsă de interes printr-o vehemenţă deplasată şi exagerată.

    Aşa se întâmplă şi în societatea de la masa noastră, sută la sută burgheză, care de altfel nu se deda decât la small talk şi la mici glume superficiale, iar de cele mai multe ori după dejun se răzleţea: perechea germană pornea la excursii şi după fotografii de amator, danezul cel domol la plicticosul pescuit, distinsa doamnă englezoaică la cărţile sale, perechea italiană la escapade spre Monte Carlo, iar eu la trândăvit pe şezlongul din grădină, sau la lucru. Dar de data asta ramaserăm cu toţii adunaţi laolaltă din pricina discuţiei aceleia înveninate, iar când unul dintre noi sărea brusc, nu era ca de obicei pentru a-şi lua un politicos rămas bun, ci dintr-o îndârjire aprinsă, care, după cum am mai spus, luase forme cu totul rabiate.

Întâmplarea ce dăduse frâu în asemenea grad micului nostru cerc din jurul mesei era, ce-i drept, destul de bizară. Pensiunea, în care locuiau şapte persoane, se prezenta pe dinafară ca o vilă separată — ah, ce minunat se plimba privirea de la ferestre pe stâncile crestate ale ţărmului! În realitate, nu era însă decât o dependinţă mai ieftină a marelui Palace Hotel, legată de el direct prin grădină, încât noi, vecinii, trăiam totuşi în permanentă legătură cu oaspeţii lui. Hotelul acesta avusese de înregistrat în ziua precedentă un scandal fără cusur. Cu trenul de prânz, la 12 şi 20 (nu pot să evit a relata timpul cu atâta precizie, deoarece este tot atât de important pentru acest episod cât şi pentru tema acelei conversaţii surescitate) sosise un tânăr francez şi închiriase o camera spre ţărm, cu vedere la mare, lucru care întrucâtva indica o situaţie materială bună. Dar nu numai eleganţa lui discretă atrăgea atenţia în chip agreabil, ci înainte de toate frumuseţea neobişnuită şi foarte simpatică. În mijlocul unui obraz îngust ca de fată, o mustaţă blondă, mătăsoasă, mângâia nişte buze calde şi senzuale; pe fruntea albă îi juca un păr castaniu buclat, şi ochii catifelaţi dezmierdau cu fiecare privire — totul în făptura lui era catifelat, mângâios şi atrăgător, dar fără nimic artificial sau afectat. E drept că la prima impresie amintea pe departe acele figuri roze, de ceară, rezemate pretenţios în vitrinele marilor magazine de mode, înfăţişând, cu bastonul elegant în mână, idealul frumuseţii masculine. Totuşi, văzându-l mai de aproape, dispărea orice impresie de filfizon, căci — caz extrem de rar — farmecul îi era natural, înnăscut, transpirându-i oarecum din toţi porii. Saluta în treacăt pe toată lumea, în acelaşi timp modest şi cordial — şi era într-adevăr plăcut să priveşti cum graţia lui sprinţară se vădea naturală cu fiece prilej. Când o doamnă se ducea la garderobă, el se repezea să-i aducă haina, găsea o privire prietenoasă sau o glumă pentru fiecare copil, se arăta totodată sociabil şi discret — pe scurt, părea unul dintre acei oameni binecuvântaţi care, fiind siguri că sunt agreabili altora prin faţa lor luminoasă şi prin farmecul lor tineresc, transfigurează siguranţa aceasta într-o nouă graţie. Printre oaspeţii hotelului, cei mai mulţi vârstnici şi bolnăvicioşi, prezenţa lui era o binefacere. Cu pasul acela învingător al tinereţii, cu vitalitatea şi zburdălnicia vijelioasă pe care în chip atât de minunat graţia o dăruieşte unor oameni, cucerise irezistibil simpatia tuturor. Două ore după sosirea lui, juca tenis cu cele două fiice ale grăsunului şi înstăritului fabricant din Lyon: Anette, de doisprezece ani şi Blanche, de treisprezece, iar mama lor, madame Henriette, fină, gingaşă şi reţinută, privea surâzând uşor cum fetişcanele ei, care nu-şi luaseră încă zborul, filtrau cu o cochetărie inconştientă cu tânărul străin. Seara, ne chibiţă un ceas la masa de şah, istorisind între timp într-un chip discret câteva anecdote cu haz, se plimbă din nou în sus şi în jos pe terasă cu madame Henriette — pe când bărbatul ei, ca în fiece seară, juca domino cu un prieten de afaceri, şi târziu noaptea îl observai, în umbra biroului, într-o conversaţie suspect de confidenţială cu secretara hotelului. A doua zi de dimineaţă, îl însoţi pe partenerul meu danez la pescuit — şi dădu dovadă de cunoştinţe surprinzătoare — apoi se întreţinu îndelung în chestiuni politice cu fabricantul din Lyon, şi se arătă de asemenea foarte amuzant, căci râsul lătăreţ al corpolentului domn se auzea răsunând peste valurile ce se spărgeau de mal. După masă — pentru a înţelege situaţia este foarte important să relatez exact felul cu care îşi petrecu timpul — rămase încă o dată în grădină, singur cu madame Henriette la o cafea neagră, jucă iarăşi tenis cu fetele ei şi stătu în hol de vorbă cu perechea germană. Apoi, la şase, ducându-mă la gară să predau o scrisoare, îl întâlnii. Veni grăbit spre mine şi îmi spuse, ca şi când s-ar fi dezvinovăţit, că fusese chemat pe neaşteptate, dar că avea să se întoarcă după două zile. Seara lipsi într-adevăr din sufragerie, dar numai cu persoana lui, căci la toate mesele nu se vorbea decât despre dânsul şi toţi îi lăudau firea plăcută şi veselă.

Noaptea, să tot fi fost pe la unsprezece, stam în odaia mea spre a sfârşi de citit o carte, când deodată auzii prin fereastra deschisă spre grădină ţipete agitate şi chemări, în timp ce alături, în hotel, se manifesta o rumoare vizibilă. Mai degrabă neliniştit decât curios, străbătui în fugă cei cincizeci de paşi în direcţia aceea şi găsii oaspeţii şi personalul într-o surescitare furtunoasă. Doamna Henriette nu se întorsese din plimbarea pe care o făcea în fiecare seară pe terasa de pe ţărm, în vreme ce bărbatul său, cu obişnuita-i punctualitate, juca domino cu prietenul din Namur, încât toţi se temeau de vreun accident. Ca un taur se repezea într-una spre ţărm bărbatul, de obicei comod şi greoi, şi când ţipa în noapte cu glasul lui schimonosit de emoţie „Henriette! Henriette!”, sunetele acestea aveau ceva înspăimântător, parcă venit dintr-o lume preistorică, asemeni glasului unui animal gigantic, rănit de moarte. Chelnerii şi băieţii de serviciu goneau agitaţi pe scări în sus şi în jos, toţi oaspeţii fură treziţi din somn şi jandarmeria fu anunţată prin telefon. Iar printre toate astea, omul acela gras, cu vesta descheiată, tropotea şi se poticnea hohotind şi ţipând în noapte, fără niciun rost: „Henriette! Henriette!” Între timp, sus, copilele se deşteptaseră şi, în cămăşi de noapte, îşi strigau de la fereastra mama; tatăl alergă acum iar sus, să le liniştească.

Apoi se întâmplă ceva îngrozitor: cu greu poate fi povestit, pentru că firea omenească, încordată la maximum, dă adesea atitudinii omeneşti o expresie atât de tragică, încât nicio imagine, niciun cuvânt nu o poate reda cu aceeaşi forţă fulgerătoare. Deodată, omul acela greoi. Şi lat coborî treptele care gemeau sub el, cu un obraz schimbat, istovit şi totuşi feroce. Avea o scrisoare în mână.

— Cheamă-i pe toţi înapoi! spuse el către şeful personalului, cu un glas ce abia se mai înţelegea. Cheamă-i pe toţi înapoi, nu mai e nevoie, nevastă-mea m-a părăsit.

Omul acesta rănit de moarte avea ţinută, o ţinută supraomenesc de încordată în faţa tuturor celor din jur care, îmbulzindu-se curioşi, îl priveau, pentru ca deodată, speriaţi, ruşinaţi şi zăpăciţi, să se depărteze. Îi mai rămăsese exact puterea de a trece clătinându-se pe lângă noi fără să se uite la nimeni şi de a stinge lumina în sala de lectură. Apoi se auzi prăbuşirea înfundată a unui trup greu, masiv, într-un fotoliu şi un hohot sălbatic, animalic, aşa cum poate scoate numai un bărbat care n-a mai plâns niciodată. Şi durerea aceasta elementară avea asupra fiecăruia dintre noi, chiar şi asupra celui mai neînsemnat, un fel de putere ameţitoare. Niciunul dintre chelneri, niciunul dintre oaspeţii ce se furişaseră din curiozitate nu îndrăznea să zâmbească sau să spună vreo vorbă de mângâiere. Unul după altul, ne strecurarăm fără niciun cuvânt în odăile noastre, ruşinaţi de această zdrobitoare explozie a sentimentului; numai acolo, în salonul întunecat, zvâcnea şi hohotea acel trunchi de om doborât, cu desăvârşire singur, în casa în care se stingeau încet toate luminile, în casa plină de şoapte, de sâsâituri şi de murmure.

E uşor de înţeles că un eveniment fulgerător, petrecut chiar în faţa ochilor şi a simţurilor noastre, era de natură să stârnească puternic nişte oameni obişnuiţi să-şi petreacă timpul plictisiţi şi fără griji. Discuţia de atunci — care izbucnise atât de vehement la masa noastră şi ne învrăjbise până aproape de încăierare — pornise, ce-i drept, din acel incident uimitor, dar era în esenţă mai degrabă o dezbatere principială, un antagonism mânios între concepţii de viaţă duşmane. Datorită indiscreţiei unei fete de serviciu, care citise scrisoarea — bărbatul, dărâmat, o azvârlise, mototolită, în furia lui neputincioasă, undeva, pe podea — se aflase repede că doamna Henriette nu fugise singură, ci în înţelegere cu tânărul francez (pentru care simpatia celor mai mulţi începu să scadă rapid). La prima vedere, ar fi fost uşor de admis că această mică doamnă Bovary îşi schimbase bărbatul corpolent, un provincial, cu un fante elegant şi tânăr. Dar ceea ce irita atât de tare pe toată lumea din hotel era faptul că nici fabricantul, nici fiicele lui şi nici doamna Henriette nu-l văzuseră vreodată înainte pe acest Lovelace şi convorbirea de două ore, seara pe terasă, dimpreună cu ora petrecută în grădină la cafea neagră se dovediseră de ajuns spre a hotărî o femeie cam de treizeci şi trei de ani, ireproşabilă, să-şi părăsească peste noapte bărbatul şi copiii şi să pornească la întâmplare cu un tânăr elegant, cu totul străin. Această situaţie, în aparenţă de netăgăduit, era respinsă unanim de cei de la masa noastră ca fiind o înşelăciune perfidă, o manevră şireată a perechii de îndrăgostiţi: fără îndoială, doamna Henriette era de mult în legătură cu tânărul şi vânătorul de fuste venise aici numai să decidă ultimele amănunte ale fugii căci — aşa deduceau ei — e cu totul imposibil ca o femeie cinstită, după o cunoştinţă de numai două ceasuri, să urmeze pe cineva fără ezitare, la primul semn. Pe mine însă mă amuza să fiu de altă părere, şi apăram energic o astfel de posibilitate, ba chiar probabilitate: ca o femeie dezamăgită de ani de zile printr-o căsătorie plicticoasă, să fie sufleteşte pregătită să cedeze primului asalt energic. Prin opoziţia mea neaşteptată, discuţia deveni curând generală, stimulată mai ales de faptul că cele două perechi, cea germană şi cea italiană, respingeau cu un dispreţ chiar jignitor existenţa unui coup de foudre, ca fiind o prostie şi o fantezie romanescă răsuflată.

Ei, aici n-are rost să rumegi în toate amănuntele desfăşurarea unei certe între supă şi pudding. Ingenioşi sunt numai obişnuiţii unei table d’hôte, iar argumentele de care te agăţi în fierbinţeala unei certe ocazionale, la masă, sunt de obicei banale, pentru că, aflându-te la mare nevoie, le iei la întâmplare. De asemeni, e greu de explicat cum discuţia noastră a luat atât de repede forme ofensatoare. Iritaţia, aşa cred, venea de acolo că, involuntar, cei doi soţi voiau să-şi ştie nevestele la adăpostul unor astfel de abisuri şi de primejdii. Din păcate, nu găseau pentru asta o formă mai fericită decât să-mi obiecteze că aşa poate vorbi numai cineva care cunoaşte psihologia feminină doar din cuceririle întâmplătoare şi prea ieftine ale celibatarilor. Asta mă şi enervă întrucâtva, iar când doamna germană mai predică didactic că pe de o parte există femei adevărate şi pe de alta „firi de prostituate” printre care, după părerea ei, trebuie să fie şi doamna Henriette, îmi pierdui cu totul răbdarea şi devenii agresiv la rândul meu. Încercarea de a nega faptul evident că, în unele ceasuri din viaţă, o femeie e în mâna unor forţe misterioase, dincolo de voinţă şi de cunoaştere, ascunde numai frica faţă de propriul instinct, faţă de demonicul din natura noastră; pare că face o deosebită plăcere multor oameni tocmai faptul de a se simţi mai tari, mai morali şi mai puri decât „firile uşor de sedus”. În ce mă priveşte, găsesc că e mai cinstit ca o femeie să-şi urmeze instinctul în mod liber şi pasionat decât, aşa cum se întâmplă în general, să-şi înşele cu ochii închişi bărbatul în propriile lui braţe. Cam astfel vorbii eu, şi cu cât ceilalţi o atacau mai viguros şi mai înflăcărat pe biata doamnă Henriette, cu atât mai pătimaş o apăram (în realitate, mult mai energic, decât mi-o dicta sentimentul). Amândouă perechile priviră însufleţirea aceasta ca ofensă la adresa lor. Drept care, se năpustiră asupra mea, într-un cvartet nu prea armonios, atât de solidar înveninate, încât bătrânul danez, cu faţa lui jovială — stătea acolo cu ceasul în mână ca un arbitru la un meci de fotbal — trebuia să le atragă atenţia, ciocnind din când în când cu degetul în masă şi spunându-le: Gentleman, please!

Dar asta nu ne tempera mai mult de o clipă. Un domn cu faţa stacojie sărise pentru a treia oară şi numai cu greu nevasta lui izbuti să-l potolească — pe scurt, încă vreo câteva minute şi discuţia ar fi sfârşit în pugilat dacă dintr-o dată Mrs. C. n-ar fi potolit, ca un balsam, valurile spumegânde ale conversaţiei noastre.

Mrs. C, englezoaică bătrână şi distinsă, cu părul alb, era preşedinta de onoare, nealeasă oficial, a mesei noastre. Şedea la locul ei, cu o prietenie totdeauna egală pentru fiecare, tăcută şi în acelaşi timp ascultând cu interes. Astfel, numai privind-o, simţeai o binefacere; făptura ei reţinută, aristocratică, iradia o minunată linişte şi stăpânire de sine. Se ţinea până la un anumit grad departe de fiecare, deşi ştia să ne arate pe rând, cu un tact delicat, o prietenie specială. De cele mai multe ori, stătea în grădină cu cărţile ei, câteodată cânta la pian, numai arareori o vedeai în societate sau angajată în vreo convorbire aprinsă. Mai că n-o luai în seamă, şi totuşi avea o putere ciudata asupra tuturor. Abia acum interveni, pentru întâia oară, în conversaţia noastră, şi pe toţi ne copleşi sentimentul penibil de a fi fost prea zgomotoşi şi prea nestăpâniţi.

Mrs. C. profitase de pauza neplăcută survenită atunci când germanul sărise în sus şi apoi fusese adus binişor îndărăt la masă. Pe neaşteptate, dânsa îşi ridică ochii limpezi, cenuşii, o clipă mă privi nehotărâtă, pentru ca apoi, cu o claritate aproape obiectivă, să reia tema, aşa cum o privea ea.

— Dacă v-am înţeles bine, dumneavoastră credeţi că doamna Henriette, că o femeie nevinovată poate fi târâtă pe neaşteptate într-o aventură, că există acţiuni pe care o asemenea femeie le-ar fi socotit imposibile cu un ceas înainte şi pentru care nu ar fi drept să fie trasă la răspundere?

— Cred absolut în asta, doamnă.

— Astfel, orice judecată morală ar fi complet absurdă, orice călcare a unei legi morale — îndreptăţită. Dacă într-adevăr admiteţi că le crime passionnel — cum zic francezii, nu este un crime, atunci la ce mai e bună justiţia de stat? În cazul acesta, nu e nevoie de multă bunăvoinţă — şi dumneavoastră aveţi uimitor de multă bunăvoinţa, adăugă ea zâmbind uşor — ca să găsiţi în orice crimă o pasiune şi, mulţumită acestei pasiuni, s-o scuzaţi.

Tonul clar şi aproape voios al cuvintelor ei mă mişcă în chip deosebit de binefăcător şi — imitând fără să vreau felul ei de a fi, obiectiv — răspunsei jumătate în glumă, jumătate serios:

— Justiţia de stat decide desigur mult mai sever decât mine în aceste lucruri: ei îi revine îndatorirea de a păzi fără milă morala publică şi convenţia. Asta o obligă să condamne, în loc să scuze. Eu însă, ca persoană particulară, nu văd de ce mi-aş lua de bunăvoie rolul de procuror; prefer să fiu apărător de profesie. Mie, personal, îmi face mai multă plăcere să-i înţeleg pe oameni decât să-i judec.

Mrs. C. mă privi câtăva vreme în faţă cu ochii ei limpezi şi şovăi. Începusem să mă tem că nu mă înţelesese bine şi mă pregăteam să-i repet în englezeşte cele spuse. Dar, cu o seriozitate ciudată, continuă să mă întrebe, ca la un examen.

— Nu găsiţi totuşi că e de dispreţuit sau urât ca o femeie să-şi părăsească soţul şi cei doi copii pentru a urma pe cineva despre care încă nu poate şti dacă e demn de iubirea ei? Puteţi într-adevăr scuza o purtare atât de imprudentă şi de uşuratică la o femeie care nu mai este în prima tinereţe şi care, barem de dragul copiilor ei, ar fi trebuit să-şi educe respectul de sine?

— Doamnă, vă repet, persistam eu, că în cazul acesta refuz să judec sau să condamn. Faţă de dumneavoastră pot să recunosc liniştit că până acum am exagerat puţin — desigur că această biată doamnă Henriette nu este o eroină, nici măcar o fire de aventurieră şi mai puţin decât orice une grande amoureuse. Pe cât o cunosc, îmi pare numai o femeie mediocră şi slabă, pentru care dacă simt oarecare respect, fiindcă şi-a urmat curajos voinţa, simt însă mult mai multă compătimire, fiindcă ştiu că mâine, dacă nu chiar azi, o să fie profund nenorocită. Poate că a procedat prosteşte, fără îndoială pripit, dar nicidecum josnic şi ordinar, şi continui să neg oricui dreptul de a dispreţui această sărmană şi nefericită femeie.

— Şi dumneavoastră aveţi exact acelaşi respect şi aceeaşi consideraţie pentru dânsa? Nu faceţi nicio deosebire între femeia cu care stăteaţi de vorbă alaltăieri — femeie cinstită — şi ceastălaltă, care a fugit ieri cu un om cu totul străin?

— Niciuna. Nici cât de mică, nici cea mai mică.

— Is that so?

Involuntar vorbea englezeşte; întreaga convorbire părea s-o preocupe în chip ciudat. Şi după o scurtă clipă de gândire, privirea cea limpede se mai ridică o dată, întrebătoare, către mine:

— Şi dacă mâine aţi întâlni-o pe doamna Henriette, să zicem la Nisa, la braţul acelui tânăr, aţi mai saluta-o?

— Bineînţeles.

— Şi aţi mai vorbi cu ea?

— Bineînţeles.

— Aţi prezenta… dacă aţi fi… dacă aţi fi căsătorit, o astfel de femeie soţiei dumneavoastră, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic?

— Bineînţeles.

— Would you really? zise ea iar în englezeşte, plină de mirare, neîncrezătoare şi uimită.

— Surely I would! răspunsei eu — fără să-mi dau seama, tot în englezeşte.

Mrs. C. tăcu. Părea că încă gândeşte încordat, şi deodată zise, pe când mă privea puţin mirată de propriul ei curaj:

— I don’t know if I would. Perhaps I might do it also.

Apoi — cu acea fermitate indescriptibilă cu care numai englezii ştiu să pună capăt definitiv unei conversaţii, şi totuşi fără bruscare grosolană — se ridică şi îmi întinse prietenos mâna. Prin influenţa ei, liniştea revenise şi fiecare în sinea lui îi mulţumea că noi, toţi, adineauri antagonişti, ne luam rămas bun cu destulă politeţe şi că mici glume destindeau puţin atmosfera primejdios de încordată.

Deşi până la urmă discuţia noastră fusese aplanată în chip cavaleresc, din învrăjbirea aceea rămăsese totuşi o anumită înstrăinare între mine şi oponenţii mei. Perechea germană se arăta rezervată, pe când cea italiană se complăcea în zilele următoare să mă zeflemisească întrebându-mă într-una dacă mai auzisem ceva despre cara signora Henrietta. Oricât de urbane păreau formele, ceva din raporturile noastre sincere şi fireşti se distrusese definitiv.

Cu atât mai izbitoare era pentru mine răceala ironică a foştilor mei oponenţi, cu cât, de la acea discuţie, Mrs. C. îmi arăta tot mai multă prietenie. Altminteri, cât se poate de reţinută şi de loc înclinată a lega vreo convorbire cu comesenii, o dată ce masa se sfârşea, ea găsi de mai multe ori prilej să-mi vorbească în grădină — aş putea aproape spune să-mi acorde o distincţie căci felul ei de a fi, discret şi aristocratic, făcea ca orice convorbire să pară o adevărată favoare. Ei da, ca să spun tot adevărul, trebuie să relatez că mă şi căuta şi folosea orice pretext ca să intre în vorbă cu mine. Lucrul era atât de evident, încât mi-ar fi putut trezi gânduri ciudate, vanitoase, dacă n-ar fi fost o femeie bătrână, cu părul alb. Dar când stăteam de vorbă, conversaţia revenea inevitabil şi neclintit la acelaşi punct de plecare, la madame Henriette: parcă simţea o plăcere misterioasă s-o acuze pe aceea care, în dezechilibrul ei sufletesc, îşi uitase îndatoririle. Totodată, părea să se bucure de nezdruncinarea simpatiei mele pentru femeia aceea gingaşă şi fină şi faptul că nimic nu mă putea face să-mi reneg părerile. Conversaţia noastră se îndrepta iarăşi şi iarăşi în aceeaşi direcţie şi până la urmă nu mai ştiam ce să cred despre stăruinţa aceasta ciudată, care semăna a spleen.

Lucrurile merseră astfel câteva zile, cinci sau şase, fără ca Mrs. C. să fi trădat cu vreun cuvânt din ce pricină acest gen de convorbire căpătase pentru ea o anumită importanţă. Dar asta mi s-a lămurit atunci când, în timpul plimbării, am pomenit întâmplător că şederea mea acolo era pe sfârşite şi că aveam de gând să plec după două zile. Atunci obrazul ei, de obicei atât de netulburat, căpătă brusc o expresie curios de încordată, asupra ochilor cenuşii ca marea parcă treceau umbre de nori.

— Ce păcat, aveam încă multe de vorbit cu dumneavoastră.

Din clipa aceea, un fel de nestatornicie şi de nelinişte dovedeau că în timp ce vorbea se gândea la altceva, la ceva care o preocupa şi o tulbura. Până la urmă, păru neliniştită de devierea conversaţiei, căci dintr-o dată, într-o clipă de tăcere, îmi întinse pe neaşteptate mâna.

— Văd că nu pot exprima limpede ceea ce de fapt vreau să vă spun. Mai bine am să vă scriu.

Şi, cu un pas mai grăbit decât de obicei, porni către hotel.

Într-adevăr, seara, cu foarte puţin înainte de cină, găsii în odaia mea o scrisoare cu caligrafia ei energică şi deschisă. Din păcate, în tinereţea mea eram destul de uşuratic cu hârtiile, încât nu pot reda vorbă cu vorbă întrebarea pe care mi-o punea, ci numai conţinutul ei aproximativ; anume, mă întreba dacă-i permit să-mi povestească ceva din viaţa ei. Spunea că acel episod era atât de îndepărtat, încât nici nu mai făcea parte din viaţa ei actuală, iar faptul că plecam poimâine, zicea ea, o făcea să vorbească mai uşor despre ceea ce o chinuia şi o preocupa de mai bine de douăzeci de ani. Dacă nu găseam că o astfel de convorbire era o indiscreţie, m-ar ruga bucuros să-i acord un ceas.

Scrisoarea, al cărei conţinut doar l-am schiţat, mă fascina. Numai faptul că era scrisă în englezeşte îi şi dădea într-un grad înalt claritate şi hotărâre. Totuşi, răspunsul nu-mi fu prea uşor; rupsei trei ciorne înainte de a i-l trimite:

„Este o onoare pentru mine că îmi acordaţi atâta încredere şi vă făgăduiesc să răspund cinstit în cazul când mi-aţi cere ceva. Fireşte, nu-mi îngădui a vă ruga să-mi povestiţi mai mult decât doriţi. Dar ceea ce povestiţi, să fie — atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru mine — purul şi întregul adevăr. Vă rog să credeţi că socotesc încrederea dumneavoastră ca o cinste deosebită.”

Bileţelul a ajuns seara în odaia ei; a doua zi de dimineaţă, am găsit răspunsul.

„Aveţi perfectă dreptate. Adevărul trunchiat nu are niciun preţ, ci numai cel întreg. Am să-mi adun toate puterile pentru a nu vă ascunde nimic, nici dumneavoastră, nici mie. După cină, veniţi în odaia mea — la cei şaizeci şi şapte de ani ai mei nu mă tem de vreo interpretare greşită. Căci în grădină sau în apropierea oamenilor nu pot vorbi. Credeţi-mă, nu mi-a fost uşor să mă hotărăsc.”

Peste zi, ne-am întâlnit la masă şi am conversat în chip obişnuit despre lucruri indiferente. Dar, întâlnindu-mă în grădină, mă evită, vădit încurcată. Mi-era penibil şi în acelaşi timp mă simţeam mişcat când această doamnă bătrână, cu părul alb, fugea de mine ca o fată sfioasă.

Seara, la ora convenită, am ciocănit la uşă. Mi s-a deschis îndată: odaia zăcea într-o semiobscuritate ştearsă, numai mica lampă de citit de pe masă arunca un con galben în odaia cufundată în întunericul amurgului. Fără nicio timiditate, Mrs. C. îmi ieşi înainte, îmi oferi un fotoliu şi se aşeză în faţa mea. Aveam impresia că fiecare mişcare fusese pregătită dinainte; totuşi, interveni o pauză, evident împotriva voinţei ei, pauza grelei hotărâri, care devenea din ce în ce mai lungă, dar pe care nu îndrăzneam s-o întrerup cu niciun cuvânt. Îmi dădeam seama că o voinţă puternică lupta violent împotriva unei rezistenţe puternice. Din salon unduiau câteodată fără vlagă sunetele frânte ale unui vals. Ascultam încordat, vrând oarecum să răpesc tăcerii ceva din povara ei apăsătoare. Şi doamna simţea dureros tensiunea nefirească a acestei clipe, căci dintr-o dată se încorda să-şi ia avânt, ca înaintea unei sărituri, şi începu:

— Numai primul cuvânt e greu. M-am pregătit de două zile să fiu perfect clară şi sinceră; sper că voi izbuti. Poate nu înţelegeţi nici acum de ce vă istorisesc toate astea dumneavoastră, unui străin, dar nu trece nicio zi, sau măcar o singură oră, în care să nu mă gândesc la acea întâmplare. Şi puteţi să mă credeţi pe mine, femeie bătrână, că-i insuportabil să rămâi o viaţă întreagă cu privirea aţintită asupra unui singur punct din existenţa ta, asupra unei singure zile. Căci tot ce vreau să vă povestesc cuprinde numai douăzeci şi patru de ore dintr-o viaţă de şaizeci şi şapte de ani şi m-am întrebat adesea, până la nebunie, ce însemnătate poate avea faptul că o singură dată, timp de o clipă te-ai purtat absurd. Dar nu poţi scăpa de ceea ce numim, cu un termen foarte nesigur, „conştiinţă” — şi, atunci când v-am auzit vorbind atât de obiectiv despre cazul Henriette, mi-am spus că poate gândul fix îndreptat înapoi şi neîncetata autoacuzare ar lua sfârşit dacă m-aş hotărî să vorbesc liber faţă de un om despre acea zi a vieţii mele. Dacă aş fi catolică şi nu anglicană, spovedania mi-ar fi dat de mult prilejul să liberez prin vorbe toate aceste lucruri tăinuite — dar noi n-avem parte de o asemenea consolare; iată de ce fac astăzi strania încercare de a mă izbăvi vorbindu-vă dumneavoastră. Ştiu că este foarte ciudat, dar aţi acceptat fără şovăire propunerea mea şi vă mulţumesc pentru asta.

Aşadar, v-am mai spus că aş vrea să vă povestesc o singură zi din viaţa mea — tot restul îmi pare fără însemnătate şi plicticos pentru alţii. Ceea ce s-a întâmplat până în al patruzeci şi doilea an din viaţa mea nu iese nici cu o iotă din comun. Părinţii mei erau landlorzi bogaţi în Scoţia, posedam fabrici şi ferme şi, după obiceiul nobilimii de pe-acolo, trăiam cea mai mare parte a anului pe moşiile noastre, iar în timpul sezonului la Londra. La optsprezece ani, l-am cunoscut pe soţul meu la o petrecere; era fiul al doilea al cunoscutei familii R… şi servise zece ani în armata din Indii. Ne-am căsătorit repede şi am dus viaţa fără griji a celor din cercul nostru: trei luni pe an la Londra, trei luni pe moşiile noastre şi restul timpului colindând hotelurile în Italia, Spania şi Franţa. Nici cea mai mică umbră nu ne-a tulburat vreodată căsnicia, cei doi fii pe care i-am avut sunt astăzi mari. Când eram de patruzeci de ani, pe neaşteptate mi-a murit bărbatul. Căpătase la tropice o boală de ficat. L-am pierdut în două săptămâni, care au fost groaznice. Fiul meu cel mare ocupa un serviciu, cel mic era la colegiu — astfel, peste noapte am rămas deodată în gol; şi pentru mine, care eram obişnuită cu o tovărăşie afectuoasă, singurătatea a fost un chin îngrozitor. În casa părăsită, unde fiece lucru îmi amintea tragica pierdere a bărbatului meu iubit, mi se părea cu neputinţă să mai rămân fie şi numai o singură zi, aşa că m-am hotărât să călătoresc mult în anii următori, atât timp cât băieţii mei nu se vor căsători.

În fond, din acea clipă îmi consideram viaţa cu totul inutilă, fără rost. Omul cu care timp de douăzeci şi trei de ani împărtăşisem fiecare oră şi fiecare gând murise, copiii nu mai aveau nevoie de mine, mă temeam să nu le tulbur tinereţea cu întunecarea şi cu melancolia mea — pentru mine însămi nu mai voiam şi nu mai ceream nimic. Întâi m-am mutat la Paris; acolo, de plictiseală, umblam prin magazine şi prin muzee. Dar oraşul şi lucrurile mă înconjurau străine şi pe oameni îi evitam, fiindcă nu le suportam privirile îndreptate cu o politeţe compătimitoare asupra veşmintelor mele de doliu. N-aş mai putea să povestesc cum au trecut acele luni apatice de viaţă nomadă, lipsită de orice perspectivă; ştiu numai că doream tot timpul să mor, dar nu aveam puterea să-mi înfăptuiesc ţelul pe care-l doream dureros.

În al doilea an de doliu, deci în al patruzeci şi doilea din viaţa mea, fugind, fără să mi-o mărturisesc, de un timp ce-şi pierduse orice valoare şi de care nu izbuteam să scap, nimerisem la Monte Carlo. Ca să fiu sinceră, am ajuns acolo din plictiseală, din acea goliciune lăuntrică ce se revarsă ca o greaţă, dar care măcar consimte să se întreţină cu mici stimulente exterioare. Cu cât sensibilitatea se manifestă mai slab în sufletul meu, cu-atât eram mai tare împinsă spre locurile unde ghemul vieţii se desfăşoară mai repede: pentru cei cu o viaţă searbădă, lipsită de evenimente, neliniştea pătimaşă a celorlalţi este totuşi un excitant pentru nervi, la fel ca teatrul şi muzica.

De aceea mă duceam mai des la cazinou. Mă pasiona să văd cum pe chipurile celorlalţi palpită fericirea sau consternarea, în timp ce în mine se întindea acel cumplit pustiu. Pe lângă asta, bărbatul meu, deşi nu era uşuratic, ocazional intra cu plăcere prin sălile de joc iar eu, continuând a-i fi credincioasă, trăiam cu o pietate neintenţionată obiceiurile lui de odinioară. Şi acolo au început cele douăzeci şi patru de ore care au fost mai pasionante decât orice joc şi care mi-au răscolit viaţa timp de ani de zile. 

La prânz, luasem masa cu ducesa de M., o rudă a familiei noastre, iar după supeu nu mă simţisem destul de obosită ca să mă duc la culcare. Aşa că am intrat în sala de ruletă, am umblat agale de colo până colo printre mese, fără să joc, şi priveam într-un chip special amalgamul de parteneri. Spun „într-un chip special”, adică aşa cum mă învăţase odată bietul meu soţ, când, obosită de a tot privi, m-am plâns că era plicticos să caşti ochii la aceleaşi mutre: la bătrâne smochinite care stau ceasuri întregi pe scaunele lor înainte de a risca un jeton, la profesionişti şmecheri, la cocote cartofore, la acea întreagă societate dubioasă adunată la întâmplare, care, după cum ştiţi, e mult mai puţin pitorească şi romantică decât în bietele romane care o înfăţişează drept la fleur d’élégance şi drept aristocraţia europeană. Şi totuşi, cazinoul de acum douăzeci de ani, când circulau încă bani de aur vizibil şi palpabil, când circulau bancnote foşnitoare, napoleoni de aur, când zornăiau piese arogante de cinci franci, era mult mai atrăgător decât astăzi, când în cetatea jocului, pompoasă şi clădită după modă, un public călător-Cook îmburghezit, plictisindu-se, îşi face praf banalele jetoane. Totuşi, chiar şi atunci găseam prea puţin farmec în acele chipuri stereotipe şi apatice, până când bărbatul meu, care avea o pasiune pentru chiromanţie şi psihologia mâinilor, m-a învăţat un fel cu totul special de a privi, în fond mult mai interesant, mult mai palpitant şi mai captivant decât de a sta lânced şi fără interes; anume, să nu priveşti un obraz, ci pătratul mesei, iar acolo numai mâinile oamenilor, comportarea lor specifică. Nu ştiu dacă din întâmplare aţi cuprins vreodată cu ochii numai masa verde, numai careul verde unde în mijloc bila se bălăbăneşte ca un om beat de la un număr la altul şi unde, în câmpul mărginit de patru laturi, crâmpeie de hârtie învârtejite, piese rotunde de argint şi de aur cad ca sămânţa, pe care apoi grebla crupierului o adună dintr-o singură mişcare tăioasă, sau o grămădeşte ca pe un snop în faţa câştigătorului. Din această perspectivă, numai mâinile sunt schimbătoare — multe mâini albe, agitate, în aşteptare în jurul mesei verzi, fiecare privind pe gura altei mâneci, fiecare ca o fiară de pradă gata să sară, fiecare diferit formată şi colorată, unele goale, altele împodobite cu inele şi cu lanţuri zăngănitoare, unele păroase ca nişte sălbăticiuni, altele jilave şi îndoite ca nişte ţipari, toate însă încordate şi vibrând de o nerăbdare imensă. Fără să vreau, mă gândeam la un câmp de curse unde, la start, caii agitaţi sunt reţinuţi cu greu să nu se avânte înainta de vreme: întocmai aşa tremură, se ridică şi se cabrează mâinile. Recunoşti orice în mâinile acelea, în felul cum aşteaptă, cum apucă şi cum ezită: pe hrăpăreţ, după mâinile ca nişte gheare; pe risipitor, în mâinile destinse; pe cel calculat în mâinile liniştite; pe desperat în încheietura tremurătoare. Sute de caractere se trădează fulgerător în felul de a apuca bancnotele: unul le mototoleşte sau, nervos, le face cocoloş; altul le dă drumul obosit, pe când bila se învârteşte. Că omul se trădează la joc e o vorbă banală, ştiu; eu zic însă că încă mai limpede îl trădează în timpul jocului propriile lui mâini. Căci toţi sau aproape toţi jucătorii învaţă repede să-şi înfrâneze obrazul — sus, deasupra gulerului cămăşii, poartă masca rece a impasibilităţii — îşi constrâng cutele din jurul gurii, surescitarea şi-o împing sub dinţii încleştaţi, îşi împiedică ochii să arate nelinişte, iar muşchii obrazului, care le ies în relief, şi-i netezesc într-o indiferenţă artificială şi distinsă. Dar tocmai pentru că atenţia li se concentrează spasmodic ca să stăpânească obrazul — partea cea mai vizibilă a făpturii lor — uită de mâini, uită că există oameni care observă numai mâinile şi că de la ele ghicesc tot ceea ce, sus, buzele surâzător ondulate, privirile intenţionat nepăsătoare vor să tăinuiască. Între timp însă, mâna dezvăluie cu multă neruşinare tot ce e mai secret. Căci vine o clipă care smulge inevitabil din nobila lor indiferenţă degetele greu stăpânite, aparent somnolente. În clipa încordată, când bila ruletei cade în micul ei talger şi numărul câştigător e anunţat — în clipa aceea, fiecare dintre aceste o sută sau cinci sute de mâini face involuntar o mişcare cu totul personală, cu totul individuală a instinctului ei primar. Şi dacă — aşa cum eram eu special instruită, prin acea pasiune a soţului meu — eşti obişnuit să observi arena mâinilor, atunci izbucnirea mereu alta, mereu neaşteptată, a temperamentelor totdeauna diferite are un efect mai tulburător decât teatrul şi muzica. Nici nu vă pot zugrăvi câte mii de specii de mâini există la joc, fiare sălbatice cu degete păroase, încovoiate, care îşi înfig ghearele în bani ca păianjenii, altele tremurătoare, nervoase, cu unghii palide, care abia îndrăznesc să-i apuce, nobile şi josnice, brutale şi sfioase, viclene şi parcă şovăitoare — dar fiecare mişcându-se altfel, căci fiecare pereche de mâini, afară de cele patru sau cinci ale crupierilor, exprimă o altă viaţă. Mâinile crupierilor nu sunt decât nişte maşini; spre deosebire de mâinile a căror viaţă e intensificată mult, ele funcţionează cu o precizie complet obiectivă, comercială, rece, clămpănesc ca închizătoarele de oţel ale unei maşini de calculat. Dar până şi aceste mâini chibzuite surprind prin contrastul cu suratele lor pătimaşe, veşnic la pândă; ele stau, aş putea spune, în altă uniformă, ca poliţiştii în mijlocul talazurilor înflăcărate ale unei răzvrătiri populare. La astea se adăuga o plăcere personală: faptul de a fi repede familiarizată cu obiceiurile şi pasiunile perechilor de mâini. După câteva zile, aveam totdeauna cunoştinţe printre ele şi le împărţeam, exact ca pe oameni, în simpatice şi ostile; unele mi-erau atât de respingătoare prin grosolănia sau lăcomia lor, încât îmi întorceam totdeauna privirea de la ele, ca de la ceva necuviincios. Fiecare mână nouă la masă era însă un eveniment pentru mine şi-mi trezea curiozitatea; adesea uitam să privesc chipul, strâns în guler, care stătea cocoţat sus, deasupra unei cămăşi de smoking sau a unui decolteu strălucitor.