Trei milenii de umor (18)

Anton Bacalbaşa a publicat în ziarul „Epoca" o scrisoare deschisă adresată lui Caragiale. In final, a adăugat următorul „post scriptum“: „Vino diseară să cinăm împreună tot ca ieri, la „Andrei". Cu o singură condiţie: nu mai vreau să fiu păcălit. Plătesc eu mîncarea şi tu băutura".

Rudyard Kipling a devenit celebru încă de pe vremea cînd era gazetar în India, prin volumul de nuvele „Povestiri simple din regiunea muntoasă", pentru ca apoi, cu „Cărţile Junglei" şi „Kim" să devină unul din cei mai citiţi scriitori ai vremii sale. Într-o zi, întors la Burnwash, scriitorul a deschis ziarul şi a aflat cu stupefacţie de propriul său deces. Vesel, Kipling i-a scris direc­torului ziarului următoarea scrisoare: „Stimate domn! Ziarul la care sunt abonat şi pe care dumneavoastră îl conduceţi, este o gazetă bine informată. Acum îmi anunţaţi moartea, deci acesta este adevărul. Iată de ce vă rog să binevoiţi a-mi anula abonamen­tul care acum, din cauza decesului meu, nu-mi mai este nece­sar. Al dv. Rudyard Kipling".

În spatele actualului Palat al Telefoanelor se afla vechea Te­rasă Oteteleşanu, loc unde pînă la primul război mondial se întîlnea intelectualitatea bucureşteană. În local se afla şi o masă lungă, numită „Masa poeţilor", unde poposeau adesea: Eftimiu, Mircea Rădulescu, Minulescu, Anghel, fraţii Oreste, Iosif şi alţii. Coşbuc venea rar pe acolo. El îşi părăsea foarte greu casa de pe strada Plevnei. Odată însă — în miez de vară — pe vremea ocupaţiei germane, cu puţin timp înainte de moartea sa, George Coşbuc a intrat la Terasă, s-a aşezat la masa cu pricina şi a cerut un şvarţ. Localul era aproape gol. Chelnerul a venit la masă şi cu un ton politicos i-a spus:

— Domnule, vă rog să nu vă supăraţi, dar... luaţi loc la altă masă. Aceasta este masa rezervată poeţilor!

—    Aşa? — a răspuns zîmbind Coşbuc. Scuzaţi-mă, nu ştiam acest lucru.

Şi Coşbuc şi-a băut şvarţul la o masă alăturată...

Tristan Bernard a sosit pentru scurtă vreme la Dover şi s-a grăbit să viziteze muzeul din localitate. Un trecător l-a oprit;

—    Scuzaţi-mă, mister, nu ştiţi cît este ceasul?

—   Nu ştiu, a răspuns Bernard, sunt străin de aceste locuri!

În primul război mondial, traducătorul lui Shaw în limba germană. Siegfried Trebitsch, deşi a fost mobilizat, n-a fost trimis pe front. Migrena lui cronică l-a reţinut în „hinterland", în calitate de comandant al unui spital militar. Într-o dimi­neaţă, pe cînd subofiţerul de gardă se pregătea să dea rapor­tul, Trebitsch l-a întrebat:

—    Ei, ce noutăţi îmi poţi spune?

Subofiţerul, scos din tipicul obişnuit al raportului, i-a răspuns cu toată seriozitatea posibilă:

—    Să trăiţi domnule locotenent-major totul este în ordine. Numai simulantul de la etajul I a murit!

P17